– Fragment –
Istoria in cer si pe pamint
5 mai 1990, prima vizita la Versoix
Simbata, 4 mai 1990. Sun la poarta unei case din Versoix, o localitate aflata la citiva kilometri de Geneva. Nu mi-am anuntat vizita. Sun si astept citeva secunde. Sint impreuna cu un prieten roman, Adrian Barbu, care s-a stabilit aici in Elvetia de mai multi ani. “Ai dat telefon inainte? ma intreaba. Ti-ai anuntat vizita?”
“Nu. Nu stiam daca voi putea veni si, fiind simbata, s-ar putea sa nu gasim pe nimeni acasa. O sa vedem.”
Poarta se deschide si facem cunostinta cu domnul Constantin Brancoveanu, care lucreaza la Departamentul de Istorie al Universitatii din Manchester. Ne prezentam si ii comunic dorinta mea de a stabili, daca e posibil o intilnire, pentru a doua zi, cu Majestatea Sa Regele Mihai. As dori sa-i iau un interviu pentru “Romania literara”. Pentru confirmare, lasam numarul de telefon al lui Adrian Barbu care locuieste pe strada Ch. Thierry, la citeva case.
A doua zi, in 5 mai, sintem anuntati ca putem veni la ora 10 dimineata. Sosim la timp. Poarta e deschisa larg. Ne primeste Constantin Brancoveanu. E un barbat de o rara gentilete. Intram in curtea inundata de iarba. Apoi in casa. Fara un protocol complicat. Gazdele noastre sint Majestatea Sa Regele Mihai si sotia lui, Anna de Bourbon-Parma. Domnul Constantin Brancoveanu ramine in incaperea unde se va desfasura convorbirea. Va interveni din cind in cind de-a lungul acestui interviu. Pe pereti, portrete de familie. Pe masa multe carti si reviste. Un spatiu plin de lumina. Fotografii de familie. Un ceas cu pendula arata ora 10.20, marcind inceputul discutiei. Cafea. Jus. Gesturi firesti. La un moment dat ne vom opri ca sa fotocopiem o serie de documente. Anna de Bourbon-Parma ne ajuta sa ne simtim ca acasa. Din cind in cind se aude zgomotul brichetei ce ne aprinde tigarile. Si sunetul cubului de zahar cazind in cafea. O casa obisnuita. Oameni ale caror gesturi seamana cu ale tuturor. Numai pentru cel care le cunoaste identitatea si trecutul, convorbirea din 5 mai 1990 reprezinta un document prin care am putea sa ne apropiem de istoria Romaniei.
Interviul pe care mi l-a dat Majestatea Sa regele Mihai e primul acordat dupa 1990 unui roman venit din tara. Si primul care se va publica. E un dialog amplu care se refera la ceea ce s-a intimplat pe 23 august 1944, la pregatirile pentru iesirea din razboiul alaturi de nemti, la rolul jucat de diferite forte politice si pozitia unor oameni, in angrenajul puterii, Antonescu, Visinski, Molotov, Bodnaras. Am vorbit si despre viza de intrare a regelui in Romania, retrasa intempestiv. Tot atunci am stabilit ca voi reveni la Versoix pentru a face o carte de interviuri cu regele, in toamna anului 1990. Textul acestei lungi convorbiri a aparut in “Romania literara” chiar in ziua de 23 august 1990, pe trei pagini mari. Pe una din pagini, revista a reprodus o fotocopie, pe care am facut-o la Versoix, dupa viza nr. 48899 de intrare in tara, primita de Rege, in 5 aprilie 1990. Viza diplomatica prevedea o singura calatorie, cu un drept de sedere de treizeci de zile, precum si accesul prin toate punctele de frontiera. In afara de fotografia in care apare Regele Mihai, alaturi de care stau la masa unde am inregistrat interviul, am tinut foarte mult ca sa fie reprodusa si o fotocopie dupa pasaportul de plecare din tara, in 3 ianuarie 1948. Fiecare pagina poarta stampila cu Republica Populara Romana. Am retinut mentiunea inscrisa in pasaport: “Daca expira in timpul calatoriei, pasaportul ramine valabil numai pentru inapoierea in tara”. Interviul a aparut sub titlul Romanii trebuie sa cunoasca adevarul.
