Trecind la sfirsitul anilor ‘60 la cronica sportiva, Radu Cosasu recurgea si el, asemenea mai multor scriitori ai vremii, la una dintre putinele modalitati de a scapa contaminarii partinice a literaturii. Si drept este ca, facind telecronica fotbalistica sau recenzie cinematografica, Cosasu se plasa singur pe un teritoriu al “minorului” pe care oficialitatea avea obiceiul sa-l treaca cu vederea. Dar minorul este refugiul cosasian prin excelenta, ale carui toposuri se conturau, in jurul lui 1970 cu tot mai mare decizie: faptul divers din ziare, lumea de pe marele ecran, dar si lumea marunta a tribunei de stadion si munca onesta a unor jucatori care, neputind sa aspire la vedetism, reprezentau niste exemplare credibile de umanitate lipsita de demagogie. De altfel, nu e greu de observat ca scriitorul tine cu cei mai degraba slabi si ca isi alege echipa favorita dintre pierzatorii care lupta (UTA, Progresul), apreciind “vedetele” atunci cind ele intra in dizgratia publicului sau, mai ales, a cronicarilor sportivi, o categorie de care Cosasu se delimiteaza: “Noi – cei care dam lectii de fotbal, noi, acestia, care facem moarte de om daca nu ni se da dreptate cind cerem capete, noi, acestia, irefutabilii, incoruptibilii, supercompetentii, pesimistii dintotdeauna, scepticii permanenti, noi, astia, care mergem la fotbal pentru a face pamflet stralucit”.
Dar, in tot acest timp de ucenicie gazetareasca pe teme neangajate, talentul lui Radu Cosasu incepe “sa se caleasca”, cum scrie Mircea Iorgulescu, parafrazind spiritul scrierilor cosasiene. Autorul mentioneaza la un moment dat ca el face “cronica vietii” in ingenioasele sale texte, lamurind pentru toata lumea ca nu de dragul lui Tegean de la Cluj scrie el cronicile sale, ci in baza unui pariu superior. Inainte sa-si descrie matusile, cum ii recomanda, magnanim, Teodor Mazilu cam la aceeasi epoca, Radu Cosasu incepe sa descrie eroismul de la firul ierbii si etosul de bun-simt al mahalagiului cu limba piperata de la peluza (chiar daca cronicile sale sint ale unui telespectator). Este unul dintre primele exercitii de scris cosasian – nu de stil cosasian! – incarcat de o subiectivitate nu atit mustoasa, cit autentica, nu spectaculoasa, dar intensa si captivanta.
Tot Mircea Iorgulescu observa ca insemnarile lui Belphegor se incheie in 1973, anul aparitiei primului volum din Supravietuiri, ca deci anii de cronica sportiva sint o uvertura a operei. Si cu asta ajungem la cealalta carte care intra in componenta acestui volum de Opere, si anume Matusile din Tel Aviv, scrierea din 1993, de dupa revolutie, cind demonii fusesera toti exorcizati si literatura se putea face in libertate. In 1993, ciclul Supravietuirilor se incheiase. Lungul drum printre umbrele trecutului parea sa fi luat sfirsit, iar demonii, fie ei si benigni (precum este arhidiavolul Belphegor si la Machiavelli, ca si la Caragiale), fusesera exorcizati.
Lumea morala a lui Cosasu continua sa se desfasoare si dupa revolutie
Cu toate acestea, prin Matusile din Tel Aviv autorul reuseste sa dea una dintre marile sale carti si, de ce nu, una dintre cartile mari ale culturii romane postrevolutionare. Citita astazi, la aproape 20 de ani de la aparitie, nu a imbatrinit mai deloc, dimpotriva, as spune ca unele dintre notele sale de forta se vad abia acum mai bine. Avem in fata un roman, cu o excelent decupata unitate de actiune si cu un esafodaj de straturi temporale in care diferitele figuri ale unui destin incapsulat intr-o fabuloasa memorie se cheama unele pe altele, se ingina si-si raspund. Neglijent din calcul si neincrezator in literatura, ca toti autenticistii, naratorul exclude posibilitatea lecturii romanesti, ceea ce o face cu atit mai dezirabila. Un roman cu multe figuri enigmatice, care se asaza intr-o diagrama gratioasa pina la sfirsit, si cu multe probleme de rezolvat, carora insa timpul sau altcineva, un mare manipulator din ceruri, le da de capat in cele din urma.
Insa nu pentru a-l vedea pe Cosasu in ipostaza de romancier il invit pe cititor sa deschida acest volum. Daca Supravietuirile spuneau povestile unei vieti, fara a putea sa le adune vreodata laolalta, aceasta carte adauga altele citeva, dar nu le ofera nici ea un deznodamint. Slava Domnului, nu exista vreo carte a lui Radu Cosasu care sa nu faca parte, de fapt si de drept, din saga atit de personala ca stil si conceptie a Supravietuirilor. Lumea morala a lui Cosasu continua sa se desfasoare, crincena si surizatoare, si dupa revolutie, oferindu-i autorului ocazia sa strige un “Ole, ole” pentru ciorapii flausati comozi sau pentru frumusetea femeilor de la ambasada, ba chiar si pentru cite un banc excelent, cam nerusinat, iesit peste noapte din cotloanele Bucurestilor. Libertatea este cam spurcata la gura, dar asta se putea vedea deja in tribune la Rapid. Democratia este putin paranoic-conspirativa, dar cum sa nu fie, cind totul pare sa conspire: hazardul “Ultimei ore” din ziare, onomastica strazilor sau un necunoscut care sopteste dintr-odata, pe strada, numele salvatorului tau de acum trei decenii. Privirea lui Cosasu, care desprinde din lumea din jur normalitatea spectaculoasa, miracolul cotidian, fixeaza sus valoarea acestei carti postdecembriste.
