O scriitoare matura, formata este Doina Rusti, unul dintre cei mai profesionisti scriitori romani de astazi, cu teme de lucru precise si cu o viziune calificata asupra felului in care literatura trebuie scrisa. Talentul ei nu tine neaparat de fraza (din pacate, uneori cam… bengesciana, din punct de vedere stilistic), ci de constructia de personaje si situatii care nu doar conving, ci iti dau sentimentul prezentei. Scenele imaginate sint stringente, iar succesiunea lor in cascada copleseste. Unui astfel de talent i se potriveste bine tema comunismului, demonia istorica a celor 45 de ani nenorociti ai Romaniei in spatiul inchis al unui sat oltenesc, Comosteni. Dezastrele personale si abjectia morala creeaza sau, dimpotriva, distrug caractere, iar pentru aceste caractere romanciera este bine echipata.
Romanul e construit intr-o maniera complexa, cu o complexitate orgolioasa, postmoderna. Trei secvente ale cartii separa trei moduri ale relatarii si trei poetici diferite ale prozei, diferite inclusiv ca datare istorica. In mod neobisnuit, cea mai elaborata secventa este plasata la inceput, lasind partea mai usor lizibila la sfirsit. Astfel, descifrarea tainei care locuieste in aceasta carte urmeaza regulile povestirii detectivistice: criminalul e dat in vileag abia la sfirsit. Voi incepe cu finalul, cel mai traditional ca modalitate epica. A treia parte a romanului, Doua zile, expune punctele de plecare ale tramei epice, motivele pentru care se stirneste iuresul demonic din roman, intr-o relatare neteda, la modul realist. Acest stil simplu al frazei a putut parea tezism unor comentatori si trebuie sa le intelegem reactia cind ne gindim ce arborescenta caracterizeaza romanul in rest.
Doina Rusti inventeaza citeva tipuri memorabile
A doua parte a romanului este narativa si fantastica, legind laolalta, intr-o succesiune trepidanta, cu o remarcabila stiinta a ritmului compozitional, istorii atroce, tot mai abjecte probe ale dezumanizarii indivizilor, fie ei calai sau victime. De la militianul tartor al satului, pina la viitorul dizident, in realitate un biet aspirant la demnitatea de membru PCR, si de la baba turnatoare a satului, anticomunista doar de ochii lumii, la securistul-sef, care manipuleaza multimi prin armata sa de interpusi la toate nivelurile vietii sociale, numai tipuri nefaste. Orice om de aparat e un tortionar, orice victima poate la rindul ei tortura, ca in experimentul Pitesti. Raul e atit de prezent incit incepe sa bintuie satul sub forma de halucinatie colectiva. Finalul bulgakovian al acestei parti, in care are loc contopirea tuturor sub semnul fantomei, pune capat cursei de lemingi printr-un final de tot negru. Dar finaluri bulgakoviene au fost folosite de catre romancieri de toata mina in romanele tranzitiei din ultimele doua decenii: de la Dan Stanca si Gabriela Gavril, la Petre Barbu si Calin Ciobotari. Pentru a ajunge la nivelul de stiinta a compozitiei si la densitatea simbolica la care are acces Doina Rusti, trebuie sa mergem mai departe.
Prima parte a romanului este si cea mai postmoderna dintre toate. Aici, o poveste din comunism contine in ea, incapsulat, intreg raul demonic al intregii epoci istorice, spusa de un copil mai intii, pe urma de catre acelasi copil, Adela Popescu, crescut mare, din anii ’60 pina in anii ’80. Lucrurile se petrec intr-o familie rurala tipica, prin nimic pregatita pentru urgia veacului, cu o soacra care isi asupreste nora si o nepoata zurlie, plina de personalitate. Venirea comunistilor, a presiunilor pentru inscrierea la colectiva, a amenintarii Securitatii pentru vorbele in doi peri transforma aceasta familie intr-o grupare disfunctionala de indivizi angrenati in evenimente carora nu mai pot sa le dea de capat. In aceasta zona, romanul social solid al lui Marin Preda a definitivat de mult tema, facind-o clasica. Doina Rusti inventeaza citeva tipuri memorabile, in special pe cel al buncii Iosefina, o femeie energica, amatoare de Bette Davis si care isi potriveste gesturile dupa cele ale voluntarei actrite americane. Insa la nivel realist, inovatia nu este suficienta pentru a da romanului pregnanta. Aberatiile sistemului sint introduse rind pe rind in peisaj, cu masura, mai ales prin ochii copilului care nu intelege inca totul. Reusit este patosul unor scene precum aceea cu taranii chemindu-si inca vitele pe drumul lor de la colectiv spre pasune ca sa se asigure ca nu i-au uitat, intr-o varianta educata a fratiei cliseistice intre roman si „natura“. Lucrurile evolueaza treptat spre un final pe care anii ’80 vor avea grija sa-l faca revoltator. Mama Adelei moare in imprejurari neelucidate, tatal dispare din tara, iar bunica isi pierde tot aplombul in mizerabilul deceniu noua, plin de privatiuni umilitoare, care ranesc fiinta interioara.
