De-a lungul a 900 de pagini, Jonathan Littell isi poarta rabdatorul (intru toate cele) cititor de la invazia nazista in Rusia pina la cucerirea Berlinului. Cum o poarta? Prin ochii si graiul unui ofiter SD insarcinat cu inregistrarea si arhivarea (spre analiza ulterioara) de catre cadrele superioare a eficientei Solutiei Finale. E clar, veti spune! Jurnal de Monstru! Nu, nu e jurnal de monstru, aici sta si partea draguta a cartii: monstrul nu e altceva decit o versiune a ta, cititorule, sub vremi…
„Frati oameni, lasati-ma sa va povestesc cum s-au petrecut toate acestea. Nu-ti sintem frati, o sa-mi ziceti, si nu vrem sa stim. Si intr-adevar este vorba despre o poveste sumbra, dar si edificatoare, un adevarat basm moral, va asigur.“
Nu ai senzatia prezentei Raului in carte
Ceea ce atrage in primul rind (si va soca apoi) e tonul normal al naratorului atunci cind relateaza, de exemplu, executarea celor citorva zeci de mii de evrei de linga Harkov. Apoi iti dai seama ca omul isi facea doar jobul, ca si tine. Nu ai senzatia prezentei Raului in carte asa cum izbucneste ea in scrierile sinistre ale lui Tiffauges, ci o percepi abia dupa ce ai patruns in tesuturile putrede (pergamentoase, zemoase) ale organelor, dupa ce ai fost patruns de cintecul insidios al Calaului (va amintiti cartea lui Mailer, The Executioner’s Song?), dupa ce ai fost prins in mizga unui suflet chinuit care omoara pentru ca nu poate iubi…
Ei bine, Littell reuseste sa scrie un roman (ma rog, o macro-confesiune) echivalent cu un Kaddish rasturnat: crimele sint exhibate fara retinere, delicatetea, omenescul sint ascunse sub un crud val foarte uman in felul in care chiar lipsa justificarii naste justificari.
Jonathan Littell reuseste sa joace descrierea pura (cea mai eficienta arma in redarea cruzimii, lectie invatata perfect de la Sade) cu momente de poezie, de unde reiese si succesul pe care publicul francez (antisemit prin excelenta) l-a daruit cartii. Succesul sta, cred eu, in monumentalitatea romanului, in tenacitatea lui Littell de a urmari Raul, de a-l descoperi cuibarit in carnea umanului: nuca aceasta e peste tot, poti ajunge la ea doar inlaturind straturile de carne, asemeni lui Michelangelo in sculptura.
„Frati oameni, lasati-ma sa va povestesc cum s-au petrecut toate acestea“: asa debuteaza aceasta cronica a coboririi in infern, al carei prim violonist este Obersturmfuhrerul Maximillian Aue, si care se intinde, descriind in amanuntime, de la genocidul evreilor in Polonia si Ucraina la masacrul de la Babi Yar, la batalia de la Stalingrad si, in final, la cucerirea Berlinului de catre Armata Rosie. 900 de pagini de melanj inseparabil intre realitate istorica, perfect documentata, si fictiune asa cum, repet, nu a mai vazut scena literara franceza de la Regele Arinilor incoace. Aue a supravietuit razboiului, iar acum povesteste din sudul Frantei, unde are o fabrica de dantelarie.
Trebuie retinut acest incipit, adresarea baudelairiana catre cititor, pentru ca are rolul unui cadru ideologic: cel ce povesteste ne este frate, intru totul, iar faptele sale nu sint altceva decit faptele oricaruia dintre noi.
Poezie mocirloasa
Dar vorbeam despre ochiurile de poezie mocirloasa aruncate in cuprinsul unor pasaje infernale, descriind raul cu exactitate de entomolog. Iata, de exemplu, ce captureaza privirea lui Aue, dupa ce a luat parte la un masacru, unde a trebuit sa „termine“ treaba unor soldati germani carora le tremura mina (ne aflam inaintea genialei inventari a gazarii, care avea loc intr-un camion, in faza initial-rudimentara): „Se insera. O promoroaca groasa acoperea totul: crengile rasucite ale copacilor, ulucile gardurilor, iarba teapana, pamintul ogoarelor aproape golase. Era o lume de oribile forme albe, nelinistitoare, feerice, un univers cristalin de unde viata parea alungata. Priveam muntii. Vastul zid albastru bara orizontul, paznic al unei alte lumi, ascunse. Soarele, inspre Abhazia, fara indoiala, cadea dincolo de creste, insa lumina sa inca mai atingea virfurile, asternind pe zapada somptuoase si delicate luciri roze, galbene, oranj, fucsia, trecind delicat de la un pisc la altul. Era ceva de o frumusete cruda, de-ti taia rasuflarea, aproape umana, dar in acelasi timp dincolo de orice grija omeneasca. Incet, incet, undeva departe, peste munti, marea inghitea soarele, iar culorile se stingeau una cite una, lasind neaua albastra, apoi de un gri-alb, lucind potolit in noapte. Copacii inghetati apareau in lumina farurilor ca niste creaturi in plina miscare. M-as fi putut crede intr-un alt tarim, acela pe care copiii il cunosc bine, din care nu te mai intorci.“
Va amintiti exploziile lirice ale lui Tiffauges, ce alternau cu teoretizarile seci pe marginea iubirii sale pentru copii ca urmare a asezarii sub patronajul Sfintului Cristofor, cel purtator de Iisus? Maximillian Aue traieste cu aceeasi intensitate, precum Tiffauges, amintirea propriei copilarii, din care izvoraste iubirea sa nenaturala fata de sora, iubire ce a dat nastere actualei (narativ) homosexualitati. Nu vreau sa se creada ca Littell cade prada unui freudianism rudimentar: nu am mai citit pagini de dragoste precum sint cele dedicate de Aue surorii sale. Interesant e faptul ca atrocitatile istorice sint retinute de Aue in cele mai mici amanunte (cosmarul e intotdeauna memorabil), pe cind elementele care tin de latura personala a „monstrului“ se descompun, pentru a se recompune asemeni unui puzzle in care Regizorul a aruncat elemente ce tin de un alt joc.
Evolutia lui Aue de-a lungul anilor razboiului urmeaza un traiect invers descinderii in infern. Desi pare sa devina din ce in ce mai uman, mai desprins de ideologia oficiala, el devine cu atit mai angrenat in mecanismele armatei, avanseaza in grad…
Jonathan Littell, Binevoitoarele,
colectia „Fictiune“, Editura Rao, 2009