Norman Manea – Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian
Desfasurat pe parcursul a 11 ani (1999-2010), dialogul dintre Norman Manea si Edward Kanterian atinge toate controversele “fierbinti” ale acestei perioade – culturale, politice, ideologice –, internationale sau romanesti. De la Holocaust si antisemitism la problema irakiana si islamism, de la icoana ca manifestare a religiei pina la scriitori si opere marcante ale literaturii moderne, cei doi interlocutori schiteaza un tablou plin de culoare al finalului de secol XX si al inceputului noului mileniu.
– Fragment –
Edward Kanterian: Am discutat des despre Eliade, dar mai putin despre Cioran, de care te cred mai apropiat, cu toate ca si trecutul sau este cumva deocheat. Ai si publicat fragmente din Jurnalul sau (Cahiers) intr-o revista americana. Ce te atrage la Cioran?
Norman Manea: Oroarea sa de cliseu. Solitudinea iconoclasta, sarcasmul si severitatea scirbita cu care isi judeca conationalii si propriile carente – comparate cu romantismul gaunos si adesea agresiv al patriotilor si patriotarzilor hipnotizati de mitologizarea Natiunii si in contrast cu ieftina megalomanie a geniilor locale. Un insurgent deparazitant, mizantrop care infrunta biata noastra efemeritate, umflata de iluzii si giumbuslucuri, vanitate si zadarnicie. Cioran este o cura de bun-simt cinic si sfidator care ofera, cu generozitate, veninul care sa te trezeasca la realitate.
E.K.: Doua citate din Cioran: “Istoria nu e altceva decit o repetare de catastrofe in asteptarea unei catastrofe finale”, “Cred in mintuirea omenirii – in viitorul ceanurii”. Nu vad o mare compatibilitate intre asemenea “viziuni” si fondul tau umanist de gindire.
N.M.: Cum stii, contrariile se atrag, uneori… Eu nu l-as fi putut admira pe Hitler si n-as fi vazut in Codreanu un nou Iisus, nici n-as fi scris atit de violent despre balcanismul pervers al lumii romanesti, n-as fi afirmat ca singura solutie de renastere a acestui spatiu spiritual ar fi marele incendiu, arderea pina la radacina. In marasmul autohton, vocea lui Cioran mi se pare, insa, de o stridenta fasta. Pentru mine, sarcasmul sau, chiar daca alertat in aforisme cu efect de bici, sta – complementar – linga umorul lui Caragiale.
E.K.: Crezi ca Cioran o sa reziste? Nu o fi el totusi un fenomen destul de local? Incerc uneori sa-mi conving prietenii occidentali sa-l citeasca, dar pasaje cum sint cele mentionate ii plictisesc sau le provoaca ironie. “Asta vrea sa fie filosofia voastra? Retorica teribilista? “
N.M.: Filosofia sa, care nici nu stiu cit este filosofie – mai curind nihilismul unui clovn socratic –, nu este neaparat si nici nu trebuie sa fie “filosofia noastra”… nici nu cred ca l-ar flata pe Cioran asemenea nationalizare-etatizare-oficializare a gindirii sale. Ar fi destul ca scrisul sau sa-si pastreze stimulentele provocatoare de gindire si regindire, pentru ca sa intereseze in continuare. Inclusiv retorica teribilista; o tifla intelectuala palavragiilor, adormitilor sau ideologilor plini de sine si de marile lor planuri de ograda.
E.K.: Sintem noi astazi, ca intelectuali, romani sau de oriunde, mai putin sedusi de putere, de fantezii ideologice?
N.M.: Ar trebui sa fim, dupa tot ce s-a intimplat in secolul trecut si se mai intimpla chiar si azi.
Intelectualul din Est a avut multe de invatat din istoria pe care a trait-o, din propria biografie. Ar avea destule de transmis despre gindirea antitotalitara si terapia treptata a propriilor interiorizari si fixatii, remanente din existenta intr-o societate inchisa, unde individul, individualitatea si individualismul erau constant asediate. Stie destule despre comunism, dar si despre nationalism si despre combinatia lor “originala” si tot mai putin originala.
Se observa deja in Est revigorarea nationalismului si sovinismului, despre care am tot vorbit, iar in Vest o regenerare a vechilor tendinte stingiste, simplificatoare si militante, sub noile stindarde de lupta contra unui asa-zis actual “multicolonialism” sau chiar, stupefiant, pentru… drepturile omului, intelese ca drepturi egale pentru toate traditiile. Unele dintre acestea nu sint deloc admirabile, ba chiar sint retrograde si agresive.
Nu sint deloc sigur ca experienta trecutului este o garantie contra repetarii erorilor. Cu atit mai mult cu cit noile generatii sint mai putin instruite, nu par interesate de trecut si – ca mai totdeauna – nu sint dispuse sa primeasca lectii de la predecesori, vor sa-si incerce, singure, destinul.
N. Steinhardt – Escale in timp si spatiu
In Escale in timp si spatiu, ca de altfel in mai toata opera sa, N. Steinhardt abordeaza domenii dintre cele mai variate. Atit in “notele necronologice de drum” din Elvetia, Franta, Belgia, cit si in convorbirile purtate in redactia revistei “Vatra” si in notele “literare si de alt fel”, comentariile operelor lui Dostoiesvki, Camus sau Ion Pillat se impletesc cu consideratii privitoare la istorie, stiinta si arhitectura, intr-un discurs fluid, care captiveaza imediat cititorul.
