Putem spune ca Polemicile cordiale reprezinta a doua carte, ca importanta, a lui Octavian Paler, dupa Apararea lui Galilei. Eseurile din acest volum sint scrise de un moralist „indirjit”, de tipul lui Emil Cioran, de un „utopist cordial”. Dialogul – ca terapie, ca evadare din singuratate – ocupa un loc fundamental in opera lui Paler, caci doar prin intermediul lui poate fi scos la iveala adevarul. Polemicile cordiale trateaza pe larg relatia atit de complexa dintre morala si arta.
In raportul sau complicat cu morala, arta ne apare in acelasi timp morala, amorala si, de cele mai multe ori, imorala, lipsita de seriozitate, de demnitate si de caldura umana. Settembrini, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrajit, filosofeaza pe tema moralitatii in arta, ajungind la concluzia ca muzica are o dimensiune morala, in sensul ca daruieste o realitate, o valoare si un sens scurgerii timpului pe care il masoara: „Muzica trezeste timpul, ne trezeste la desfatarea cea mai rafinata ce ne-o ofera timpul, ea trezeste… si chiar prin aceasta este morala. Arta este morala in masura in care trezeste”, scrie Mann. Dar muzica poate avea efectul unui stupefiant, deci tine de imoralitate. Ea amorteste si adoarme, are si o influenta diabolica. Muzica cultiva, atunci cind actioneaza ca un narcotic, indiferenta, inactivitatea si stupiditatea. Arta poate fi si morala, dar si imorala, suspecta de lucruri nedemne. Atunci cind face elogiul mortii, arta este in totalitate imorala, fiindca „moartea ca act spiritual de sine statator este o forma foarte imorala, a carei putere de atractie este extrem de puternica si fara indoiala ca pentru spiritul uman ar fi cea mai groaznica ratacire daca ar incerca sa simpatizeze cu ea”. Toate personajele lui Thomas Mann, mai ales spiritele artistice, simpatizeaza cu moartea, isi scot palaria in fata ei in semn de mare respect, fiindca pentru aceste personaje „este mai moral sa te pierzi” decit sa te conservi.
Scriitorul se judeca intotdeauna mai intii pe sine
Octavian Paler a fost si el un spirit angajat, orgolios, gata sa moara pentru o idee morala. Adevarul, singuratatea, libertatea si moartea sint teme fundamentale ale operei sale. Dialogul despre prudenta, despre iubire si adevar din Apararea lui Galilei continua si in Polemici cordiale. Scriitorul nu-i judeca doar pe altii, el se judeca intotdeauna mai intii pe sine. In procesul pe care si l-a intentat in Polemici cordiale, Paler pare a fi si procuror, si avocat al apararii. Ce este autorul Polemicilor daca nu un mare judecator moral? Ce este literatura, daca nu „proces”, „o parte a Judecatii de Acum? Singura Judecata posibila. Pentru ca Judecata de Apoi, nascuta din speranta de dreptate, n-a facut decit sa renunte cu totul la ea. Se va face dreptate la Judecata de Apoi, s-au consolat uneori cei nedreptatiti, din nevoia de a spera ca nedreptatea care li s-a facut nu va ramine eterna si ca macar dupa moartea lor va fi reparata. Dar, astfel, ei renuntau sa se mai bata pentru dreptatea lor. Si, in vreme ce lasau astfel nedreptatea sa triumfe nestingherita, amagindu-se ca va veni o dreptate ulterioara, definitiva, cei in favoarea carora se intimpla totdeauna asta puteau sopti ironic: «Bine, bine, asteptati. Nu ne deranjati acum». Caci ei au nevoie de Dumnezeu nu pentru mai tirziu, pentru Judecata de Apoi, ci pentru Nejudecata de Acum. Literatura este una din formele in care omul isi intenteaza proces, lui si conditiei sale”. Totusi, spune Paler, in acest proces complicat, scriitorul nu este nici judecator („ar fi un orgoliu prea mare”), nici procuror (un scriitor nu trebuie sa se considere „director de constiinta”), nici avocat, nici martor, si nici macar grefier. Scriitorul este, la fel ca Oedip sau ca Joseph K., protagonistul din Procesul lui Kafka, „unul dintre cei judecati”.
Cordialitatea nu este o optiune, ci o „pedeapsa”
De ce „polemici cordiale”? De ce aceasta „ciudata imperechere de vorbe”, cum o numeste chiar autorul? Cordialitatea, explica Paler, nu este o optiune, ci o „pedeapsa”: „Sint condamnat la cordialitate. Nu mi-o asum nici ca pe o virtute, nici ca pe o rusine, ci ca pe un pacat originar. Ca pe o pedeapsa. Mi-o voi duce ca pe o cruce, ca pe un rau incurabil, ca un blestem, stiind ca nu pot altfel”. O meditatie intrinseca cu privire la conditia artistului, despre istoria devenirii sale, despre implinirea si evolutia sa de la inocenta la vinovatie.
Drumul destinului potrivnic al artistului porneste din „valea nevinovatiei” si ajunge pe cele mai neospitaliere inaltimi. Viata unui mare artist alcatuieste mereu o unitate organica, cu toate manifestarile ei, juste si false. Eroarea, vina ramin totusi ca marturii ale unor mari cautari, care fac parte din evolutia artistului, din procesul devenirii sale. Singuratatea si suferinta contribuie la devenirea artistului si la desavirsirea operei sale: „…daca se rupe de lume, artistul vorbeste in pustiu. Daca n-are curajul sa ramina deloc singur, nu va mai avea ce spune. Si astfel, el descopera la un moment dat ca nici nu-si apartine complet a…th In fapt, singuratatea unui artist este totdeauna contradictorie, pentru ca el se retrage in singuratate nu pentru a tacea. Si, cu cit e mai singur, cu atit e mai insetat sa o spuna cuiva, contestindu-si singuratatea chiar prin faptul ca o marturiseste. Concluzia, mi se pare, ca se impune: acolo unde singuratatea esueaza, triumfa arta a…th Si poate ca singuratatea unui artist e mai mult un mod de a arde decit un mod de a trai”. Nietzsche vorbeste chiar despre o „arta a insingurarii”. Izolarea il ajuta pe artist sa dobindeasca o anumita limpezire si „netezire sufleteasca”, dar si remediile propriei boli. Izolarea este perceputa ca singura posibilitate de a dobindi o autonomie interioara, atit de necesara artistului in vederea creatiei sale. Singuratatea si izolarea devin pentru el un mod de a trai.
Octavian Paler, Polemici cordiale,
Seria de autor „Octavian Paler”,
Editura Polirom, 2008, 42.95 lei