Realitatea sociala din Comosteni se complica, si odata cu ea si arta romanului se ascute radical. Vintoasa istorica a comunismului, tradusa printr-un sir imens de crime inventariate in roman, capata o turnura fantastica. Psihologic, faptul se explica prin aceea ca Adela, un copil, observa toate violentele uneori aberante din comunism fara sa si le poata explica, cu un suflet moral inca abstract, insuportabil de pur, care nu poate asimila raul si de aceea il exileaza intr-o alta lume, bizara, de dincolo. Moartea unchiului prieten de joaca, Maxu, in moara din sat, declanseaza acest mecanism fantasmatic. Tot ceea ce va urma si nu va mai putea incapea in sfera de reprezentari a copilului va fi interpretat in maniera fantastica. Insa nu totul se poate explica prin psihologie. Aparitiile unui duh in preajma morii sint notate de numerosi indivizi, unii dintre ei maturi; in plus, disparitiile misterioase din zona sint atribuite aceleiasi fantome numite de catre Adela – Max. Max isi va face de altfel aparitia de-a lungul vietii fetei, ba in postura de profesor la facultate care o indeamna sa intre in partid ca sa-l „reformeze din interior“, ba de sef de institut care o trimite sa faca naveta la tara, ba de stab judetean care o impiedica sa se inscrie la doctorat pentru ca nu e inca maritata. Semnificatia fantomei este astfel asociata durabil cu perceptia unei amenintari directe, mecanismul fantasmatic fiind inteles ca reactie defensiva a fetei.
Postmodernismul ca indemn la revolutie
Ar trebui sa ne asteptam, in cele din urma, la un al treilea plan care sa faca legatura intre real si fantastic, dupa lectia stiuta a lui Todorov, intretinind incertitudinea, sabotind explicatia logica prin cea supranaturala, dar si invers. Doina Rusti alege o a treia cale, propunind un al treilea nivel de fantastic, cel textualist sau metatextual, un fantastic de ordin postmodern si pe care la noi l-a ilustrat Mircea Cartarescu in Nostalgia. Practic, in momentele de maxim ecart fantastic, autoarea mai adauga o treapta de ireal, ca si cum in mijlocul unui film de groaza, in punctul de maxima tensiune, regizorul ar mai arunca peste intreaga scena o galeata de ketchup. Cum se intimpla acest lucru? Aparitiile fantomei din moara sint dublate de prezenta fantomatica a unei pete pulsatile sau a unui buton pe care scrie Max si pe care eroina il si apasa de citeva ori. Misteriosul buton apare intr-o carte (intimplator, e vorba de Intunecare de Cezar Petrescu – n-am reusit sa-mi dau seama daca exista vreo explicatie pentru asta) sau pe o piatra si vesteste apropierea fantomei. Misterul intretinut cu grija se lamureste abia pe la sfirsitul primei parti, unde s-a vorbit foarte mult despre romane si romancieri, bloguri si site-uri gazduite de servere-fantoma (!). Aflam deci, intr-un tirziu, ca „Max“ nu e o fantoma, ci chiar un buton. Este de fapt un icon de pe un site cu doua variante ale aceluiasi roman, pe care tocmai il citim: o varianta „min“(ima) si una „max“(ima).
Demonia romanului se arata in cele din urma a fi butaforie, o lucratura a unui romancier (Florian Pavel) a carui identitate fantomatica (sa fie vorba de nepotul lui Abraham Pavel, securistul? Sa fie vorba de Securitatea insasi care, plurala fiind, nu are cap si nici circumferinta?) bintuie intreaga carte. E un punct de mare finete si de vizibila inrudire postmoderna, realizata cu o lejeritate rareori accesibila scriitorilor optzecisti. Butonul reprezinta legatura dintre personaje si lumea din afara textului, calea lor de acces catre intelepciunea finala a lui „totul este scriitura“. Dar aici intervine rafinamentul prozatoarei. Personajele nu se avinta catre suprafata cartii in care locuiesc din dorinta de a il vedea pe Dumnezeul lumii lor.
Si asta pentru ca, la Doina Rusti, autorul nu este Dumnezeu, ci un securist, nepot de securisti, un ins care stie, in mod miraculos, totul despre personajele sale, dar le povesteste viata tendentios, obligindu-le sa ia cunostinta de sine ca de un alter rau, plin de vicii, supus raului. Vazind fantoma, personajele nu aspira la o strapungere ontologica, precum la Cartarescu, ci intrevad pentru o clipa fulguranta sansa – pe care o vor rata invariabil – de a se elibera de demonia vremurilor si a autorului, de a denunta teroarea istoriei ca pe o mistificare. Postmodernismul ca indemn la revolutie! Iata o noua si surprinzatoare motivare etica a unei sensibilitati si maniere literare considerate, altfel, drept imorala. Metafora conditiei umane ca identitate scripturala se transforma intr-o metafora a autorului ca securist al propriilor personaje.
Nu pot decit sa salut aparitia unui astfel de roman in literatura noastra si sa astept cu nadejde urmatoarele realizari fictionale ale unei autoare de cursa lunga.
Doina Rusti, Fantoma din moara,
colectia „Ego. Proza“,
Editura Polirom, 2008