– Fragment –
30 septembrie – Cind ma urc in tramvai, la Zurich, ma inchin.
Cui? Nu tramvaiului, desigur, dar Puterii care le-a dat unor oameni (ingineri, tehnicieni, muncitori) capacitatea de a fauri asemenea mijloace de transport in comun: si altora (calatorii) intelepciunea de a purta atita grija intretinerii in cit mai buna si mai curata stare a vagoanelor acestora care de fapt sint niste lebede. Niste lebede, aceea din Lohengrin, pentru ca nu s-ar zice ca inainteaza pe sine, ci ca plutesc pe firul unei ape curgatoare, limpezi si reci ori pe o perna de aer ori purtate de un eter mai subtil decit al vechilor alchimisti. Circula pe sine inguste, la mica inaltime fata de nivelul caldarimului, isi fac drum – vopsite in albastru si alb, izbitor de proaspete – printre pietoni, ca un tren de jucarie. Si cit sint de confortabile, de zglobii, cum de mai lucesc! Ca argintaria caselor unde-si petreceau viata eroii romanelor onorabile din veacul trecut. Vatmanul anunta numele statiilor, ceea ce creeaza, parca, o atmosfera de intimitate, de comuniune.
Mi-e drag de tramvaiele acestea harnice si spilcuite: copilareste, nebuneste, paradisiac.
11 octombrie – Cel mai frumos muzeu din intreaga Elvetie: Kunstmuseum, la Basel. Cu mult superior tuturor celorlalte. Nu prin valoarea exponatelor; prin puterea de atractie a cladirii si curtilor interioare, printr-o aura greu de precizat si definit, printr-un har special. Prezenta lui Böcklin. Nu stiu, nu pot spune de ce te cuprinde si te stapineste de la primii pasi, te simti invaluit ca de o vraja.
La fel ca la marile carti sau opere muzicale sau ale dramaturgiei: nu dureaza mult pina ce-ti dai seama ca e altceva, ca e ceva.
Cu gindul la Walter Benjamin: fiecare opera artistica are o aura a sa, factor esential. Aceasta trebuie in primul rind sesizata, inteleasa.
Catedrala (Munsterul): culoarea rosiatica. Aici culoarea e taina. Nu proportiile, nu frumusetea monumentului. Scara nuantelor de la ros la galben, trecind prin caramiziu, portocaliu, roz, galbui, porfiriu, stacojiu, ciresiu, visiniu, auriu, conabiu, carmin… Culoarea domneste autocratic, obnubileaza toate celelalte caracteristici. Nimic nu mai conteaza.
Paris – E o dimineata rece, senina si insorita de ianuarie. La Sainte-Chapelle. La parter: doua-trei persoane. Sus: nimeni. Vitraliile, strapunse de razele soarelui biruitor, ard. Deopotriva de neegalat de frumos ca ale catedralei din Chartres. Cum as raspunde celui care, dispunind de sase ore, m-ar intreba ce trebuie sa vada neaparat la Paris? I-as raspunde: Sainte-Chapelle, trei piete (Place des Vosges, Concorde, Vendome), un ceas in subsolul muzeului Marmottan, unde sint ultimele pinze ale lui Monet. (Ce poate deveni pictura in stadiul ei final: materia dezintegrata in esente: lumina, culoare, energii. Subsolul acela e o pestera fermecata: stiut de putini, departe de centru, loc privilegiat in sens guenonist.) Si – cu ascensorul-fulger –, in cinci secunde, sus, pe Tour Montparnasse, la etajul 56. Nu la 58, pe terasa, de unde vizibilitatea nu e buna. Ci la 56, prin geamurile mate ori clare ale galeriei circulare inchise, unde e si cafeneaua. Inaltimea, pe terasa a treia a Turnului Eiffel, e prea mare. De la Arcul de Triumf piata si bulevardele instelate sint prea aproape. Acoperisul catedralei Notre-Dame ori terasa magazinului Samaritaine ofera un spectacol divin, axat pe apa si poduri, insa partial. De pe Turnul Montparnasse perspectiva e perfect calculata si se obtine efectul de oras in miniatura, dar se si distinge totul lamurit, vezi si desprinzi planul arhitectonic si rutier mai bine si nespus mai distractiv, mai senzational decit daca ai dispune de o macheta.
Piata Concordei pentru splendoarea ei; Vendome, pentru eleganta si gratie si fiindca ansamblul si detaliile, toate, respecta numarul de aur; Vosges pentru ordine si efect de falduri matasoase: e reprezentarea grafica urbana a tragediei franceze clasice.
Matei Visniec – Domnul K. Eliberat
“Domnul K. eliberat este, in primul rind, un omagiu adus lui Kafka. Aceasta carte este insa legata si de un anume moment din viata mea: plecarea mea din Romania, in 1987. In Romania nu avusesem niciodata de gind sa scriu un roman care sa se raporteze direct la Kafka, scrisesem doar piese legate de lumea kafkiana in care traisem. Ajuns la Paris insa, am simtit un soc: socul libertatii. Ieseam parca dintr-o inchisoare si nu stiam ce sa fac cu libertatea mea. M-am simtit, brusc, ca personajul lui Kafka, domnul K., dar traind o trauma in sens invers, altfel spus, nu socul arestarii, ci socul eliberarii.” – Matei Visniec
– Fragment –
Ridica o piatra si izbi cu ea de mai multe ori in poarta sperind ca in felul acesta sa declanseze un ecou, un semnal, orice.
