Intrebarea nu-i simpla deloc, pentru ca m-au bucurat multe lucruri de la 1 ianuarie pina azi, 16 iunie, cind raspund. E drept, unele bucurii au fost mai mari, chiar uriase, altele mici, dar dese, asa ca pot spune ca aproape n-a trecut o zi fara sa simt cum da peste mine un jet de endorfina. Intre bucuriile mari-mari, pe primul loc detasat e ca, dupa sapte ani de comunicat doar pe skype si webcam, am smotocit-o pe Oana, fiica mea venita in concediu din Canada, asa cum faceam cind era mica. Acum e o femeie in toata firea, asezata la casa ei, fara sa-si fi pierdut nimic din nebunie si gratie, zic eu intr-o paranoie materna pe care mi-a gazduit-o, in bunatatea lui, “Suplimentul de cultura” acum trei saptamini.
Apoi, o alta mare bucurie e ca mama si toti cei dragi din jur sint sanatosi. In plus, am simtit ca explodez de fericire cind, dupa un nou accident vascular in retina, am vazut ca vad. Dupa cum, m-am bucurat mai soft, dar la fel de intremator (intr-o insiruire de-a valma): fiindca mi-am dorit sa vad un cerb pe un drum din padure si chiar s-a ivit un cerbulan alb, cu tot cu caprioara; fiindca am gasit o mina de studenti din anii I si II de la Litere impatimiti de citit si de scris; fiindca oaza de verdeata si flori din curte arata minunat, iar mirosul de soc si de tei ma imbata de dimineata pina seara; fiindca i-am facut o bucurie lui Mita, colegul meu de la engleza, scriind despre el in Secretul…; fiindca am batut orasu-n lung si-n lat, pe jos, in cele mai ascunse cotloane (despre Timisoara vorbesc) si am descoperit lumi noi; fiindca am cautat si am gasit niste fleacuri de obiecte de care citiva prieteni aveau neaparata nevoie; fiindca, impreuna cu Marius Bizerea, am prinzit la Casa bunicii cu Peter Gross din America, profesor si ziarist de renume, colegul nostru de gradinita si de primara, dupa ce tocmai fusese uns Doctor Honoris Causa al universitatii noastre; fiindca am citit doua carti bune si una extraordinara; fiindca am incropit Prozacul. Si mai am inca vreo 150 de doze mici-mici cu serotonina, pe care n-am loc sa le pomenesc acum.
Am recitit cu placere “pastilele” din Prozac. Amintiti destul de des de un roman: “n-am… talent sa scriu un roman”, “romanul pe care nu-l pot incepe”, “zadarnic vis! – un roman”. Ce este mai dificil in a scrie un roman: inceputul, sfirsitul…?
Nu stiu. Totul e greu daca n-ai ce-ti trebuie ca sa fii romancier. Mie imi lipseste in primul rind talentul pentru o asemenea constructie, dar si un tip de vointa si forta, care m-ar impinge macar sa incerc. In plus, lucrul la un roman presupune mult timp continuu de scris sau macar de concentrare, de intrat in lumea de dincolo de pagina: cel putin sapte-opt ore zilnic, fara nici o intrerupere. Deocamdata nu am acest timp. Ma agat de speranta ca poate mi se modifica metabolismul, ca poate se declanseaza ceva in creier (sau unde?) acum, spre batrinete si ca, la pensie…
De ce dansul ar avea un efect dublu fata de cel al prozacului?
Un medic ar sti cu siguranta sa dea un raspuns stiintific. Eu ma multumesc sa spun doar ca dansul poate insufleti totul in noi. De aceea, ori de cite ori simt ca ma surp pe dinauntru, dau drumul la muzica si asta fac, dansez, cu tot comicul, ridicolul, risu’-plinsu’ spectacolului, fara sa ma vada nimeni, ca-n copilarie, cind ma credeam, vai de capul meu, lebada alba in bratele printului si ma sufocam de bucurie.