Ei bine, proiectul de care va vorbesc reuseste totusi sa aduca noutati (pe linga inevitabile articolase scolaresti care se pretind academice, sariti-le pe alea, le veti simti de la primele fraze) prin articole de referinta pe teme frivole sau foarte serioase. Din lipsa de spatiu voi vorbi aici doar despre articolele dedicate mondenului si duelului in spatiul romanesc. Se confirma tristul cliseu ca tot ce traim acum s-a petrecut deja. Secolul al XIX-lea este o continua zbatere intre emanciparea accelerata a unei elite si realitatile triste “de acasa”. Rezulta de aici o ordine spoita vestic care se asaza peste o masa de mizerii provinciale.
Serpele boa
Interesanta in articolul lui Alexandru Istrate despre viata mondena in prima jumatate a secolului al XIX-lea este urmatoarea observatie: “Aproape orice artist strain, indiferent de ce oferea publicului, era laudat fara nici o retinere, ca si cind s-ar fi bucurat de o notorietate deosebita. Nu mai conta atit calitatea spectacolului, cit ineditul momentului, dorinta de a veni cu ceva atragator”. Si uite asa ajungea sa fie tratata ca act artistic o reprezentatie de toata spaima pe o ulita din Iasi, prin 1849, cind “serpele cel mare numit boa va minca o capra vie”. Fascinanta e competitia carnavalelor si petrecerilor din societatea burgheza. Iata ce scrie un domn proaspat parasit de sotia retrasa la Manastirea Agapia: “De cind m-am descasatorit, m-am facut un desuchiat; Nitul imi zice ca sint un fitifac. Carnevalul acesta m-a innebunit. N-am pus mina pe condei decit ca sa scriu scrisori la cunoscuti si prieteni, si acele ca vai de ele. De la craciun si pina acum mai n-a trecut seara sa nu ma duc sau la club, sau la baluri/ori soarele. Voi? Rigoristilor, ascetilor, moralistilor, trebuie sa-mi iertati de asta una data”. Drame, nu gluma. Ca sa nu mai vorbim ca tragedia care i se putea intimpla unei doamne, aceea de a i se usca buchetul de flori in salon, putea fi atunci evitata cu o solutie de ultima ora, venita de la Paris, care prelungea prospetimea plantelor. Istrate e si putin polemic la finalul articolului, el acuzind de superficialitate tocmai analiza facuta de istoricii romani vietii de zi cu zi din acele vremuri. Asteptam explicitarea polemicii.
Duelul avea o amploare mult mai mare decit ne-am fi gindit in provinciile romanesti de secol XIX. Aveam o dimensiune data mai ales de Oisteanu, dar in Romantism si modernitate… puteti gasi conflicte, procedee, obiceiuri redate cu lux de amanunte. Mihai Chiper si Dan Dumitru Iacob au doua studii excelente dedicate duelului romanesc. Si nu e vorba despre paruiala obisnuita, cum ne avertizeaza Iacob, numita de un ziarist pe vremuri “duel moldovenesc”, ci de confruntari cu reguli, cu morga aristocratica, cu tot ce trebuie. Notiunea de “onoare” este esentiala, si mai ales felul in care era ea perceputa aici. Evident, onoarea venise prin curierat rapid, adusa in tara de studentii boiernasi care s-au confruntat cu regulile masculinitatii demne fie la Paris, fie la Berlin sau Viena. Cealalta mare filiera era ordinea militareasca, ofiterii considerind duelul o forma obligatorie de reperare a onoarei dincolo de lege.
O confuzie de-a dreptul frumoasa si sugestiva o face marele Alecsandri. O aflam de la prietenul lui, Iacob Negruzzi, care scrie ca onoare “este pluralul substantivului onor si insemneaza mariri, ranguri etc. dobindite adesea cu dispretul onorului”. O confuzie care devine definitie si in contemporaneitate – onoarea se salveaza cu onorul, adica rangul. Cine n-are pasoptisti sa-si cumpere…
Specialistii marturisesc ca nu sint destule surse directe care sa demonstreze amploarea fenomenului duelului, fapt de la sine inteles daca ne gindim ca era ilegal. Dar multe dovezi indirecte ne duc cu gindul la o dimensiune deloc neglijabila a fenomenului. Spada, de exemplu, ajunsese o forma de urbanitate si de configurare a elitei, dupa marturiile lui George Bibescu: “Scrima este pentru noi o adevarata patima, dar ea nu ne place numai fiindca aceasta nobila arta da barbatului mai multa eleganta, indeminare si tarie, ci fiindca ii insufla mai multa incredere in sine insusi. Priveste la Societatea oamenilor de spada; esti izbit de urbanitatea ce domneste intre membrii ei, de fratia ce domneste”. Parea sa fie o mica industrie, poate nu de dimensiunea salilor de “tras la fiare” din ziua de azi, pe care nu le-as numi neaparat izvoare de sentiment etic al masculinitatii. Un lucru e cert: atunci, un abonament costa cam un galben pe luna. Cel putin atit taxa domul Paret, fost maestru de arme la Paris.