— Domnule Franz, domnule Franz, mai striga el de citeva ori, gituit, epuizat.
Incerca sa se catere pe metalul portii, dar nu reusi decit sa-si raneasca palmele si genunchii. Isi aminti ca a doua zi urma sa primeasca hainele cele noi de la magazie, semnul eliberarii. Da, era absolut necesar sa se reintoarca, sa fie acolo, dincolo, in interior, cel tirziu la ivirea zorilor. Pierduse deja notiunea timpului. Astepta citeva minute nemiscat sperind ca vreun sunet din interior i-ar fi putut da un indiciu cit de mic despre ceea ce faceau detinutii in acel moment, despre programul pe care il executau. Dar nu, linistea era desavirsita.
“Poarta cea mare, sigur. Poarta cea mare!” Revelatia acestui lucru atit de normal il mai linisti putin. Nu avea decit sa se duca la poarta cea mare, unde sigur era cineva. Nu se putea ca acolo sa nu fie cineva. El, Kosef J., eliberat acum, intrucit nu facuse nimic rau, n-avea de ce sa se teama daca s-ar fi prezentat la poarta cea mare si ar fi explicat intreaga istorie. Se intimpla, asta e, nu se va mai intimpla de azi inainte, dar ceea ce s-a intimplat, s-a intimplat. Va recunoaste franc. Va povesti tot. Cine va fi acolo va avea la dispozitie toate mijloacele sa verifice. Il cunostea atita lume. El fusese un detinut model. Lucrase atit de bine in gradina de legume. Celula lui, cu numarul 50, era deschisa. Oricine putea verifica asta.
“Asa-mi trebuie” isi spuse el pornind de-a lungul zidurilor, in cautarea portii celei mari.
Din nefericire, nu mai era in stare sa se orienteze. Nu avusese niciodata in minte, foarte clar, planul penitenciarului. Avea o foarte vaga idee a punctelor cardinale, stia cam in ce directie se afla cutare sau cutare corp de cladiri. Nimic mai mult insa. Iata, acum n-ar fi putut preciza daca ar fi fost mai bine sa o ia la dreapta sau la stinga in cautarea portii principale. Mai mult decit atit, penitenciarul avea spatii care-i erau cu totul necunoscute, dupa cum avusese surpriza sa descopere si in ultimele doua zile. Pornise la intimplare, asadar, si, ca de obicei, avu curind dovada ca alesese calea cea mai lunga si mai anevoioasa.
Zidurile erau sustinute de contraforti care trebuiau ocoliti. Foarte des trebui sa coboare si sa urce intrucit ceea ce parea o cimpie devenise, treptat, un teren extrem de accidentat, cu ripe, coline, santuri destul de adinci si portiuni stincoase, dintre cele mai primejdioase. Kosef J. era tot mai uluit descoperind ca penitenciarul in care statuse atita vreme se intindea pe o suprafata asa de mare. Nu descoperi nici o carare de-a lungul zidurilor si fu nevoit sa-si faca drum prin balarii, printre pietre si tufe scamoase.
Terenul era, pe alocuri, foarte mocirlos, iar ploile din ultimele zile lasasera chiar o serie intreaga de balti peste care fu nevoit sa sara sau sa le ocoleasca. Din cind in cind se oprea, se indeparta putin de zid si scruta marginile de sus cu gindul ca va descoperi vreo fereastra luminata sau vreo santinela. Nu descoperi nimic din toate acestea si deveni de aceea si mai nervos, si mai grabit. Nu numai ca nu vazu nici o fereastra luminata, dar nu vazu nici macar o fereastra pur si simplu, nici macar un crenel, nici macar o fanta. Zidul se ridica drept si neindurator, dind senzatia ca imprejmuieste un spatiu imens, dar lipsit de viata.
Robert Serban – Moartea parafina
“Citita in cheie liric-biografica, poezia lui Robert Serban releva un dublu paradox: evoca fara sa nostalgizeze si edifica deconstruind. Forta ei provine dintr-un amestec de ironie-sentimentala si memorie necrutatoare, explorate cu luciditatea eului pentru care trecutul nu mai exista, iar viitorul nu conteaza. Rasucita in jurul axei care o genereaza, poezia se reduce, de fapt, la un Punct Omega, la suma propriilor contrarii: renuntind la virtutile dulce-acrisoare ale sentimentalismului, poezia e imagine si senzatie, mai degraba decit tehnica si sens. Un discret tremolo, o gituire cu greu tinuta sub control coloreaza totusi textul, conferindu-i nu doar o aura, ci si un abur: inelul de foc al poeziei adevarate si al inteligentei artistice.” – Mircea Mihaies
– Fragment –
O dorinta
vreau sa scriu
ca si cum m-as naste
plin de singe de bucati de piele si resturi de carne
cu un tipat gros
prelung
de barbar lepadat de ai lui
intr-o padure de statui romane
ce-l privesc ingretosate si cu dispret
vreau sa scriu
cu un tavalug de cuvinte
versuri care sa iasa din pagini
si sa se agate de pereti de ferestre de usi
ca firele unui paianjen care a prins o insecta uriasa
ce tocmai se pregateste sa-l devoreze
si
innebunit de frica
tese intr-una intr-una intr-una
pina cind se topeste
in atele ce se intind – o camasa a mortii
prea mare
si
prea subtire
George Orwell – Jurnale
Volumul aduna cele unsprezece jurnale pastrate ale lui Orwell, oferind o imagine subiectiva a vietii sale, de la aventura pe care a trait-o in 1931 in lumea culegatorilor de hamei si pina in ultimele sale zile, din spital. Din aceste sute de insemnari se naste, coplesitoare, imaginea unuia dintre cei mai profunzi comentatori ai celui de-al Doilea Razboi Mondial, critic necrutator al falsitatilor si incoerentelor sociale si politice ale vremii sale si diagnostician fara cusur al caracterului uman.
