Au fost si intilniri fericite – de pilda, cea dintre Iosif Demian si Costel Safirman, care i-a fost cineastului producator delegat la O lacrima de fata, cei doi nemaiintilnindu-se din anii ’80. O lacrima de fata a facut, de altfel, parte din retrospectiva organizata la Ierusalim, Tel-Aviv si Haifa.
De fapt, valurile ’70, ’80 si cel actual nu s-au ciocnit cu prilejul retrospectivei filmului romanesc in Israel la modul direct. Cristian Mungiu si Hanno Hoefer n-au stat pina la sfirsit, ca sa prinda intilnirea Cercului Cultural de la Ierusalim si sa poata dialoga cu reprezentantii valului ’70, Dan Pita si Iosif Demian. A fost o intilnire care la sfirsit a scos scintei. Pornind de la tema existentei sau nu a unei continuitati in filmul romanesc, Laurentiu Damian a spus, pe buna dreptate, ca „pentru un cineast conteaza mai putin din ce val face parte” si l-a citat pe profesorul sau, Florian Potra, care considera ca o generatie de cineasti se naste o data la 30 de ani. Prin urmare, Laurentiu Damian spune ca apartine unei generatii sacrificate, cea a anilor ’80. „Anii ’90 ne-au prins cu proiecte datate, iar apoi am ratat sansa de a vorbi despre realitate in libertate”.
Dan Pita a admis la inceput ca nu exista un conflict intre generatii, relatiile fiind „ca intre tata si fiu sau ca intre unchi si nepot”, pentru a adauga ca „noua generatie si-a facut loc cu coatele”, dar ca, in fine, „important e sa nu alunge publicul din sala”. (A amintit si ca ultimul concurs CNC, unde proiectul sau de lungmetraj n-a primit finantare, este o „mascarada”.)
Magdalena Stanciu (TVR) i-a contrazis si pe Laurentiu Damian, si pe Dan Pita, spunind printre altele ca, atunci cind tinerii cineasti „si-au facut loc cu coatele”, adica la inceputul acestui deceniu, in Romania nu se mai faceau deloc filme.
Mi-a placut cel mai mult ce a spus Iosif Demian: „Nu cred ca filmele vechi ar fi ajuns la Cinemateca din Ierusalim fara filmele din ultima vreme. Valoarea unui film e legata de momentul in care apare. In anii ’70, critica ne-a numit generatia ’70. Cei de azi vor duce aceeasi lupta peste cinci ani, cind vor aparea regizori si mai tineri. Eu, la scoala de cinema unde predau in Australia, pot face azi analize intre Megatron si Lampa cu caciula sau Trafic, si le pot vorbi despre Boogie unor studenti care pina mai ieri nu stiau unde e Romania, si daca e tara sau peninsula”. Iosif Demian, care a fugit din tara in 1986 si s-a stabilit pina la urma in Australia, va reveni sa faca un documentar la Rosia Montana, unde a filmat Nunta de piatra (cu Mircea Veroiu si Dan Pita), in care va vorbi si despre realizarea acestui film – unul dintre cele mai frumoase din cinematografia romana.
O doamna stabilita la Ierusalim a facut lobby pentru 432
In Israel am auzit pentru prima oara despre un film de scoala pe care Nicolae Opritescu l-a facut in 1965 despre intreruperile de sarcina de la un spital bucurestean. Un film pe 8mm, despre care nu se mai stie daca mai exista. Anamaria Marinca a fost dornica sa dea de urma filmului.
Nu stiu ce au inteles romanii israelieni din tot schimbul, uneori mai dur, de replici dintre invitati. Ca unde se intilnesc mai multi romani iese scandal? Poate li s-a parut ciudat ca, taman acum cind in lume se vorbeste despre filmele din Romania mai mult ca oricind, in ograda Romania mai exista discutii de genul acesta.
Or fi inteles ca tinerii vor sa le ia locul „clasicilor” (desi conflictul dintre generatii e sursa de progres)? Ca la concursul CNC cistiga doar proiectele tinerilor regizori care si-au facut propriile case de productie? Copel Moscu, membru al juriului la unul dintre concursurile CNC, a spus ca problema nu mai e ca nu sint bani, ci ca nu sint suficiente rezerve de creativitate pentru doua sesiuni de concurs pe an.