Un capitol extrem de interesant este batalia dintre ziaristi, confruntari care se lasau cu raniti, inchisoare si cite altele. Clar ducem lipsa de asa ceva in zilele noastre… Glumesc. Bacalbasa e unul dintre eroi, iar Mihai Chiper e neindurator cu el: “minuia mai bine spada decit condeiul”, scrie istoricul. Cea mai cunoscuta lupta s-a purtat intre ziaristii rivali Constantin Bacalbasa si Nicolae Xenopol. Acesta din urma se alege cu un deget ranit si lupta inceteaza. Pe Xenopol il regasim si intr-un duel cu pistoale peste citiva ani. Si fiindca impuscaturile au ramas fara rezultat, Xenopol a incercat chiar sa continue lupta cu spada. L-au impiedicat martorii.
Bine, intotdeauna a existat si rezolvarea smecheresc-intelectuala, marca Junimea. In mai 1866, Titu Maiorescu era provocat la duel, dupa un articol, de N. Ceaur Aslan, duel evitat pina la urma. Mult mai alunecos s-a dovedit Iacob Negruzzi care l-a insultat pe Dimitrie Petrino – acesta il cheama la duel, dar Negruzzi considera ca el e cel insultat si il cheama si el la duel, ceea ce insemna ca va impune conditiile. Asa ca Negruzzi a cerut ca lupta sa se dea fara ochelari si semnalul sa fie dat cu o goarna. Petrino s-a retras: era cunoscut in tirg ca era miop si surd…
Cred ca v-am dat destule motive sa plonjati in antologia iesenilor. Descoperim o lume model, cu toata caricatura ei. O lume provinciala obsedata de onoare, un soi de OTV amestecat cu obsesie deontologica. Suna familiar?
Pentru exasperatii de talk-show-uri…
Sint alegeri si talk-show-urile ne inflameaza casele. Ba chiar vad cohorte de intelectuali care privesc compulsiv micul ecran si nu inteleg cum e posibila atita manipulare. Indignari naive daca acesti intelectuali ar mai pune mina pe o carte de… Bourdieu, de exemplu. Pentru aceasta o sa dau doua citate din eseul Despre televiziune. Poate nervii se vor converti in contemplare fertila:
Primul: “O anumita categorie de jurnalisti, recrutati cu mari cheltuieli tocmai pentru aptitudinea lor de a se plia fara scrupule la asteptarile publicului cel mai putin exigent – asadar, cei mai cinici, cei mai indiferenti la orice forma de deontologie si, a fortiori, la orice forma de interogatie politica –, tind sa impuna valorile, preferintele, modurile de a fi si de a vorbi, «idealul uman» care le sint specifice ansamblului jurnalistilor, impinse de concurenta pentru cistigarea unei portiuni cit mai mari ale pietei”.
Al doilea: “Cind vrei ca un om care nu este un profesionist al discursului sa reuseasca sa spuna ceva important (si, de multe ori, el ajunge, astfel, sa spuna lucruri absolut extraordinare, carora insilor care detin cuvintul pe termen nelimitat nici macar nu le-ar trece prin minte), trebuie sa acorzi asistenta discursului. Or, este exact ceea ce prezentatorii de pe platourile de televiziune nu fac. Acestia nu numai ca nu-i ajuta pe cei defavorizati, ci, daca se poate spune astfel, se straduiesc cu orice pret sa-i infunde. Intr-o infinitate de moduri: nedindu-le cuvintul atunci cind trebuie, dindu-li-l atunci cind acestia nu-l mai asteapta, aratind ca si-au pierdut rabdarea etc.”.
Vizionare electorala placuta in continuare.
Romantism si modernitate. Atitudini, reevaluari, polemici,
coordonatori: Andi Mihalache, Alexandru Istrate,
Editura Universitatii Alexandru Ioan Cuza, Iasi, 2009
Pierre Bourdieu, Despre televiziune,
traducere de Bogdan Ghiu,
Editura Art, 2007