– Fragment –
21.3.39 HOTEL DES NEGOCIANTS, MARRAKECH:
Ieri, sultanul a facut o vizita oficiala si a strabatut orasul, care fusese in prealabil pavoazat cu steaguri etc si citeva mii de soldati aliniati de-a lungul tuturor strazilor. E limpede ca scopul vizitei era, probabil, un soi de parada a loialitatii, in legatura cu criza curenta. E evident ca oamenii de aici, adica arabii, au un mare sentiment de loialitate fata de sultan. A fost un entuziasm urias chiar si in Gueliz, unde in mod normal nu exista o populatie araba atit de numeroasa. O multime de mici capetenii de triburi si insotitorii lor, alcatuind un soi de cavalerie neregulata, toti inarmati, cu arme cu incarcatura pe teava. Se vede treaba ca francezii nu se tem sa lase ca aceste arme (cu care poti tinti, probabil, la doua sau trei sute de iarzi) sa fie raspindite in voie prin tara. Loialitatea arabilor fata de sultan, care e sub controlul total al francezilor, face lucrurile mult mai simple pentru francezi. Madame Vsellatt mi-a spus ca arabii fac plecaciuni chiar si daca doar aud vocea sultanului la radio.
Sultanul e un barbat scund si nu prea impozant, de 30-40 de ani. Cind le vezi asa in bloc, trupele senegaleze arata foarte bine. Am vazut un detasament al Legiunii Straine trecind pe linga mine. Contrar impresiilor mele anterioare, fizicul si tinuta sint spectaculoase.
De data asta s-a acordat mai multa atentie crizei de razboi. Francezii se refera la ea din senin, ceea ce n-au facut ultima oara. Pina si arabii vorbesc despre ea, de exemplu servitorul nostru Madhjub Mahomed, care ne-a informat ca “o sa fie razboi” si ca o sa fie la fel ca ultima data, adica impotriva Germaniei. E limpede ca in Marele Razboi Madhjub a luptat in Europa. Nu stie sa citeasca in nici o limba, dar are ceva habar de geografie, de pilda stie ca trebuie sa treci marea ca sa ajungi in Europa.
Esileent a observat ca odraslele arabilor nu au nici o jucarie. Se pare ca asa stau lucrurile. In cartierele arabesti nu vezi nici o jucarie de vinzare, nici o papusa, nici un zmeu, titirez sau vreun alt flecustet, si cele foarte putine jucarii (uneori o minge) pe care le vezi in miinile copiilor arabi sint facute in Europa. In orice caz, nu par sa se joace cine stie cit. Multi dintre ei incep sa munceasca pe la 6 ani si majoritatea par sa cunoasca valoarea banilor aproape imediat dupa ce invata sa mearga. Soldatii din Legiunea Straina nu au voie sa intre in farmacii (din cauza medicamentelor si a otravurilor), fara permis special.
Traducere din limba engleza si note de Vali Florescu
Samuel Beckett – Integrala prozei scurte
Volumul constituie integrala prozei scurte scrise in limba franceza (traducere de Ileana Cantuniari) si a celei scrise in limba engleza (traducere de Veronica D. Niculescu) a lui Samuel Beckett, unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX, distins cu Premiul Nobel pentru Literatura in 1969. Aparitia editoriala constituie o premiera pe piata de carte autohtona, pina acum fiind publicate doar selectii.