Drumurile catre Villa Serena au o molcoma serpuire. Pietricele rotunde se ingramadesc la intilnirea asfaltului cu iarba. Port fusta midi din casmir pe care mi-a croit-o mama, dintr-un material pe care mi l-a daruit doamna Cornelia Pillat, de ziua mea. Ce vesela arata tesatura, cu design de basma, in fotografia de grup, pe care o facem afara, in curtea de la Versoix.
Linga mine Regele Mihai pare si mai inalt.
Am decis sa incepem lucrul pe doua directii, o carte de interviuri cu Regina Ana a Romaniei, nascuta principesa de Bourbon-Parma, sotia regelui si o carte bazata pe studiul arhivei de la Versoix despre perioada exilului din care sa rezulte personalitatea regelui. Am luat si un foarte interesant interviu Principesei Margareta a Romaniei, care s-a publicat in presa din Romania, pe mai multe pagini. Am transmis mai multor ziare fotocopii de documente, cu acordul Casei Regale, am pregatit si tiparit un amplu numar dedicat Majestatii Sale Regele Mihai, publicind zeci si zeci de pagini, fotografii, documente, care mi-au atras eticheta de monarhista. Eram inca bulversata si nu cred ca eram singura care isi punea anumite intrebari. Am avut sentimentul ca romanii nu trebuie sa cunoasca adevarul. Am avut cel mai uman si omenesc acces la arhiva de la Versoix si acel unic privilegiu de a ma apropia de istorie ca si cum ar fi un album de familie sau o galerie de portrete.
Aveam o multime de intrebari in cap si o imagine pe care o pastrez in memorie si care ma obsedeaza. Un cub de zahar a alunecat din clestele de argint. S-a rostogolit pe masa. Regina Ana l-a prins cu degetul mare si cel aratator si l-a lasat sa alunece in ceasca mea de cafea. O fractiune de secunda, i-am intilnit privirea care se intreba daca se cuvine sa ia bucatica de zahar cu mina. O, da, fireste. Totul era atit de curat si de normal.
Venisem cu o delegatie oficiala in Elvetia de vreo 90 de persoane, condusa de Cazimir Ionescu. La invitatia unui domn din Zurich, pe nume Wyss. Eram din grupul independentilor, alt gen de independenti, nu ca traseistii de azi. Eram in fond singura poeta si scriitoare, printre citiva jurnalisti, citeva fete bisericesti, niste ofiteri. Restul erau de la partidele nou-infiintate. De la liberali, mi-l amintesc pe Varujan Vosganian. Era Mirela Roznoveanu de la “Romania libera”. Si Vartan Arachelian, care va merge la o saptamina dupa mine sa faca si el un interviu cu Regele Mihai pentru televiziunea nationala.
Sint pentru a doua oara in casa celui ce a fost suveranul Romaniei! Voi veni zilnic aici, vreme de aproape sase saptamini. Asa cum mergeam la Biblioteca Academiei, la sectia de manuscrise si la serviciul special de lectura, la BCU, la Arhive… Sint lasata sa lucrez in voie, sa consult orice biblioraft, album sau carte. Rafturile din arhiva, care era, la origine, o sala de cinematograf privat, sint la dispozitia mea. In zile si la ore stabilite, inregistrez convorbirile. S-au adunat vreo treizeci si mai bine de casete.
