Herr Paul e dement, decadent, hilar, genul de spectacol in timpul caruia nici nu-ti trece prin cap sa te uiti la ceas si care te face sa exclami, lovindu-te cu zgomot peste genunchi, „nu se poate, domnule, asa ceva!“.
Pe scurt, povestea ar suna astfel: doi batrini care locuiesc ilegal intr-o fosta fabrica de sapun refuza sa plece, in ciuda insistentelor tinarului mostenitor al fabricii. Dupa cum era de asteptat, spectacolul e mult mai mult de-atit, iar materia lui e facuta din tot ce se adauga, in straturi amestecate, pe scheletul actiunii. Scenografia, semnata de Iulia Vilsan (cu care Afrim a mai lucrat la Piata Roosevelt), construieste o camera a ororilor singuratatii, invadata de obiecte bizare, fluturi si libelule, tablouri porno-kitsch, animale impaiate, oglinzi – un decor care, in loc sa produca o reactie de respingere claustrofoba, provoaca privirea la inventarieri delicioase, ca si cum spectatorul s-ar afla in cautarea indiciilor in stare sa dezlege cine stie ce mister ascuns. In aceasta camera, Herr Paul si sora lui, Luise, locuiesc ca niste morti-vii, ultimele exemplare impaiate ale unei lumi dinaintea constructiilor moderne din piata Friedrich Engels. Ei sint, asemeni lui Hamm si Clov din Sfirsit de partida a lui Beckett, ultimii ramasi, doar ca lumea exista bine-mersi in afara casei lor, de unde Herr Paul n-a mai iesit de ani de zile si nici n-are de gind sa mai iasa vreodata.
Herr Paul iti cere sa-l vezi de mai multe ori
Piesa incepe cu un motto din Fratii Grimm („Copilul cel greu“), o intrare in poveste bolborosita ininteligibil de cei doi batrini care, incet-incet, ajung sa pronunte cuvintele cum trebuie. Limbajul dezarticulat isi regaseste coerenta doar pentru a fi aruncat apoi in aer prin asocieri absurde si o inventie lexicala savuroasa („scaunetul“ si „taburelul“ sint doar doua exemple pe care le-am tinut minte din avalansa de jocuri de cuvinte din piesa). Deformarilor limbii li se adauga si cele ale realului. Ca in povestirile Fratilor Grimm, reperele cunoscute sint inghitite de fantastic. Afrim preia recuzita tipica istoriilor gotice si o transforma in decor de Disneyland pentru adulti: usi misterioase se deschid din tavan, intrarea in scena se face prin semineu, batrinii pregatesc supa de arici si serpi, iar Herr Paul cinta la orga (ca sa nu mai zic de coregrafia a la Bollywood, care-a zguduit sala de-atita ris).
Herr Paul si Luise, imbracati in pelerine lungi acoperite de nasturi, cu capul ascuns de-o gluga de aviator de la 1900, sint un cuplu de batrini descreierati si tandri, jucat magistral de Cezar Antal, probabil unul din cei mai buni tineri actori de la noi, si de Lucretia Mandric, o partenera care stie sa pastreze echilibrul perfect dintre cele doua personaje. Andrea Gavriliu reuseste o interpretare aproape tulburatoare a copilului idiot, Matei Rotaru e un Helm (mostenitorul fabricii de sapun) intepat si hotarit sa aduca fabrica parasita pe calea progresului, Nora Covali face din domnisoara Schwarzbeck o perfecta fraulein hitlerista, iar Isabela Neamtu are, in rolul iubitei lui Helm, citeva stridente si falsetto-uri, care poate vor disparea in reprezentatiile viitoare.
Construit prin acumulare de corespondente si detalii, ca Playtime al lui Tati redus la dimensiunile unei sali mici de teatru, Herr Paul iti cere, fara discutie, sa-l vezi de mai multe ori. Metateatral pe alocuri (scena in care Lilo isi arata talentele de actrita pe „sfinta scindura“), permanent exploziv, spectacolul se termina pe masura ce risul se stinge, cu o imagine de animal hibrid coborita parca din Bosch si cu senzatia unui rau iremediabil care tocmai s-a produs sub ochii tai. Herr Paul ti se strecoara in minte ca o halucinatie provocata, dereglindu-ti putin cite putin mecanica fina a inimii. De vazut, neaparat.