– Fragment –
O seara
A fost gasit pe jos. O intimplare. Nu lipsea nimanui. Nimeni nu-l cauta. L-a gasit o batrina. E cam vag. Faptele sint atit de vechi. Ea umbla de colo-colo cautind flori salbatice. Doar galbene. Neavind ochi decit pentru ele, s-a impiedicat de cel intins pe jos. Zacea cu fata la pamint cu bratele desfacute. Purta, in pofida anotimpului, un palton de iarna. Ascuns sub corp, un intreg sir de nasturi desperecheati il inchidea de sus pina jos. Daca omul ar fi stat in picioare pulpanele ar fi atins solul. Asta pare sa se lege. Linga cap o palarie zacea strimb. Pe margine si pe calota totodata. Culoarea verzuie a paltonului facea sa nu atraga privirea. Doar capul coliliu ar fi sarit de departe in ochii cuiva cercetator. Poate ca ea il mai vazuse deja undeva? In picioare undeva? Atentie. Ea era in negru. Marginile lungii ei fuste negre se tirau pe iarba. Era la sfirsitul zilei. Daca ar pleca spre rasarit ar fi pe urmele umbrei ei. Lunga umbra neagra. Era epoca mieilor. Dar nu existau. Daca ar surveni o a treia persoana, nu ar vedea in materie de corpuri decit pe ei doi. Mai intii batrina in picioare. Apoi apropiindu-se corpul intins. Astea par sa se tina. Pajistea pustie. Batrina in negru nemiscata in picioare. Corpul nemiscat pe jos. Galben la capatul bratului negru. Parul alb in iarba. Rasaritul topindu-se in intuneric. Atentie. Timpul. Cer acoperit pina seara. La vest-nord-vest aproape de orizont deja astrul apare in sfirsit. Ploaie? Citeva picaturi daca vreti. La prezent, ca sa sfirsim. Faptele sint atit de vechi. Inchisa la ea acasa toata ziua, ea iese in acelasi timp cu soarele. Se grabeste sa ajunga la pajiste. Surprinsa ca nu a vazut pe nimeni rataceste febril in cautare de flori salbatice. Febril, data fiind iminenta noptii. Ea observa cu surprindere absenta mieilor numerosi in acel anotimp in acel loc. Poarta negrul pe care l-a adoptat ca tinara vaduva. Cauta florile pe care el le indragise ca sa le puna pe mormint. Daca nu ar fi nevoia de galben la capatul bratului negru acesta nu ar exista. Exista asadar cit mai putin cu putinta. Aceasta este a treia surpriza pentru ea de cind a iesit. Caci ele abunda in acel anotimp in acel loc. Prietena dintotdeauna umbra ei o stinghereste. Astfel ca pina la urma ea infrunta soarele. Daca o floare se iveste mai la o parte de traiectoria ei se duce catre ea oblic. De abia asteapta ca amurgul sa se sfirseasca, iar ea sa umble iarasi liber in lumina indelungatului crepuscul. Se mai adauga tulburarii ei fosnetul familiar al lungii fuste negre la contactul cu iarba. Inainteaza cu ochii pe jumatate inchisi ca aspirata de un incendiu. Isi poate spune ca sint prea multe ciudatenii pentru o singura seara de martie sau de aprilie. Nu se vede nimeni. Nici cel mai mic miel. Aproape nu sint flori. Umbra si fosnet dusmane. Si culmea, socul corpului linga piciorul ei. O intimplare. El nu lipsea nimanui. Nimeni nu-l cauta. Negrul si verdele hainelor care se ating. Linga parul alb, galbenul florilor culese. Batrinul chip insorit. Mic tablou vivant dupa cum se spune. Atita ca ea nu va putea pleca. Soarele dispare in sfirsit si odata cu el intreaga umbra. In acel loc. Lenta cadere a amurgului. Noapte fara luna si fara stele. Toate astea par sa se lege. Dar sa nu spunem mai mult. (Anii ‘60)
Traducere din limba franceza de Ileana Cantuniari
Tracy Chevalier – Fapturi uluitoare
La inceputul secolului al XIX-lea, Mary Anning, eroina romanului Fapturi uluitoare (2009), descopera fosilele unor creaturi necunoscute pe o plaja din apropierea casei sale, pornind o dezbatere despre creationism si inceputurile omului care va zgudui comunitatea oamenilor de stiinta ai vremii. Insa, in acest domeniu dominat strivitor de barbati, Mary se va confrunta in curind cu prejudecatile sexiste din lumea academica, birfa rautacioasa a vecinilor si durerea dragostei interzise. Din fericire, Mary va cistiga o aliata neobisnuita in persoana lui Elizabeth Philpot, o fata batrina inteligenta, dificila si obsedata de fosile. In ciuda diferentelor de virsta si mediu, cele doua femei descopera ca, in lupta lor pentru recunoastere, prietenia este arma cea mai redutabila.
– Fragment –
Toata viata am fost ca strafulgerata. Insa doar o singura data fulgerul a fost adevarat. N-ar trebui sa-mi aduc aminte de asta, pentru ca nu eram decit un copil in fasa. Si totusi imi amintesc. Ma aflam pe un cimp, unde erau cai si calareti care faceau acrobatii. Apoi a izbucnit furtuna si o femeie care nu era Mama m-a luat in brate si m-a dus sub un copac. In timp ce ma tinea strins, m-am uitat in sus si am vazut conturul frunzelor negre pe fundalul cerului alb.
Apoi s-a auzit un zgomot, de parca toti copacii se prabuseau in jurul meu, si am vazut o lumina stralucitoare, stralucitoare, ca si cum m-as fi uitat la soare. M-a strabatut un curent. Era de parca as fi atins un taciune fierbinte; am simtit miros de carne arsa si mi-am dat seama ca trebuia sa doara; cu toate astea, nu a fost dureros. Ma simteam ca un ciorap intors pe dos.
Ceilalti au inceput sa traga de mine si sa ma strige, dar eu nu puteam sa scot nici un sunet. Am fost purtata in brate undeva, apoi m-am simtit invaluita in caldura, dar nu era o patura, ci ceva umed. Stiam unde ma aflam pentru ca era apa si eu cunosteam apa – casa noastra era aproape de mare, o vedeam de la fereastra. Apoi am deschis ochii si de-atunci simt ca nu i-am mai inchis.