Afara se apropie iarna. Ma indrept spre Villa Serena zilnic. Locul brumei va fi luat de prima ninsoare care paralizeaza reactiile cotidiene. Lumea isi lasa masinile in garaj din cauza celor citiva centimetri de zapada. Reportaje la televiziune, copiii care nu merg la scoala. Nu lipsesc nici o zi. Sub talpile cizmelor de piele strivesc nu doar pietrisul si asfaltul, ci si aceasta zapada elvetiana care ramine curata si sticloasa mai multa vreme. Straluceste stins si imaculata precum cubul de zahar. Descopar in iarba un fagure de viespi inghetat. De unde stii ca nu e un fagure de albine? E cenusiu. Inegal.
Am vorbit zile la rind cu Regina Ana, de cite ori a avut vreme, iar, in restul zilei, am studiat in voie arhiva de la Versoix si biblioteca din spatele biroului unde lucra Majestatea Sa Regele Mihai. Am transcris o multime de casete. M-am folosit de reportofonul meu cu care am inregistrat primul interviu cu regele si de cel primit de la Victor Eskenasy, la Munchen, dupa mineriada din iunie 1990. De cind am fost la Peles ca sa fac fotografii pentru intilnirea programata pentru luna noiembrie imi alesesem un titlu, sau un subtitlu, Cele patru anotimpuri. Gindindu-ma la picturile lui Mucha, nu la muzica lui Vivaldi. Aveam un titlu mai mare, un soi de supratitlu, care nici acesta nu era al meu, Exilul si imparatia, dat de Albert Camus celor sase bijuterii narative fara absolut nici o legatura cu subiectul meu. In 1992, ambele volume erau culese de mult si trimise prin posta la Versoix. N-am avut confirmarea primirii lor, asa ca l-am rugat pe Petre Mihai Bacanu sa duca din nou manuscrisele, inclusiv cartea de convorbiri cu Regina Ana. Prin Viorica Oancea, l-am contactat pe Constantin Brancoveanu sau Brancovan, pe care-l cunoscusem atunci, cu prilejul primei vizite. Am primit in cele din urma manuscrisul ce continea convorbirile cu Regina Anne de Bourbon-Parma, cu infime observatii…
Multe lucruri se aseamana in scenariul tragic care a fost impus unei jumatati din Europa. Inainte ca sa se culpabilizeze popoarele din est, e cazul sa-si recunoasca vina cei ce l-au preferat pe Stalin regilor din Albania, Bulgaria, Iugoslavia, Romania… In locul monarhiilor constitutionale, uzurpate de comunisti a fost impusa dictatura. Monarhiile au fost indepartate din Europa pentru a face loc dictaturii. Republicile au fost doar o masca pentru dictatura. Iar suferinta a revenit numai popoarelor din aceste tari. Cu ce sint vinovate popoarele ca soarta lor a fost decisa fara sa fie consultate, ci dimpotriva. Au fost inchise in lagarul socialist. Au fost cedate unei sfere de influenta total straina de vointa lor. Vom descoperi ca si restul Europei, ramasa libera, va avea enorm de tras de pe urma acestei imense amputari.
Daca ne intoarcem in trecut, valul misterelor se ridica.
Regina Ana nu crede ca e bine sa ne privim trecutul ca pe ceva tainic sau ascuns. “Pentru mine lucrurile sint limpezi. Trebuie sa ne cunoastem trecutul, si nu sa ne initiem in el. Nu e nevoie de un ritual pentru asta. Actul cunoasterii e un act normal. Anormala, ambigua si ascunsa e doar metoda folosita de cei care vor sa ne cultive ignoranta. Numai aceasta metoda care sufoca orice forma de cunoastere si de informare actioneaza ocult si subteran. Am vorbit despre orasul Pompei. Adevarul despre el a supravietuit cataclismului natural. Orasul Pompei a fost o realitate. Cum a fost o realitate si valul de cenusa care l-a inghitit. Si binele, si raul sint niste realitati. Pe care trebuie sa le privim in fata. Cu ochii deschisi. Fara prejudecati. Numai asa vom intelege. Iar cind am inteles, vom putea sa si alegem de care parte ne situam.”
