Actiunea romanului se petrece in anii ’20, imediat dupa moartea lui Lenin si dupa ce Razboiul Civil din Rusia a luat sfirsit: „…o lume a disolutiei sufletului, in care bietul Smurov exista doar in masura in care el se reflecta in alte minti, care la rindul lor sint plasate in acelasi ciudat, spectaculos impas ca si el.
Structura povestii – spune Nabokov in prefata cartii – o imita pe cea a literaturii politiste, dar de fapt autorul se dezice de orice intentie de a pacali, intriga, prosti sau amagi in alte chipuri cititorul. De fapt, doar cine se prinde din prima va obtine o adevarata satisfactie din Ochiul”.
Este tocmai ceeea ce Albert Camus spunea la un moment dat despre arta lui Franz Kafka, care consta in al face pe cititor sa reciteasca. Lipsa explicatiilor face ca scrierile lui Vladimir Nabokov sa fie adesea recitite, dintr-un nou unghi. Dar ne-am insela daca am incerca sa interpretam fiecare detaliu din opera lui Nabokov. Cel mai sigur mijloc de a-l intelege este „de a nu-l provoca, de a aborda opera fara o idee preconceputa si de a nu-i cauta curenti secreti”. In cazul lui Nabokov „e onest sa consimti la jocul sau”. Accentul, mai spune autorul Lolitei, nu trebuie pus pe mister, ci pe model.
Smurov devine captiv intr-un labirint al onglizilor, in care realitatea apare deformata si din care lupta sa evadeze: „Situatia devenea una ciudata. Puteam deja sa numar trei versiuni ale lui Smurov, in timp ce originalul raminea necunoscut”. Smurov aminteste desigur de celebrul domn Goliadkin din Dublul lui Dostoievski si de intimplarile stranii care i-ai schimbat viata.
Traducere din limba engleza si note de Veronica D. Niculescu, colectia „Biblioteca Polirom. Seria de autor «Vladimir Nabokov»”, Editura Polirom, 2008, 32.95 lei
1 comentariu
Cu „ochiul” ne confruntăm zi de zi, ne hrănim din ceea ce spun ceilalți despre noi. Sau nu ne convine. Suntem șiruri de oglinzi sparte care reflectă câte o bucățică din ceea ce suntem sau care dimpotriva, distorsionează. Dar întrebarea rămâne. Cine ești tu cu adevărat suflete?