Fulgerul a ucis-o pe femeia care ma tinea in brate si pe cele doua fetite care se aflau linga ea, dar eu am supravietuit. Se spune ca inainte de furtuna eram o copila tacuta si bolnavicioasa, dar ca dupa aceea am devenit agera si plina de viata. Nu pot spune daca asa este sau nu, dar amintirea acelui fulger inca ma mai strabate ca un fior. E un insemn al momentelor puternice din viata mea: cind am vazut primul craniu de crocodil, pe care l-a gasit Joe, si cind i-am gasit chiar eu restul scheletului; cind am descoperit alti monstri pe plaja; cind l-am intilnit pe colonelul Birch. Alteori, simt cum loveste fulgerul si ma intreb de ce a venit iar. Uneori nu inteleg prea bine, dar nu tagaduiesc ce imi spune fulgerul, pentru ca eu si fulgerul sintem una. A intrat in mine pe cind eram in fasa si nu a mai iesit.
De fiecare data cind gasesc o fosila simt un ecou al fulgerului, o tresarire care-mi spune: “Da, Mary Anning, tu esti altfel decit toate rocile de pe tarm”. De aceea sint o cautatoare de fosile: ca sa simt din nou acea strafulgerare si acea deosebire, in fiecare zi.
Traducere din limba engleza si note de Nadine Vladescu
Dubravka Ugresic– Ministerul Durerii
Ministerul durerii (2005) este un roman despre nostalgia apartenentei, despre farmecul si oroarea trecutului recent. Protagonista acestuia, Tanja Lucic, paraseste Zagrebul devastat de razboi si ajunge sa predea limba si literatura fostei Iugoslavii la Universitatea din Amsterdam unei grupe de studenti, la rindul lor exilati. Confruntata cu dificultatea de a gasi un teren comun pentru discutii, Tanja transforma seminariile intr-un program experimental de terapie literara, menit sa exorcizeze demonii prezentului si sa redescopere o coeziune distrusa de razboi. Acest periplu al memoriei aduce la suprafata obiecte, gesturi, mirosuri si gusturi uitate, dar si rani nevindecate inca, ale caror consecinte se vor dovedi fatale.
– Fragment –
Refugiatii croati din Slavonia se indreptau spre Zagreb, spre Istria ori spre litoral. Refugiatii din Bosnia se indreptau spre sud, in Croatia, sau spre est in Serbia. Sirbii din Croatia se prelingeau din Croatia discret, inainte sa fie, ceva mai tirziu, alungati in masa. Ungurii din Voivodina au inceput sa plece treptat in Ungaria. Si sirbii urmau sa plece ceva mai tirziu. Albanezii din Kosovo au plecat si ei… Povestea nu se va termina insa atit de repede.
Fugeam de peste tot si ajungeam pretutindeni. Pretul vietii se masura in functie de imprejurari. Unii se ingrijeau doar de “ai lor”, altii de “ai lor” si de “straini”, altii nu te intrebau cine esti si de unde vii. Musulmanii din Bosnia au pornit spre Turcia, Iran, Irak, fara sa-si puna intrebari, unii au ajuns chiar pina in Pakistan. Multi dintre cei plecati au regretat. Evreii din Bosnia au pornit spre Israel. Si printre ei au existat persoane care au regretat. Si-au schimbat numele, prenumele, si-au cumparat pasapoarte false daca puteau. Ceea ce fusese pina nu demult important – credinta si nationalitatea – s-a transformat intr-o valuta fara valoare. Mult mai importanta era supravietuirea. Dupa ce au supravietuit, au iesit la suprafata, ajungind in siguranta la mal, au rasuflat usurati, s-au pipait sa vada daca sint vii si nevatamati, si-au agatat din nou drapelele, icoanele, blazoanele si sfintii patroni ai casei.
Eram pretutindeni. Multi au reusit sa evadeze la timp, in locuri mai bune, in America, Canada, altii au ajuns cu intirziere si s-au impotmolit: plecau oriunde, daca se putea si cita vreme s-a putut, cu vize turistice pentru o luna-doua, apoi se intorceau din nou si iar se inversunau sa plece. Pentru multi dintre noi in acea confuzie generala, singura busola era bursa zvonurilor. Despre unde se putea si unde nu se putea ajunge fara acte, unde era mai bine, unde era mai rau, unde eram bineveniti si unde nu. Unii au ajuns in tari in care n-ar fi ajuns in veci altfel. Preturile pasapoartelor noilor tari formate, Slovenia si Croatia, au inceput sa creasca. Cu pasaportul croat puteai la un moment dat sa ajungi chiar in Marea Britanie, pina cind englezii au interzis intrarea. Unii naivi au dat crezare zvonurilor mai vechi precum ca albii erau primiti cu bratele deschise in Africa de Sud si au pornit-o intr-acolo. Sirbii misunau in Grecia ca turisti sau prostituate, ca profitori de razboi, hoti ori escroci care spalau bani negri. Unii isi facusera rost de trei pasapoarte, croat, bosniac si “iugoslav” in speranta ca vor avea noroc macar cu unul dintre acestea. Altii asteptau, trageau cu urechea in stinga si in dreapta si urmareau evenimentele razboiului ca o furtuna ce urma sa se potoleasca. Celor cu copii nu le pasa de ei, ci de copiii pe care trebuiau sa-i puna la adapost, in siguranta.