Imi intinde miinile amindoua si imi cere sa-i ating podul palmelor. “Miinile astea au muncit foarte mult. “ Sint la fel ca miinile parintilor mei.
Povestea se apropie de istorie precum glezna de firul ierbii. Sau talpile goale. O simti cit este de reavana sau de uscata. Istoricii au tot felul de scari, de ierarhii, atunci cind isi fixeaza perspectivele. Fernard Braudel, cind a scris despre Mediterana si epoca lui Filip al II-lea, nu i-a atins lui Filp al II-lea podul palmelor. Si nici n-a greblat, in remarcabilul sau op de peste o mie o suta de pagini, La Mediterrannee et le monde mediterraneen ? l’epoque de Philippe II, aparut in 1949, cu degetele rasfirate, apa marii Mediterane, in timpul bataliei de la Lepanto.
La scara mica a istoriei, intervine acel individualism si e loc liber pentru infinite nuante si… indeterminisme. La scara cea mare, istoria te poate strivi cu determinismele ei, care cad greu, precum piatra de mormint peste Christos. Dar intr-o zi o gasesti data deoparte si mormintul e gol.
Va trebui sa treaca o vreme ca istoria sa-si adune fortele si sa cuprinda Europa scindata, tot ceea ce uneste aceasta zona, profund, nespectaculos si imperceptibil. Sa stim ce a supravietuit dupa al doilea razboi mondial. Ce s-a macinat, s-a atrofiat ori a fost desfigurat din Europa si din omul european. De-a lungul unei jumatati de veac sau unui secol. Sa devenim constienti de determinismele duratei lungi. De impactul macroistoriei. Sa cercetam apoi, la scara medie, grupurile sociale, imperiile, civilizatiile, nucleele umane, de la familii aristocratice si monarhii la grupuri economice si de opinie.
Apoi, la scara duratei scurte, a timpului iute, vizibil, marcat de evenimente in tromba si experienta unor indivizi pe care-i cunoastem, cu numele si destinul lor, sa se inregistreze evenimentele, la suprafata lor, existenta ca fulgerare, aceea singura, in care ne scalda partea de singe din scala timpului.
CARTEA
Aparent scris la doua miini, Maxilarul inferior reuneste amintiri ale autoarei, convorbirile purtate cu Regina Ana, dar si cu alti membri ai Casei Regale, de la Regele Mihai (Doina Uricaru i-a luat primul interviu dupa 1990) la Principesa Margareta. Avindu-l in prim-plan pe tatal autoarei, dar si numeroase personalitati intilnite in varii contexte, volumul prezinta si un tablou al anilor grei ai comunsimului. Convorbirile cu Regina Ana se constituie intr-o veritabila istorie a secolului XX european, ca si a caselor regale din Europa acelui secol. Cartea este, dupa cum marturiseste autoarea, povestea vietii acesteia, a calatoriilor si lecturilor ei, a parintilor, alcatuita din povestile altora cu care s-au intersectat: Regina Ana, Regele Mihai, Pan Halippa, generalul Macici etc.
AUTOAREA
Doina Uricariu (n. 1950, Bucuresti) este poeta si eseista. Membra a mai multor asociatii ale scriitorilor: Uniunea Scriitorilor din Romania, PEN Club, Societatea Culturala Europeana. A debutat editorial in 1976 la Cartea Romaneasca, cu un volum de versuri. Pina in prezent a publicat noua volume de poezie, distinse, intre altele, cu premiul Uniunii Scriitorilor din Romania. A publicat, de asemenea, eseuri si studii de critica literara despre Jeni Acterian, Emil Botta etc., interviuri si reportaje in diverse periodice din tara. Teza sa de doctorat despre Nichita Stanescu, sustinuta la Universitatea Bucuresti, a fost publicata in 1998 la Editura Du Style, cu titlul Nichita Stanescu. Lirismul paradoxal.