E mai important cind ai citit decit unde ai facut-o. Este acceptata formula „lectura de tinerete“, dar s-ar ridica niste sprincene stufoase daca ai spune „lectura de munte“, „lectura de mare“ sau „lectura de vacanta cam plicticoasa in Grecia“. Criticii literari ar trebui sa scrie la sfirsitul unei recenzii conditiile (de la cele psihice, pina la cele atmosferice) in care au lecturat cartile pe care le rad sau le ridica in slavi. Glumesc. Sint insa mai mult decit nedumerit de faptul ca locul lecturii a ramas atit de neimportant in fata propagandei clasice a lecturii: normal, o carte te transporta, te face sa calatoresti prin lumi nemaivazute, sa traiesti experiente care nu-ti erau menite; sa mentionezi locul in care ai citit-o e un sacrilegiu prin simplul fapt ca recunosti ca nu ai fost „luat“, absorbit, confiscat de citit – ai nega practic puterea de narcotic a textului; toate acestea sint elemente din justificarea lecturii de pension, dar eu cred ca sint momente in care trebuie pusa la punct harta fizica a lecturii.
La o terasa din Satu Mare
Evident, majoritatea cartilor se citesc in doua trei locuri preferate din casa sau prin biblioteci – nu prea ai ce sa povestesti despre aventura de la granita lecturii. Dar sint momente in care locul conteaza. Cind povestesti intimplari din concediu, detaliile despre loc sint vitale pentru ca autentifica experienta in locul celorlalti. Ce se intimpla atunci cind citesti in concediu? Poti spune: „Am fost la Barcelona si am citit“? Te cam faci de ris, asta ar insemna ca ai ignorat legile de aur ale turismului industrial conform carora trebuie sa colinzi isteric si sa „vizitezi“. De fapt, se da o batalie intre dorinta „de a trai toate vietile“, cum spunea Flaubert, si dorinta de a-ti trai propria viata. Fiecare carte citita e o renuntare orgolioasa la telul mititel de a-ti trai mica ta viata. Gindurile acestea sint scrise de Pierre Bourdieu in unul dintre putinele sale texte confesive, Schita pentru o autoanaliza (Editura Art). El isi explica astfel si puseul fundamental care l-a indreptat catre sociologie si studiu de teren. „Sint convins, scrie Bourdieu, ca lecturile din timpul interminabilelor mele vacante de vara imi stimulasera pofta de a patrunde in medii sociale necunoscute, apetenta resimtita mai putin, poate, de cei pe care viata i-a inchis intr-o lume sociala mai mult sau mai putin perfect omogena.“
Ei bine, eu am citit aceasta cartulie intensa la o terasa din Satu Mare unde am nimerit intr-o zi din vara asta. Era un loc de baut cafea si „fresh de portocale“ considerat fitos, in care se adunau baieti cu parul foarte atent tuns si pomadat si fete care facusera din tocuri si pantaloni scurti de tip sport adevarate tinute de seara-dimineata. Lor li se adaugau zeci de familii care se plimbau de colo colo, banuiesc ca ieseau de la slujba (era duminica pe la 12) si faceau promenada de familie. Culmea e ca am sorbit lumea din jur, oarecum noua, dar si experientele austere ale sociologului fara sa simt ca sar de la una la alta. Pe de o parte, Bourdieu scria probabil cel mai nesolicitant text al sau, exact o marturie de duminica, de cealalta parte, imi era alimentata constant, in mici pauze de tigara, dorinta de a consuma „toate vietile“, nu doar pe a mea sau pe a francezului megaorgolios.
Sub o umbrela in Vama
Alt loc important de lectura din vara asta a fost sezlongul de sub o umbrela de paie din Vama Veche. Am stat o zi intreaga sa citesc Scrisori de la Londra (Julian Barnes, Editura Nemira) si tipul m-a incremenit cu fata in sus (umbrela cu pricina avea mici brese, asa ca m-a ars soarele, deci si „incremenirea“ a fost desavirsita) – am gasit acolo cele mai tari povesti jurnalistice (in sensul cel mai nepeiorativ al cuvintului, stiu ca e greu de inteles!). Barnes scrie cu acelasi entuziasm si, mai ales, cu aceeasi mare rabdare, si despre o frauda a unei firme de asigurari intinsa de-a lungul citorva zeci de ani, dar si despre un meci de sah istoric sau despre complicata piata a gradinilor de tip labirint, intinsa din UK pina in Japonia. Englezul aminteste practic ce ar trebui sa faca jurnalistii si/sau scriitorii – sa-si descopere bucuria de a scrie si de a transcrie viata imediata. Desi sint la poli opusi, Barnes mi-a indus, sub o umbrela in Vama, cam ce reusea sa-mi injecteze Bourdieu la aproximativ 1.000 de kilometri distanta pe diagonala: dorinta de a evita evadarea prin literaturi conventionale. Curiozitatea pentru imediat exprimata cu maximum de indeminare si IQ, acesta este Barnes. O spun cu mina pe inima – am citit si Tour de France (tot la Nemira, o colectie de eseuri despre Franta si muzica, si sporturile, si filmele, si cartile ei) in pat, acasa, deci intr-un loc complet familiar si am avut acelasi feeling de teleportare departe de fitele paguboase ale artistului de secol XX.