Intreaga Europa era intesata de fosti cetateni Iugo. Valul emigrantilor de razboi era de ordinul sutelor de mii. Sute de mii de refugiati care puteau fi contabilizati, intrucit li se acordase un statut legal de refugiati. Suedia a primit vreo saptezeci de mii, Germania vreo trei sute de mii, Olanda vreo cincizeci de mii. Dar celor care n-aveau acest statut legal nu li se stia numarul. Eram peste tot. Nici o poveste de viata nu era indeajuns de speciala, ori indeajuns de cutremuratoare. Pentru ca nici moartea insasi nu mai cutremura pe nimeni. Erau deja prea multe morti din acelea.
Traducere din limba sirbo-croata si note de Octavia Nedelcu
Yan Lianke – In slujba poporului
In slujba poporului este o satira seducatoare care surprinde o senzationala poveste de dragoste dintre sotia unui puternic comandant al armatei comuniste si servitorul sau. Titlul reia ironic un slogan al lui Mao, iar romanul infatiseaza, in acelasi stil, tabuurile sexuale si politice ale regimului lui. Bestseller international, romanul a fost interzis in China, cistigindu-si in schimb o imensa popularitate pe Internet.
– Fragment –
La inceput Wu Dawang nu si-a dat seama de nimic. Nu stia ca, in timp ce-si lua masa, sotia Comandantului il minca din ochi. Nu stia ca, in timp ce lucra in gradina de zarzavaturi, ea se aseza la fereastra si-l urmarea cu privirea. Nu stia nici ca, in timp ce curata bolta deasa de vita, la fel de incilcita ca munca ideologica, ea il pindea prin frunzis cu binoclul Comandantului. Nu stia ca ea se uita la picaturile de sudoare ce se adunau pe timplele lui cu concentrarea unui bijutier care pune sub lupa un diamant sau un agat, si ca ii admira pielea bronzata a gitului si umerilor ca pe o bucata nepretuita de jad. Dar el nu-si dadea seama de atentia al carei obiect era, intocmai asa cum un salcim japonez de pe un drum de tara nu-si da seama de mireasma unui strat de bujori dintr-o gradina. In afara curtii nr. 1, la miazanoapte si la miazazi de Yangzi, lupta revolutionara se desfasura aprig, insa curtea nr. 1 raminea un loc idilic, o oaza de pace, unde domneau poezia, dragostea si dorinta.
Pe linga toate astea, cu trei zile inainte, pe la asfintit, dupa ce Comandantul fusese chemat la Beijing la un seminar de doua luni de cercetare a metodelor prin care poate spori eficienta trupelor, simplificind in acelasi timp partea administrativa, in timp ce Wu Dawang spala vasele dupa cina cu Liu Lian, aceasta l-a privit cu raceala pe dinafara si pirjolita pe dinauntru, a luat placarda de pe perete si a pus-o pe masa de mahon din sufragerie. Apoi, foarte firesc, ca si cum i-ar fi cerut sa aduca ceva de afara sau sa ridice de jos un obiect, a spus cu voce dulce:
— Xiao Wu, de acum inainte, cind vezi ca placarda nu mai e la locul ei inseamna ca am nevoie de tine si trebuie sa vii la etaj.
Cind a pus placarda pe coltul mesei, aceasta a scos sunetul agatului care se loveste de jad. Clinchetul acesta parea ca inchide in el o taina. Apoi, ca in fiecare zi dupa cina, ea a urcat incet scarile. El i-a urmarit silueta, ca si cum atunci ar fi vazut-o pentru prima oara, pina in momentul in care a disparut in capul scarilor, la fel cum se topeste, la asfintit, umbra copacilor pe peretele casei. Numai atunci a luat placarda, a pus-o la loc si s-a intors la treaba: vasele, curatenia si alte treburi marunte de zi cu zi, care par neinsemnate, dar sint pline de semnificatii revolutionare.
Astazi revedea acea seara la fel de limpede ca si cum ar fi descoperit o lozinca proaspat pictata pe perete. Dupa ce a facut ce trebuia facut in bucatarie, ca sa slujeasca poporul, s-a dus sa curete trandafirii, apoi, cu o galeata de plastic (numai cadrele cu grad inalt aveau dreptul la o galeata de plastic, ceilalti trebuind sa se multumeasca cu o galeata de tabla obisnuita), a udat trandafirii si ierburile care cresteau pe marginea aleii pietruite. De-acum soarele disparuse cu totul. In acele clipe, cind asfintitul facea loc noptii, pacea luase in stapinire cimpia Henan. In linistea care se lasa treptat rasuna concertul greierilor. Bocanitul ritmic al pasilor garzii la schimbarea santinelelor s-a apropiat si apoi s-a departat. Wu Dawang a ridicat privirea. Santinela care tocmai intrase la post in fata grilajului era un vechi camarad din plutonul sau, asa ca i-a adresat un salut prietenesc. Celalalt i-a raspuns cu un salut militar. Apoi Wu Dawang si-a luat galeata si a intrat in casa.
In acel moment ea a aprins pe nesimtite fitilul iubirii in inima lui nestiutoare ca a unui prunc. Intrind in casa, Wu Dawang nu numai ca a descoperit placarda mutata de la locul ei, dar a fost si mai uluit sa o gaseasca in mijlocul salonului, rezemata de stilpul patrat al scarii. De-a lungul anilor, vopseaua rosie a treptelor se scorojise ici si colo, lasind la vedere fibra lemnului care iesea in evidenta precum sprincenele pictate ale actritelor din filmele capitaliste, si parea sa deseneze ochi care priveau camera pe furis si, ca intr-un jurnal de revolutionar, notau zi de zi istoria si faptele sale.