“Cosasu? N-am auzit de Cosasu!”
In cartea din 1993, “actiunea” lasata in suspensie inainte de decembrie 1989, cu toate timiditatile, remuscarile si tacerile sale graitoare, de film frantuzesc, este reluata nu doar de unde fusese parasita, ci de mult inainte, de acolo unde nu putuse sa fie inceputa. Un text pretios, capital pentru intelegerea operei cosasiene, este montat in acest volum ca piatra intr-o brosa. Este vorba de “Arie si recitativ la Pasternak”, text scris in 1987, cenzurat si aparut abia in 1990, text cu “probleme” nu pentru ca semana gorbaciovism in stalinismul dur al lui Ceausescu, ci pentru ca arata radacinile unui refuz al ideologiei care crease o opera. Un text ce cuprinde o dezbatere morala mai apriga decit Caderea lui Camus.
Se intimpla ca in miezul nuvelei acesteia se gaseste tot fotbalul (si iata o posibila legatura cu cealalta carte selectata in volum!), mai exact un meci istoric, Romania-Ungaria din 1958, terminat cu o mica razmerita a suporterilor care se simteau furati de toata lumea, nu doar de arbitrul sovietic. Si pentru a lamuri inca o data ca fotbalul, ca de altfel orice se petrece in viata unui om, nu poate fi inesential, trebuie spus ca acest meci reprezinta pentru nuvelist si o lectie. Scriitorul, ca si matusa sa, Sanseverina (fabuloasa trimitere stendhaliana), este tulburat de faptul ca Zaharia Stancu putuse sa scrie pamfletul “Pasternak? N-am auzit de Pasternak! “ la adresa scriitorului rus care tocmai fusese silit sa refuze Premiul Nobel pentru literatura ca sa nu fie expulzat din URSS sau mai rau. Naratorul cauta alibiuri, deoarece intelege ca cedarea lui Stancu este si cedarea sa, si incearca sa lamureasca cu sine intreaga disputa mergind la un meci, e drept ca important, dar in acelasi timp o simbolica baie de solidaritate umana, o comuniune de stinga cu umanitatea insasi, cu acea parte din sine pe care tinarul Cosasu si-o alesese drept public atunci cind isi scrisese textele “pe linie”.
Insa meciul, furat de arbitru si de oaspeti, se termina cu protestele galeriei de tablagii, potolita cu greu de vorbaria peltica a unui secretar UTC care avea sa se dovedeasca, putin mai tirziu, un dictator strasnic. Si, ca in romanele bune, cu coincidente izbitoare (doar, nu-i asa, “Dupa 20 de ani e cel mai frumos titlu de roman”), la Capsa naratorul il intilneste pe Stancu insusi si il provoaca la o explicatie care constituie, in prezentarea cosasiana, una dintre scenele de virf ale aproape inexistentei noastre literaturi dramatice contemporane… In teren, la Capsa, exersatul vorbitor Stancu cistiga disputa. Insa Cosasu avea pricini mai adinci pentru a investiga cazul Pasternak. Asemenea autorului Doctorului Jivago, si tinarul nuvelist roman avea in spate o vina teribila, pe care singur trebuia sa o spele: isi parasise familia, o lasase deoparte mai intii pentru utopia unei lumi de egali, mai apoi pentru visul unei literaturi adevarate. Iar aceasta vina nu putea fi uitata doar cu un escalop fraged de la Capsa.
N-am sa mentionez, din panoplia de coincidente ale Marelui Manipulator care minuieste aceasta carte, decit scena de citiva ani mai tirziu, cind, la o agapa scriitoriceasca unde toti cei de fata, clasici in viata, trebuiau sa-si dea tributul de autoironie cu o parodie scatologica a unuia dintre titlurile proprii, Cosasu nu gaseste nici un titlu citabil in bibliografia personala. El nu avea nimic care sa poata sa stea alaturi de opere ca Descult, Cronica de familie, Marul de linga drum sau Omul din Ceatal. Atunci scriitorul consacrat Zaharia Stancu, clasicul literaturii “de dupa Eliberare”, il imbratiseaza, oferindu-i un titlu propriu: “Cosasu? N-am auzit de Cosasu! “. O ironie divina face ca acum, in 2010, opera lui Stancu, sufocata de manierism stilistic si de conformism ideologic, sa nu poata fi recuperata decit prin mijlocirea acestui text cosasian memorabil.
Radu Cosasu, Opere III: Cinci ani cu Belphegor, Matusile din Tel Aviv,
colectia “Opere. Radu Cosasu”,
Editura Polirom, 2009