– Fragment –
Nu-i fotogenic –
E nevoie de ani buni.
Toate bliturile-au plecat
La un alt razboi.
Wislawa Szymborska1, inceputul si sfirsitul
Atunci cind am intrat pentru prima oara in sala de curs, i-am recunoscut pe citiva dintre ei ca fiind de-ai nostri. Ai nostri umblau de colo-colo cu amprenta unei palme nevazute afisata pe fata. Aveau acea privire speciala piezisa, “de iepure”, acea incordare tipica a corpului, acea lentoare de fiara care adulmeca aerul din jur ca sa stabileasca din ce parte venea pericolul. Pe ai nostri ii tradau o anumita melancolie nervoasa pe fata, o privire usor intunecata, o umbra de absenta si o incovoiere interioara, abia vizibila. Ai nostri umbla in oras ca in jungla, cu totii sint ingroziti, spunea Selim. Si noi eram – de-ai nostri.
Ne prelingeam din tara ca sobolanii de pe un vapor ce se scufunda. Eram peste tot. Multi misunau in interiorul granitelor fostei tari, punindu-se la adapost pentru o perioada, crezind ca razboiul se va termina curind, de parca ar fi fost vorba de o intemperie temporara, si nu despre razboi. Ramineau la rude, prieteni, prietenii prietenilor, la oameni buni la suflet care erau gata sa le ofere o mina de ajutor. Ii gaseai si in tabere improvizate de refugiati, in statiuni turistice pustii, in hoteluri care le ofereau cazare temporara, cei mai multi fiind in hotelurile de pe litoralul Marii Adriatice: doar peste iarna, cind oricum nu erau turisti, urmind ca apoi sa se descurce singuri, sa se intoarca oricum acasa, caci doar n-o sa tina razboiul atit de mult, nici un razboi nu dureaza o vesnicie, razboiul vlaguieste oamenii, razboiul se opreste cind oamenii obosesc… Unii au ramas insa blocati un an, doi sau trei, turistii oricum nu mai veneau. Altii au plecat mai departe. Si fiecare avea povestea sa.
O belgradeanca, vazind incotro se indreapta lucrurile, ingrozita de ura manifestata de concetatenii ei, si-a vindut casa din Belgrad si inainte de a izbucni razboiul s-a mutat in Croatia “cea linistita”. Si-a cumparat o casa la Rovinj, in Istria. Mai tirziu, cind au inceput si croatii “sa scrisneasca din dinti”, femeia si-a vindut in mare graba casa din Rovinj si s-a mutat la Sarajevo. Primele grenade sirbesti – de parca ar fi urmat linia destinului din palma ei, implinindu-se tot ceea ce ii fusese sortit – i-au retezat apartamentul in doua. Din fericire, nu era acasa in momentul acela. Acum e bine, mi-a scris deunazi din Caracas. Cum de-o fi nimerit tocmai la Caracas, dintre toate locurile de pe pamint! – se intreba cu naivitate, amicul care mi-a relatat aceasta intimplare.
Refugatii croati din Slavonia se indreptau spre Zagreb, spre Istria ori spre litoral. Refugiatii din Bosnia se indreptau spre sud, in Croatia, sau spre est in Serbia. Sirbii din Croatia se prelingeau din Croatia discret pina cind n-au fost alungati, mai tirziu, in masa. Ungurii din Voivodina au inceput sa plece discret in Ungaria. Si sirbii urmau sa plece ceva mai tirziu. Albanezii din Kosovo au plecat si ei… Povestea nu se va termina insa atit de repede.
Fugeam de peste tot si ajungeam pretutindeni. Pretul vietii se masura in functie de imprejurari. Unii se ingrijeau doar de “ai lor”, altii de “ai lor” si de “straini”, altii nu te intrebau cine esti si de unde vii. Musulmanii din Bosnia au pornit spre Turcia, Iran, Irak, fara sa-si puna intrebari, unii au ajuns chiar pina in Pakistan. Multi dintre cei plecati au regretat. Evreii din Bosnia au pornit spre Israel. Si printre ei au existat persoane care au regretat. Si-au schimbat numele, prenumele, si-au cumparat pasapoarte false daca puteau. Ceea ce fusese pina nu demult important – credinta si nationalitatea – s-a transformat intr-o valuta fara valoare. Mult mai importanta era supravietuirea. Dupa ce au supravietuit, au iesit la suprafata, ajungind in siguranta la mal, au rasuflat usurati, s-au pipait sa vada daca sint vii si nevatamati, si-au agatat din nou drapelele, icoanele, blazoanele si sfintii patroni ai casei.
