Rubik are 22 de autori, un „moderator“ si 6 „guesti“ (plus o mini-echipa care a facut DVD-ul). E scrisa de un grup de studenti care s-au adunat impreuna cu Simona Popescu sa scrie si sa citeasca si au sfirsit prin a-si publica ce aveau mai bun. Asa ar suna stirea sec, de ziar. Avem insa de-a face cu o chestie cu totul aparte, pentru ca Rubik inceteaza sa mai fie o simpla carte imediat ce treci de prefata in care Simona Popescu ne explica principalele mecanisme ale trupei scriitoricesti. E o carte despre prietenie, spune ea si nu greseste prea mult.
E ca atunci cind incerci sa te lipesti de un grup bine inchegat. Te asezi undeva mai retras, incerci sa intri in vorba, dar numai dupa ce te familiarizezi cu stilul glumelor, le intuiesti liderii si rolul pe care fiecare si-l asuma in interiorul haitei, dupa ce incerci sa le prinzi gusturile in muzica, film, carte, dupa ce ii clasifici dupa stil vestimentar, gesticulatie sau volubilitate. Abia dupa ce ai facut efortul asta – bineinteles, daca oamenii iti sint initial simpatici – poti incerca sa-ti cistigi un loc printre ei. Tocmai din aceasta cauza DVD-ul lipit la sfirsitul cartii ar fi trebuit sa stea la loc de onoare, pe coperta a doua. Pentru ca lectura trebuie sa inceapa cu vizionarea. Eu am facut prostia sa incep s-o citesc ca pe un roman oarecare, intr-un weekend in care cadeau primele ninsori si in care am tot dat gata carti la intervale de citeva ore.
Si m-am enervat. Pentru ca era o carte aroganta, complet fracturata, legata doar de tematici si obsesii comune care pina la urma devin obositoare prin insistente si repetitii. Am aruncat-o dupa 300 de pagini si m-am apucat de altceva. Aveam si altele de facut decit sa consum manierismele unor tipi si tipe dintr-un grup destul de eterogen – pina la urma, nu-mi plac „societatile“ unde se asculta chiar tot felul de muzica si se vad chiar toate filmele posibile si unde paleta de obsesii depaseste puterea de concentrare dintr-o dupa-amiaza placuta. S-a intimplat ceva insa. Le-am vazut, pe un panou improvizat, la tirgul de carte, un filmulet facut special pentru lansare (nu se regaseste pe DVD-ul amintit, dar personajele sint cam aceleasi) si am intrat in acel vibe al trupei. Un ritm interior care era compus din elemente recognoscibile: obsesia cu „O“ pentru scris, pentru semnificare cu orice mijloace, pentru carti, filme, pentru tot ce te poate upgrada interesant intr-o viata cu reguli putine si dure. Pina la urma, muzica suna intr-un fel, risul lor si discutiile aratau niste indivizi timizi care faceau tot posibilul sa se modifice, sa fie „imagine“, sa fie scriitori, sa intre in tiparul cool sau sa iasa din el. Diferentele dintre ei se vad si din filmulete, si din scris. Iar coagularea grupului care pluteste ca o obsesie in fiecare incheietura a cartii va ramine o iluzie. Aveam sa aflu ca, dupa ani (vreo 4) de scris la marea carte, multi s-au desprins, si-au vazut de drumul lor. Ma rog, ideea e ca dupa colajul video vazut cu chiu cu vai la tirg, m-am dus acasa, am vizionat tot ce mai era pe DVD-ul ala si am terminat de citit Rubik. Tot asa, batrineste, pagina cu pagina, desi toti pareau sa ma invite sa sar inapoi-inainte, sa revin… Nu le-am facut jocul. Au publicat o carte, cu pagini numerotate de la 1 la 535, asa ca am respectat conventia. Poate ar fi fost o idee sa le numeroteze dupa vreun alt algoritm stabilit de ei insisi, dar n-au facut-o.
Am inteles ce-am pierdut si ce n-am pierdut
Am inceput sa-mi fac si sa le fac un soi de reconstituire a patologiei „literelor“ (cu mentiunea ca nu toti sint studenti la Literele Bucurestene – avem si matematicieni printre ei). Izolare, snobism, Deleuze, narcisism, agresiune, digresiune (hm!), gustul infinit pentru securizare in prietenie, in limbaje proprii grupului bine puse la punct de-a lungul timpului etc. Exista un virus al literelor pe care eu am reusit sa-l izolez si sa incerc sa-i gasesc antidotul. Se intimpla de obicei cam ca in comunitatile mici si izolate in care, dupa citeva generatii, incep sa apara mutatii ciudate. Si eu am trait intr-un grup literat care, sfint trup si hrana siesi, a tot rupt cu voluptate din el pina n-a mai ramas nimic. Si faceam parte dintr-o trupa care detesta ideea de cenaclu sau de intilnire literara. Citind Rubik am inteles ce-am pierdut si ce n-am pierdut: nu am avut norocul sa ducem la capat miile de proiectele care ne vijiiau tot timpul prin creiere si care acum sint pe veci pierdute; in calitate de tip cu probleme de socializare (care duc uneori in mizantropie), nu ma simt privat de faptul ca n-am folosit prea tare obsesiile literare pentru coagulare de grup. Gata, ce sa mai, cartea asta le livreaza literatilor motive de nostalgie gata conservate in forma de cub. O sa-i inteleg si pe aceia care o vor uri din prima, asa cum iti urasti citeodata scrierile si incercarile prea naive, prea entuziaste sau prea „de tinerete“. O ura neproductiva, dupa mine.