Pe tot teritoriul Romaniei
A treia lectura altundeva decit in locurile securizante a fost Anul mortii lui Ricardo Reis (Saramago, Editura Polirom). E un roman pe care l-am tot plimbat si pe care l-am abandonat toata vara pentru altceva, inclusiv pentru cele doua carti amintite mai sus. Dar nu din neplacere, ci dintr-o chimie stranie pe care o ai uneori cu un scriitor mare: simti ca poti reincepe cartea aceea exact de unde ai lasat-o, fara sa pierzi nimic. E o carte care ignora complet timpul (timpul exterior copertilor – altfel, intre coperti, e foarte marcata de timpurile portugheze salazariene), dar care pune mare pret pe loc. Am carat-o peste tot in vara asta. Nu e neaparat o exceptie, masina mea e tot timpul dotata cu lecturi aflate in diverse stadii de coacere. Dar Ricardo Reis isi cerea citeodata drepturile, parea ca bate in portbagaj. Si atunci il luam si-i mai citeam o suta de pagini din poveste.
Reis a fost la munte, la mare, la ai mei, la ai sotiei mele, in parcul Carol. M-a tulburat felul in care evadeaza atmosfera cartii in afara. Este acolo personajul Pessoa, decedat cu putin timp inainte sa vina tocmai din Brazilia personajul nostru, medicul si poetul Ricardo Reis. Reis este heteronimul lui Pessoa, unul dintre autorii inventati de poetul portughez, chestiune cu totul secundara in roman. Altceva e insa extraordinar: in timp ce Reis isi vede de viata in roman, Pessoa apare din lumea de dincolo si-i explica fostului sau amic ca, exact asa cum stai noua luni in pintecul mamei ca sa te nasti, mai ai de stat noua luni pe pamint ca sa mori de-a binelea, scuzati-mi barbaria. In timp ce Reis isi duce viata terna (inventata la patru miini de Pessoa si, peste timp, de Saramago), Pessoa cel mort apare si are cite o mica cearta sau o sedinta de confesiune cu „prietenul“ sau. Se intimpla in Lisabona. Mie mi s-a intimplat pe tot teritoriul Romaniei sa fiu agasat sau incintat de fantoma lui Pessoa, pe nume Ricardo.
In Bucuresti
Locul in care citesti cartea se poate dovedi mai important decit se crede de obicei in critica traditionala. Radu Petrescu isi purta tot timpul Rimbaud-ul in buzunar, in lungile plimbari prin Bucuresti (isi nota traseul cu o grija maniacala in jurnal). Tot in Bucuresti vad oameni care citesc in timp ce merg pe strada, in timp ce merg cu metroul, in timp ce maninca. Se confirma pe deoparte puterea de teleportare a lecturii. De cealalta parte, exista o forta a locurilor asupra lecturilor. Am citit cele mai multe carti intr-un oras agitat. Sint sigur ca as fi aratat cu totul altfel daca as fi citit aceleasi carti in alt loc decit Bucurestiul. Nu stiu cit conteaza hermeneutic, dar e important sa stiu ca, daca scutur acum bine scrisorile de la Londra ale lui Barnes, sigur vor cadea pe tastatura niste firicele de nisip.
Pierre Bourdieu, Schita pentru o autoanaliza, traducere din limba franceza de Bogdan Ghiu, Editura Art
Julian Barnes, Scrisori de la Londra, traducere de Traian Bratu, colectia „Babel“, Editura Nemira, 2006
Jose Saramago, Anul mortii lui Ricardo Reis, traducere, prefata si note de Mioara Caragea, colectia „Biblioteca Polirom. Seria de autor «Jose Saramago»“, Editura Polirom, 2009