Bunica guverna intreaga casa, o casa mare, cu o curte interioara in mijlocul careia crestea un arbust de iasomie. Lumea bunicii il va urmari peste tot pe micul Gabriel: „un copil pierdut intr-un univers de oameni batrini, impovarati de razboaie, nevoi si splendori din alte vremi“. La fel ca si pentru Gabriel Garcia Marquez, bunica reprezinta pentru debutanta Corina Sabau o „exceptie“, ea este „cea prin capul careia totul a trecut deja, e viata neconforma cu nimic, cea care umple cotloanele textului“, cum scrie Nora Iuga in prefata primului roman al Corinei Sabau, Blocul 29, apartamentul 1. Totusi, volumul nu are aproape nimic din realismul magic de inspiratie latinoamericana, ci, dimpotriva, autoarea incearca sa dezbrace literatura de orice artificiu, de orice incarcatura stilistica. Banalul este „celebrat“ in tot romanul. Autoarea stie ca lucrurile simple, cum bine spunea si Albert Camus, „ne depasesc de fiecare data“. O „riscanta dezbracare in public, fara muzica si fara orga de lumini“, mai spune aceeasi Nora Iuga in inceputul cartii. Un roman in care totul este trait direct, fara nici o trimitere in vis sau in imaginar.
De ce sint nepotii mai legati de bunici decit de parinti? Poate ca intreaga noastra copilarie tine de lumea bunicilor, o lume a povestilor si a mirosurilor, de care ne leaga cele mai vii si mai constante amintiri: „Era o senzatie iremediabila care incepea totdeauna la inserat si care ma nelinistea inca si mai puternic in timpul somnului… Nu pot sa-l definesc foarte bine, dar mi se pare ca acel zbucium isi avea o origine concreta, si asta pentru ca noaptea se materializau toate fanteziile, povestirile si evocarile bunicii. Asta era legatura mea cu ea: un fel de cordon invizibil prin care amindoi comunicam cu universul supranatural“, scrie Marquez.
Un conflict intre lumea veche si lumea noua
Personajul principal din Blocul 29, apartamentul 1 este micuta Irina, o fetita de 12 ani care isi traieste din plin adolescenta inconjurata de bunici. Ceea ce ne prezinta de fapt Corina Sabau in acest roman este conflictul dintre lumea veche si lumea noua, lumea bunicilor, mecanica si cenusie, si lumea copilariei. Pe aceasta antiteza e construita intreaga carte. Bunica reprezinta pentru Irina un model de frumusete si inteligenta: „Cu ochii inchisi, bunica isi asculta muzica, e total pe dinafara. Ochii si buzele i se misca usor, i-e bine acolo…. Bunica si-a indesat miinile in buzunare si si-a cocotat un picior pe bara de jos a gardului. Arata ca un smecheras de liceu care a venit s-o ia pe gagica-sa de la scoala. Pe ea o accept; m-a scos din camera lunguiata cu parchet decolorat, unde tata imi facea vint cu vioara“.
Parintii fetei nu ocupa decit un loc secundar in actiunea romanului. Acestia se afla mereu in fundal, pe planul al doilea. Ei sint niste inadaptati, iar dragostea lor nu mai e decit o rutina: „Totusi, cu muzica asta, casa bunicilor mi se potriveste mai bine, relatia lor nu ma face sa ma simt in plus, ca cea dintre mama si tata. Sint doi oameni la locul lor si putem fi o familie normala. Si in holul de la intrare exista un colt aerisit, unde tensiunile si sentimentele noastre nu lasa urme“. Acesta este poate si raspunsul la intrebarea Norei Iuga din prefata romanului: „Care generatie se simte mai confortabil intr-o generatie mai veche si de ce nepotii sint intotdeauna mai legati de bunici decit de parinti?“.