Cubul Rubik isi are regulile lui
Cubul Rubik isi are regulile lui (macar atit pot sa spun, desi n-am reusit niciodata sa completez mai mult de doua fete). Si cartea are regulile ei. „Rubicii“ au in primul rind o functie de misionariat – par tot timpul sa incerce sa cistige prozeliti, nu cititori. Asa ca presara semne recognoscibile si ritualuri usor de urmat. Femeia cu gherghef din liftul de la Laptarie, celebrul bar bucurestean, este unul dintre personajele-cheie (cel putin asa il impun ei). Avem apoi un taximetrist, Scama pe numele lui, insotit de o fraza impusa de unul dintre liderii grupului (n-o sa dau numele autorilor separat, desi nu e greu sa-i afli tot din text in unele cazuri; pina la urma asa au dorit ei – nu si-au semnat textele in mod separat): „printr-un punct facut cu pixul pe foaia alba, vom intra in capul lui…“ – o ilustrare frumoasa a unei obsesii bibliografice, Deleuze si „corpul fara organe“, le CsO. Avem interventii ale latinistilor (memorabile, sint pasaje de un haz nebun in care avem de-a face cu un flirt in limba latina), avem interventii ale „japonezului“ – mailuri cu patina de Lost in translation pe care un autor, plecat cu o bursa in Japonia, le trimite prietenilor acasa. Mai sint apoi daciile negre, excursia la Vama terminata tragic pentru unul din membrii grupului, dubita, numarul 314 (sau ) si cite altele. Toate aceste teme nu au efect coagulator, cartea parind – asa cum ni se intimpla de multe ori cu scrierile din prea frageda tinerete – o deja-relicva (nu in sens peiorativ „relicva“, ci in sens arheologic). Si cine sa stie mai bine jocul si valoarea efemeridelor textuale decit autoarea si cunoscatoarea exuviilor, Simona Popescu?
Cubul isi are regulile lui si nu sint deloc „rizomatice“. Cu un Rubik in mina ai tot timpul cea mai clara tinta din lume: completarea fatetelor. Cartea Rubik in miinile mele mi-a dat o aceeasi senzatie care este pina la urma si definitorie, iesind complet din grilele estetice de judecata: trebuie mentinut contactul cu ea si exersat, paginile continind o infinita nostalgie a coagularii unui grup cu obsesii aparte, ultraliterate, narcisist literate. Pasaje din carte si filmulete de pe DVD m-au dus cu gindul la filmul Plaja al lui Danny Boyle cu Leo di Caprio. Un grup izolat pe o insula paradisiaca, moartea unui prieten muscat de un rechin (mi-a parut rau ca linia narativa „Vama Veche“ a fost totusi lasata de izbeliste de dragul gindirii rubice – aici isi arata limitele dogmele concepute chiar si in joaca), un lan infinit de marijuana, un personaj care o ia razna cu un pistol in mina ca-n jocurile pe computer (e ceva identic pe DVD). Pina la urma, paradisul devine iad tocmai din cauza obsesiei grupului si a liderilor de a se mentine izolati si strins legati. Insula din Rubik inseamna centrul Bucurestiului, la Litere, un grup de insi care evadeaza de undeva de la etajul 3, de la 314, si care se joaca de-a societatea literara pina incep s-o si aiba, pina incepe sa-i bintuie. Interesant e rolul Simonei Popescu, cea care face un joc continuu de distantare, apropiere (deritorializare-reteritorializare, haha).
Sa incheiem batrineste cu aprecierea ca sigur 5-6 dintre cei peste 20 vor deveni (sau sint deja) foarte buni scriitori. Si e ok ca totul incepe cu o hipnotizanta invirtire a Rubikului. Pentru ca, pina la urma, scopul suprem al Rubikului nu este sa-i completezi fiecare dintre cele sase fatete cu cite o culoare, ci sa reusesti sa-l folosesti ca pe un narcotic sau ca pe un anestezic, cam asa cum doamna din lift si-a gasit ghergheful in lupta cu, probabil, cel mai nasol job din lume.
Rubik, colectia „Fiction LTD“, Editura Polirom, 2008
Autorii romanului: Bogdan Boureanu, Dragos Carciga, Ana Chiritoiu, Raluca Ciochina, Dan Dancescu, Brandusa Dragomir, Gruia Dragomir, Cristina Foarfa, Madalina Georgescu, Anca Ionescu, Marieva Ionescu, Radu Leca, Sonia Lodi, Radu Nedelcut, Igor Mocanu, Dominika Ogrodnik, Eva Pervolovici, Ovidiu Pop, Alina Purcaru, Laura Sandu, Elena Stancu, Simona Vasilache, Simona Popescu.
Guests: Ehren Schimmel, Alexis Enrico Santi, Florin Vasile, Mihai Armanul, J.B., Peter Rosch
DVD: Larisa Sitar, editor; Alexandru Patatics, consilier