Traducere din limba chineza si note de Smaragdina Bufna si Ana Zavate
Ognjen Spahic – Copiii lui Hansen
Copiii lui Hansen este singurul roman al lui Spahic a carui actiune se desfasoara in Romania, in leprozeria de la Tichilesti, unde naratorul petrece un an, intovarasindu-si cel mai bun prieten, atins de morbul lui Hansen. Scris ca un reportaj, romanul nu ocoleste nici unul dintre amanuntele socante ale vietii cotidiene din acest univers inchis si damnat, dar nu ezita nici atunci cind poate dezvalui mici aspecte ale Frumosului, ratacite in leprozerie, cum ar fi prietenia sau dragostea.
– Fragment –
Pe 16 aprilie 1989 m-am trezit inaintea tuturor. Voiam sa culeg citeva narcise inca neinflorite, care cresteau linga zidul sudic al leprozeriei. Doream sa se deschida in camera mea, asa ca am coborit cele doua rinduri de scari de la etajul doi, cu o conserva plina ochi de apa in mina. Cu o seara inainte fusese plina de bucati de ananas pe care eu si cu Robert le infulecaseram cu mare pofta. Ananasul reusea mai mereu sa treaca de ochiul aprig al vamesilor si de cel infometat al taranilor romani, astfel incit – dupa ce acestia sterpeleau toate alimentele de valoare din pachetele de la Crucea Rosie – pe fundul cutiilor uriase nu ramineau decit conservele cu acest fruct tropical zemos. Presupun ca era vorba de o superstitie legata de mincare, de tipul “cafeaua din Republica Sud-Africana e radioactiva” sau “merele din Noua Zeelanda sint vopsite artificial”…
Era o placere sa privesti pantele inzapezite ale muntilor ce se conturau la orizont si sa te gindesti la miinile fetelor din Caraibe, la degetele care doar cu citeva luni inainte mingiiasera coaja aspra a fructului cu al carui miez ne indulceam noi acum. In timp ce inghiteam ananasul, lingeam in gind si acele palme delicate si nu-mi e rusine sa spun ca, savurindu-l, de multe ori aveam chiar o usoara erectie.
Narcisele trebuiau culese inainte de rasaritul soarelui, ale carui raze rodeau deja din curba inalta pe care fumul o descria deasupra fabricii de ingrasaminte chimice. Asa le poti prinde inca adormite, cu petalele inchise, si doar le muti in alt pat. Apa rece le tine proaspete citeva saptamini bune si infloresc in fiecare dimineata.
Le culegeam rupind tulpinile la un centimetru deasupra pamintului. Important e sa nu distrugi bulbul mare, care ascunde inca multe flori galbene, pentru anii urmatori. Pentru mormintele care vor adaposti oasele leproase ale prietenilor mei.
Din 1981 ne ingropau pe terenul spitalului, ca sa reduca costurile transportului la crematoriul din Bucuresti si sa nu mai fie nevoiti sa trimita urnele cu cenusa rudelor raspindite pe intregul continent. Imi amintesc ca aceasta schimbare nu a iscat vreo nemultumire, pentru ca – trebuie sa rostesc pina la urma cuvintul – toti leprosii isi duceau zilele aici tocmai multumita rudelor ingrozite de boala noastra veterotestamentara. Pentru ca lepra le aducea cel mai adesea oamenilor aminte de doua lucruri: 1. cadre din acel “Ben-Hur” al lui William Wyler – o colonie de leprosi care ratacesc prin lume, pedepsiti de Dumnezeu, condamnati la dispret si la o moarte dureroasa in pesteri insingurate, departe de oras; 2. teama de monstrii biologici, de intrusii secolului XX, care, printr-o eroare fatala a naturii sau ca pedeapsa de la Dumnezeu, au reusit sa patrunda in epoca moderna.
Erau convinsi ca umflaturile noastre de carne palida, excrescentele conice de pe spate, miini si git contin germenii bolii, gata sa evadeze in lume si sa raspindeasca democratic cea mai veche dintre boli. Taranii romani obtuzi, cu mintea chinuita de frici irationale si superstitii, ne considerau niste renegati stigmatizati ai neamului omenesc, diabolici in acelasi timp, asa ca nu isi lasau copiii uriti sa se joace la mai putin de citeva sute de metri de gardul leprozeriei.
Intotdeauna am avut impresia ca spitalul nostru si imprejurimile lui sint considerate mai degraba un cimitir blestemat, prin care bintuie strigoii, decit o institutie medicala. Presupun ca la asta contribuiau si mantiile lungi de in, care protejau de soare si de infatisarea bolnavului. Cel putin pe cei care aveau ochi.
Fiecare lepros vrea sa stie in ce fel a fost ciuntit corpul celuilalt. Asta era cea mai frecventa tema de discutie intre patru, iar in unele cazuri intre trei, ba chiar intre doi ochi. Zonele cele mai sensibile sint organele sexuale masculine, care, in unele stadii ale bolii, seamana cu o radacina uscata de gentiana sau, mai exact, cu batrin. Starea acestei parti a corpului dicta, tacit, si statutul pacientului in colonie.
Traducere de Annemarie Sorescu-Marinkovic