Eram pretutindeni. Multi au reusit sa evadeze la timp, in locuri mai bune, in America, Canada, altii au ajuns cu intirziere si s-au impotmolit: plecau oriunde, daca se putea si cita vreme s-a putut cu vize turistice pentru o luna-doua, apoi se intorceau din nou si iar se inversunau sa plece. Pentru multi dintre noi in acea confuzie generala, singura busola era bursa zvonurilor. Despre unde se putea si unde nu se putea ajunge fara acte, unde era mai bine, unde era mai rau, unde eram bineveniti si unde nu. Unii au ajuns in tari in care n-ar fi ajuns in veci altfel. Preturile pasapoartelor noilor tari formate, Slovenia si Croatia, au inceput sa creasca. Cu pasaportul croat puteai la un moment dat sa ajungi chiar in Marea Britanie, pina cind englezii au interzis intrarea. Unii naivi au dat crezare zvonurilor mai vechi precum ca albii erau primiti cu bratele deschise in Africa de Sud si au pornit-o intr-acolo. Sirbii misunau in Grecia ca turisti sau prostituate, ca profitori de razboi, hoti ori escroci care spalau bani negri. Unii isi facusera rost de trei pasapoarte, croat, bosniac si “iugoslav” in speranta ca vor avea noroc macar cu unul dintre acestea. Altii asteptau, trageau cu urechea in stinga si in dreapta si urmareau evenimentele razboiului ca o furtuna ce urma sa se potoleasca. Celor cu copii nu le pasa de ei, ci de copiii pe care trebuiau sa-i puna la adapost, in siguranta.
Intreaga Europa era intesata de fosti cetateni Yugo. Valul emigrantilor de razboi era de ordinul sutelor de mii. Sute de mii de refugiati care puteau fi contabilizati, intrucit li se acordase un statut legal de refugiati. Suedia a primit vreo saptezeci de mii, Germania vreo treisute de mii, Olanda vreo cincizeci de mii. Dar cei care n-aveau acest statut legal, nu li se stia numarul. Eram peste tot. Nici o poveste de viata nu era indeajuns de speciala, ori indeajuns de cutremuratoare. Pentru ca nici moartea insasi nu mai cutremura pe nimeni. Erau deja prea multe morti din acelea.
Am invatat sa-mi recunosc conationalii in strainatate. E drept ca barbatii, cei mai in virsta erau cel mai simplu de recunoscut. Garile centrale si talciocurile erau locurile lor de cult in care se intilneau. Imbracati in scurte, de cele mai multe ori din piele, cu miinile infundate in buzunare, acestia apareau intotdeauna in formatie de cite trei sau patru, ca niste delfini. Stateau asa, tropaind, tragind cite-o tigara si scotind fum in aer ca sa-si alunge teama, dupa care se desparteau.
La Berlin, in cartierul in care am locuit eu cu Goran obisnuiam sa ma opresc adesea in fata unui perete din sticla de la “clubul” refugiatilor. Prin geam ii vedeam pe ai nostri cum stau pe scaun, cum joaca carti in tacere, cum se zgiiesc la televizor si cum beau, din cind in cind, cite-un git de bere la sticla. Pe perete atirna o harta fizica, impodobita cu vederi, desenata de mina, avind cu totul alte dimensiuni. Localitatilor lor de bastina ca Brcko sau Bijelina erau pe harta aceea centrul lumii, singura lor patrie care le mai ramasese. In rotocoalele de fum de tigara toti pareau deja expirati, ca niste morti care se ridicasera sa-si bea sticla de bere si sa joace o partida de carti, dar care, sculindu-se din morti, au nimerit intr-un loc gresit.