Cind spiritele s-au mai calmat, o doamna stabilita la Ierusalim ne-a povestit cum a facut lobby pentru 432 telefonind pe la prieteni si spunindu-le ca trebuie sa mearga la cinema sa-l vada. Iar sotul ei, dupa ce a vazut jocul Aneimaria Marinca, a exclamat: „Dumnezeule, am scapat de timpitele de la Hollywood!”.
Deplasare sprijinita de
Institutul Cultural Roman
Cum mi-am petrecut sfirsitul verii (in Israel)
Scrisoare catre Alex. Leo Serban
Draga Leutule, am aflat de la Costel Safirman ca atunci cind ai fost tu cu ICR-ul in Israel, cu ocazia Festivalului de Film de la Ierusalim din iunie, te-ai dus la receptia hotelului, in ziua de Sabbath, sa reclami ca s-a stricat unul dintre lifturiJ. Stiu ca ti-a placut mai mult Tel-Aviv-ul decit Ierusalimul, dar ti-ar fi placut sa fii acum si tu cu noi. Iata de ce: te-ai fi intilnit cu Anamaria Marinca, Cristian Mungiu si Hanno Hoefer. Ai fi putut, daca ai fi fost la fel de inspirat ca ei, sa faci baie in Mediterana cind la Bucuresti era un grad Celsius. Te-ai fi reintilnit cu Iosif Demian. E un om foarte dragut. (Am facut interviu cu el, o sa apara tot aici saptamina viitoare). Ne-a dat cadouri. Mie mi-a dat un breloc cu specific australian, iar Magdalenei Stanciu de la TVR 2 mutunache de plus pentru copiii ei. Plus multa caldura.
Te-ai fi reintilnit apoi cu Costel Safirman, care s-a agitat foarte mult in acest an. Pe linga munca lui de la Cinemateca din Ierusalim, a fost curatorul acestei retrospective care tine o luna. Timp de doi ani a gindit-o impreuna cu (fosta ta colega de facultate) Madeea Axenciuc, dar cind ea a plecat intempestiv din fruntea ICR Tel-Aviv (impreuna cu directorul adjunct), ICR Tel-Aviv a ramas in trei oameni – Claudia Lazar, Monica Morosanu si Gabriela Stefan. Echipajul de trei plus unu ar fi vrut s-o amine putin, dar vestea ca la anul fondurile ICR se reduc cu aproape 50% a facut obligatorie organizarea retrospectivei in acest an.
Dar a fost bine. Lume multa la filmele lui Cristian Mungiu, Occident si 432, dar si la documentarele lui Titus Meszaros, Mirel Iliesiu, Copel Moscu, Ovidiu Bose Pastina si Laurentiu Damian. Oameni care stateau pina dupa miezul noptii pentru sesiunile de intrebari si raspunsuri si care chiar puneau intrebari. (Dar si romani emigrati mai de mult care ieseau din sala dupa gluma cu Fluocinolonul din Boogie.) Toti cei zece romani din „delegatie” am facut naveta intre Tel-Aviv, Ierusalim si Haifa. Anamaria Marinca a fost cea mai oropsita, dar in ultima seara l-a cunoscut pe Amos Gitai, doar cu citeva ore inainte sa ia avionul spre Londra.
Ti-ar mai fi placut la retrospectiva pentru ca fiecare proiectie incepea cu jurnale de actualitati din 1957 pina in 1974 si te-ai fi distrat la imaginile cu muncitorii de la Savinesti (cred) care au descoperit ca pot turna beton si iarna – daca folosesc apa calda. Intr-o zi am mers cu Anamaria Marinca prin Jaffo, un cartier vechi al Tel-Aviv-ului, si acolo in port era un tirg, iar un nene (care nu era roman) ghici ce vindea? Un exemplar din „Scinteia” din 30 august 1977! Pe o pagina scria ca „Tovarasul Nicolae Ceausescu a reluat convorbirile cu primul ministru al statului Israel”, iar pe prima pagina se spunea ca „Este de o importanta vitala pentru zootehnia noastra ca/Toate unitatile agricole sa insilozeze in aceste zile cit mai multe furaje!”. (Iti trimit si poza.)
Leutule, e plin de mite in Tel-Aviv!