Aleg să scriu despre reprezentarea femeii rrome în literatura română pentru că sunt femeie rromă activistă și pentru că această temă, deși dezbătută uneori în mediile de specialitate, mai ales când sunt invitați activiști ai mișcării civice rrome sau ai societății civile prietenoase cu rromii, rămâne infinit de puțin problematizată.
Cine este femeia rromă în literatura română? Pentru a răspunde la această întrebare avem nevoie să înțelegem cine este femeia rromă în spațiul cultural înconjurător, în mentalul colectiv românesc, în istoria României. Este suficientă o privire pornită din cunoaștere către trecutul tragic al rromilor: peste o jumătate de mileniu de sclavie, când rromii nu au fost recunoscuți ca oameni, fiind total lipsiți de orice drept uman, considerați obiecte de schimb, folosiți ca animale de muncă și torturați după bunul plac al stăpânului, fie el boier, mănăstire ortodoxă sau domn.
În tot acest context terifiant, femeia rromă era, pur și simplu: ȚIGANCA, termen sinonim cu SCLAVA! Astfel, reprezentarea socială a femeii rrome în perioada sclaviei era „țiganca de prăsilă“, utilă numai în măsura în care înmulțea numărul de sclavi. Mai mult, femeile rrome tinere, în special fetele nemăritate – „ćhaja baria“ (fetele mari), serveau drept obiecte ale plăcerii atât pentru stăpânii lor, cât şi pentru oaspeții acestora. Efectul acestui abuz teribil, culminând cu violul, tortura și uciderea, a fost stereotipul „țigăncilor frumoase şi fierbinți“ puternic reprezentat în mentalul colectiv românesc, internalizat, uneori, de către rromii înșiși, sub forma stereotipului aparent pozitiv al femeilor rrome frumoase şi pasionale, care reflectă însă stigma de sine, în sensul în care acestea par a fi cele mai mari, dacă nu singurele calități ale femeii rrome: „Să ştii că avem femei frumoase și arzoaice! Aşa se spune, aşa spun rumânii, da’ şi țiganii, şi eu cred că aşa-i!“.
Consecință directă și de durată a sclaviei rromilor, reprezentarea stereotipă, fals romantică și exotică a femeii rrome se regăsește atât în artele plastice, cât și în literatura beletristică. Simbolizând erotismul debordant și pasionalul obsesiv, „țiganca“ este, de regulă, florăreasă, vrăjitoare, cântăreață, dansatoare sau femeie de moravuri ușoare. Se îmbracă tradițional stilizat exotic, are un nume diminutivat, semn al statutului inferior al rromilor într-o societate care îi privește cu aroganță și superioritate, și este puternic erotizată.
Scriitorul, ca autoritate patriarhală, manifestă o relație de putere cu modelul său femeie, el fiind autoritatea dominantă, iar ea, obiectificată, devenind rodul imaginației lui bazate pe imaginarul colectiv.
Această reprezentare stereotip exotică și erotizată a femeii rrome („Cu rochia plină de flori/ De milioane de ori încrețită/ M-am gândit: o salut ori/ O fi vreo nebună smintită?!/ Ea trece, eu trec și-mprejur/ Dorm drum, nori, eu și iarba/ În nări mă cuprinse ceva pur/ Să fie vreo vrajă? Ce naiba?/ Țiganca mi-a luat din suflări/ M-a deochiat, m-a smuls/ Avea în mâini două căldări/ Iar sufle-tu-mi l-a uns!/ M-a vrăjit țiganca oare?/ Trebuia s-o prind de crețuri/ Să vedem care pe care/ Și-apoi cine s-aibă grețuri?/ Ce-ți mai face o țigancă/ Când în vise ca-ntr-un lac/ Face baie, se dezmiardă/ Și-încă valurile-ți plac!/ A trecut țiganca strada…/ Și mirosul, și din urme/ Din căldări rămas-a balta/ Ce la margini face spume…“ – Țiganca de Vladimir Ivanovici Dal, 2016), potrivită pentru petreceri turistice tematice „țigănești“ tip carnaval, în care participanții se deghizează în costume de ghicitoare sau de dansatoare „țigancă“, se regăsește și în literatura contemporană din România (Țiganca albă de Vasile Rebreanu (1967), Țiganca de Adi Cristi (2013), Țiganca de Mihai-Paul Tinca (2013), Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu (2017).)
Delia Grigore este doctor în filologie, poetă rromă, președinta Asociației Centrul Rromilor Amare Rromentza și coordonatoarea Programului de Studiu Limba și Literatura Rromani al Universității din București.