Pe strada ma iritau deseori limba lor, cifrele, intotdeauna vorbeau despre cifre. Marci, cinci sute de marci, trei sute de marci, o mie de marci… Aici, la Amsterdam numarau gulzi in loc de guldeni, atitia si atitia gulzi… In plus, lungeau si vocalele, ca si cind gingureau. Ca si cind n-ar fi vorbit despre nimic altceva, ci ar fi numarat vesnic banii pe care ii aveau ori si-i imaginau ca-i au.
Pe locuitorii tarilor in care s-au stabilit ii numeau svab in loc de neamt, dutch in loc de olandez, sweden in loc de suedez. Faceau pe grozavii. In conversatii foloseau adesea propozitii de tipul, I-am zis eu, sau Eu intotdeauna spun, evidentiind rolul lor in toata tarasenia aceea, desi ceea ce spusesera era complet lipsit de importanta, iar rolul lor era nesemnificativ. Repetau cu incapatinare aceleasi fraze predefinite. Eu de la Oostdorp pina la Leidseplein fac exact unsprezece minute… Eu nu stiu cum ajungi tu in unsprezece minute cind de acolo ai nevoie de cel putin cincisprezece minute. Ai cronometrat? Am cronometrat, omule, exact cincisprezece, din momentul in care ai urcat in tramvai… Se epuizau in discutii, de parca aminau cu fiecare cuvint rostit confruntarea cu propria lor umilinta, alungindu-si in acest fel teama care ii macina.
Felul in care se miscau si locurile in care se intilneau dezvaluiau cit de mult le lipsea spatiul lor; banca lor de pe faleza sau din fata casei pe care sedeau si contemplau lumea care se perinda; portul lor, sa vada ce vapoare acostau si ce pasageri coborau; piata lor prin care se plimbau si ii intilneau pe “cei dragi”; cafeneaua lor in care intrau ca sa-si bea bautura lor obisnuita. In orasele europene cautau coordonatele spatiale pe care le lasasera acasa, unitatea lor de masurare a spatiului.
Isi cautau si propria lor masura umana. Pe Goran il cuprindea adesea yugo-nostalgia. In acele momente punea mina pe primul “compatriot” pe care-l intilnea si-l aducea acasa la un pahar. Am auzit multe povesti despre caminele germane si viata amara de refugiat. Ai nostri se lipeau ca magnetii de rusi, ucraineni, polonezi, bulgari, de acele soiuri de oameni pe care ii simteau ca sint “de-ai casei”. De la un bosniac am aflat o sumedenie de istorioare despre polonezele care ajungeau la Berlin cu autobuzul pentru o zi ca sa le vinda ieftin alor nostri brinza de tara si cirnati de casa. Acestea ramineau adeseori si peste noapte cu ei, faceau un ban, cumparau ceva la Berlin si se intorceau a doua zi acasa cu autobuzul. Se adulmecau pe strada, se recunosteau dupa nefericirea comuna si-si faceau, fara jena, mici servicii. Acelasi bosniac ne povestea cum isi cheltuia intr-una din “casele cu felinarul rosu” din Berlin tot ajutorul social lunar de refugiat pe care-l primea. Astfel, ne-a povestit de o tipa, Masa, pentru care mergea acolo si care il tapa de bani ca nici el nu stia cum, iar in schimb nu-i oferea nimic. Dar n-are a face, nu-i parea rau, e rusoaica, e una “de-a noastra”. Unei nemtoaice nu i-ar da nici un ban, ele n-au suflet ca “ale noastre”, spunea el, cu gindul la Masa lui.
Barbatii se vaicareau cel mai mult, se plingeau tot timpul. De timp, de conditiile meteorologice, de soarta, de razboi, de nedreptatile care li s-au facut; se plingeau de conditiile din tabara de refugiati daca au fost acolo repartizati, se plingeau de faptul ca n-au fost repartizati; se plingeau de ajutorul social pe care il primeau, se plingeau ca se aflau intr-o situatie umilitoare incit erau nevoiti sa-l accepte, se plingeau daca nu primeau ajutor social; se plingeau intotdeauna de toate cele cu aceeasi furie, fara nici o deosebire. De parca viata insasi era o pedeapsa pentru ei, ii deranja totul, ii sufoca tot, nu le era nimic de ajuns, totul era deja prea mult.
