Cum să suporți Timișoara? Mai ales când a fost Capitală Europeană a Culturii în anul ce a trecut? Și mai ales că, pe lângă toate cele pe care le are de oferit au naturel, într-un singur weekend, cel al despărțirii, au fost vreo 140 de evenimente? De asta întreb, cum să o suporți?
Au fost prea multe pentru a le rezuma aici, acum, pe parcursul unui întreg an. Pentru că una dintre deciziile foarte bune luate de organizatorii CEC 2023 a fost ca fondurile să fie împărțite cât mai larg, cu o puzderie de activități mici și medii, cărora li s-au adăugat și cele cu adevărat mari.
Cum e să îi cunoști direct pe Brauner sau pe Brâncuși
Cele mai la îndemână exemple din ultima categorie ce îmi vin în minte sunt legate de sfera artei. Primul dintre ele este nemaipomenita expoziție Victor Brauner la 120 de ani de la naștere, suprarealistă întru totul, cu peste o sută de exponate, ce a putut fi vizitată de la mijlocul lui februarie până la sfârșitul lui mai.
Al doilea exemplu este cel de la închiderea Capitalei Europene a Culturii, expoziția fabuloasă Constantin Brâncuși, care s-a întins până astăzi, 15 ianuarie, o ocazie de a te pierde printre creațiile sale, de la sculptură funerară la formele pure pe care le caută și până la fotografiile făcute chiar de Brâncuși.
Iar încheierea anului Timișoara 2023 a asigurat vreme de trei zile o întreagă nebunie de evenimente în capitala Banatului, într-o succesiune enervant de dinamică. Iar cum în ultima vreme, din păcate, ubicuitatea nu mai îmi stă în caracter, a trebuit să renunț la multe din programul nebunesc pe care l-au oferit cei din organizare.
Imposibilul de a alege
Dar dincolo de marile evenimente amintite și de altele similare, nu a fost zi lăsată să treacă fără a se întâmpla ceva în oraș, cu o fluiditate și o diversitate demne de o capitală culturală europeană.
De asta întreb, cum să o suporți?
Pentru că Timișoara are un talent, când este vorba de mine: oricât de bine aș cunoaște-o, mai ales centrul ei vechi, cu străzile perpendiculare ridicate de austrieci, tot reușesc să mă pierd în ea. Și la propriu, și la figurat. Îndeosebi într-un an ca cel care s-a încheiat, în care te atrag foarte multe lucruri deodată, încât amețești și uiți unde ești, pe unde trebuie să o iei ca să ajungi la destinația aleasă din prea multele evenimente.
Din nou, nu știu ce să aleg, de la evenimentele de la bastion sau de la Garnizoană, la cele de la Kunsthalle sau de la Memorialul Revoluției, la piesele de teatru, întâlnirea cu Dan și Lia Perjovschi, o fugă până în cartierul Iosefin, să mai vezi și pe acolo câte ceva, toate au fost o fugă și o bucurie. Nu mai spun de turul ghidat – dacă aveți ocazia, vă recomand să vă plimbați alături de cei din Breasla Ghizilor din Timișoara. Iar bucuria e dată și de oameni: am văzut cum organizatorii au progresat foarte mult în acest an, cum lucrurile au devenit din ce în ce mai așezate. Mai mult, se vede cum anul trecut a adus și restaurări din ce în ce mai multe – iar aici am înțeles că au apărut firme care au trecut de la simple construcții la a se specializa în restaurare, pe baza experienței acumulate acum. Iar asta este în sine o veste.
Timișoara: timp + spațiu
Talentul Timișoarei de a te pierde ține de un cumul. Pentru că nu este vorba (numai) de spațiu, ca locus, care oricum ar merita o definiție în sine, căci aici vorbesc și despre loc, în sens fizic, dar mă refer și la partea de genetică, la poziția unui operon. Aici însă se translează în poziția Timișoarei în spațiul central-european. Și pentru a se înțelege această poziție este îndeajuns să spun că la ultimul concert de la închiderea Capitalei Europene a Culturii, cel al lui Jesse J (fără să fiu un fan al popului, trebuie să spun un lucru: din sutele de concerte pe care le-am văzut de-a lungul timpului, a fost unul dintre cele mai bune), au venit din Serbia 200 de autocare de ascultători. Cum ziceam, cred că asta spune mai multe despre poziția Timișoarei decât orice altceva.
Să revin însă. Vorbeam de faptul că este un cumul, în care nu doar locul contează. Pentru mine, în ultimele vizite, am simțit că locului i se alătură timpul. Cât am reușit să ajung la CEC 2023, timpul a fost bifocal: nu a avut răbdare, totul a trecut prea repede, prea multe de văzut, de făcut, de înțeles. În contrapondere, i se îmblânzea tic-tacul și simțeai cum te mișcai cu încetinitorul, ca printr-o melasă, în care te afundai cu plăcere și timpul se dilata în tine, să poți absorbi pe îndelete cât mai multe, cât mai bine.
Și, evident, la acest cumul se mai adaugă un element: oamenii. Îmi amintesc răceala pe care am resimțit-o prin 2019 din partea băștinașilor. Lucrurile s-au schimbat radical acum, o deschidere foarte mare, dincolo de zonele turistice. Adică din satul Nițchidorf până în cartierul Fabric, de la Scârț până la Muzeul Apei.
Cu alte cuvinte, Timișoara a început mai încet poate, dar a terminat fiind demnă de titlul pe care l-a purtat un an.
Așa că îmi rămâne doar să reiterez întrebarea din titlu: cum să suporți Timișoara? La nesfârșit.