Femeile, spre deosebire de barbati, erau invizibile. Undeva, din spatele cortinei, ele impingeau viata inainte. Ele cirpeau rupturile ca viata sa nu se scurga de tot, ele isi indeplineau viata ca pe o misiune zilnica. Barbatii, de parca n-ar fi avut nici o obligatie, percepeau statutul de refugiat ca pe o invaliditate proprie si grea.
Aici la Amsterdam obisnuiam sa intru uneori in cafeneaua unui bosniac, “Bella”, unde isi faceau veacul asemenea tipi morocanosi si tacuti care jucau carti sau se zgiiau la televizor. Atunci cind intram, ma priveau lung, fara sa vad nimic in ochii lor, nici macar uimire, ori dezaprobare ca a patruns o femeie pe teritoriul lor. Ma asezam la bar, comandam o cafea “de-a noastra” si stateam asa o vreme ca la spovedanie. Instinctiv ma girboveam putin, la fel ca ei. Mi se parea ca pe obraz aveam amprenta unei palme invizibile, la fel cum o aveau si ei. Ce nevoie aveam de asta, nu stiu. Poate ca treceam pe acolo dintr-o dorinta obscura sa-mi adulmec putin “turma”, din cind in cind, desi nu eram foarte sigura daca era a mea sau daca a fost vreodata a mea.
Si studentii mei acceptau uneori sa fie de-ai nostri, desi nimanui dintre noi nu-i era prea clar ce inseamna asta cu adevarat, alteori insa refuzau acest lucru, de parca era vorba de un pericol real, si nu de unul imaginar. Nu voiam sa apartinem nici celor din tara, nici celor de aici. Ba ne identificam cu aceasta identitate colectiva confuza, ba o respingeam cu repulsie. Enuntul de tipul: “Nu e razboiul meu! “ l-am auzit de sute de ori. Si de fapt nu era razboiul nostru. Pe de alta parte insa, era si razboiul nostru. De n-ar fi fost asa, nu ne-am fi aflat azi aici. Iar de ar fi fost asa, din nou, noi n-am fi fost aici.
(1) Wislawa Szymborska, In riul lui Heraclid, traducere de Constantin Geambasu si Passionaria Stoicescu, Paideia, Bucuresti, 2003, pp. 111-112. De asemenea, talmacirea tuturor celorlalte versuri i se datoreaza Passionariei Stoicescu (n.t.)
CARTEA
Ministerul durerii (2005) este un roman despre nostalgia apartenentei, despre farmecul si oroarea trecutului recent. Protagonista acestuia, Tanja Lucic, paraseste Zagrebul devastat de razboi si ajunge sa predea limba si literatura fostei Iugoslavii la Universitatea din Amsterdam unei grupe de studenti, la rindul lor exilati. Confruntata cu dificultatea de a gasi un teren comun pentru discutii, Tanja transforma seminariile intr-un program experimental de terapie literara, menit sa exorcizeze demonii prezentului si sa redescopere o coeziune distrusa de razboi. Acest periplu al memoriei aduce la suprafata obiecte, gesturi, mirosuri si gusturi uitate, dar si rani nevindecate inca, ale caror consecinte se vor dovedi fatale.
AUTOAREA
Dubravka Ugresic (n. 1949 in Kutina, Croatia) a studiat rusa si literatura comparata la Universitatea din Zagreb. De-a lungul anilor ‘80, a publicat povestiri si romane foarte apreciate de critica literara, printre care Strabatind fluxul constiintei (1988), distins cu prestigiosul premiu NIN. Din pricina pozitiei sale critice fata de excesele nationalismului, care au condus la izbucnirea razboiului din fosta Iugoslavie, a devenit victima unei violente campanii de presa ce a determinat-o sa paraseasca Croatia in 1993. A continuat sa publice romane si volume de eseuri, printre cele mai cunoscute numarindu-se Muzeul capitularii neconditionate (1998), Cultura minciunilor (1998), Cititul interzis (2003) si a fost distinsa cu importante premii literare europene.