Ideea de a face un film despre luptatorii anticomunisti din munti i-a sugerat-o de fapt tatal sau, producatorul Titi Popescu. Fiul a inceput sa citeasca lucrari de memorialistica si volumele au inceput sa creasca. Lor li s-au adaugat stenograme ale sedintelor de Securitate. Citind si umplind cartile de biletele, regizorul-scenarist a fost coplesit de informatie. Nu a gasit o singura poveste demna sa devina film.
A gasit 50. Se afla, oricum, in fata unui teritoriu aproape virgin pentru ca, in afara de Undeva in Est de Nicolae Margineanu (care se ocupa si de colectivizare), nimeni nu mai facuse pina acum un film numai despre rezistenta anticomunista armata din Romania. Pina la urma, Popescu si-a dat seama ca nu poate si nu vrea sa faca un singur film, ci trei: unul despre gruparea din Muntii Fagaras, condusa de Ion Gavrila Ogoranu, al doilea despre Elisabeta Rizea si al treilea despre fratii Toma si Petre Arnautoiu. Bine, nu e musai ca cele trei filme sa fie facute in 15 ani. De pilda, filmul despre Elisabeta Rizea vrea sa-l filmeze in alb-negru si, probabil, va fi mai intim ca productie. Iar pentru al treilea va trebui sa se intilneasca cu Ioana Maria Voicu Arnautoiu care a inregistrat numele Toma si Petre Arnautoiu la OSIM.
Dar pina acolo mai e. Deocamdata, Portretul luptatorului la tinerete a iesit pe ecranele romanesti in 19 noiembrie, in doua variante – cea originala si una cu 20 de minute mai scurta, ceruta de agentul international de vinzari (Coach 14), dar si de unele cinematografe romanesti care s-au speriat de lungimea initiala. Despre filmul sau, pe care il considera “onest”, Constantin Popescu spune ca “o jumatate de ora in plus pentru niste oameni care au dat dovada de demnitate nu e un efort prea mare”. Respectul nu se masoara in minute. Dar datorita amplitudinii productiei si virstei tinere a distributiei, Portretul luptatorului la tinerete da impresia ca e filmul prin care o generatie se inclina in fata celor care au infruntat comunismul cu arma in mina, intr-o lupta pe care au stiut-o din timp pierduta, dar pe care au dus-o pina la capat. Constantin Dita, cel care il joaca pe Ion Gavrila Ogoranu: “Greutatea mea a fost sa inteleg cum poate cineva atit de tinar sa fie atit de bine structurat, sa inteleaga atit de bine contextul si sa aleaga”. Actorul Dan Bordeianu l-a construit pe Victor Metea incercind sa-si imagineze “cum au rezistat atitia ani intr-un mediu ostil”. Elementul pe care s-a sprijinit a fost credinta. In timpul unei filmari de iarna din Muntii Fagaras, “muream de frig cu mai multe tricouri pe sub haine si ne gindeam: «Aia au rezistat citiva ani, si noi nu rezistam o zi!»“. Pentru Bogdan Dumitrache, interpretul lui Laurian Hasiu (Leu), important a fost sa realizeze ca “oricum lupti, ti-e frica sa mori”. Lucrind la personaj, el nu a citit prea mult, ci a ajuns singur la concluzia ca “un comportament aspru cu un minim consum de resurse era credibil si posibil pentru personajul meu”.
Valoarea filmului e in primul rind simbolica
Filmul nu are o naratiune propriu-zisa, ci inlantuie cronologic scurte capitole prefatate de date succinte despre locul si momentul actiunii respective. In afara acestor momente din viata de zi cu zi a partizanilor sau din confruntarile armate, filmul contine in prima sa jumatate sedinte de la Securitate, precum si momente din interogatorii de care insa s-ar fi putut lipsi ca de niste saculeti cu nisip. Daca tragismul si tragi-comicul secventelor de mai sus e real (inspirat din stenograme), desi de multe ori ingrosat, cu totul fictiv e filmul alb-negru pe 8 mm filmat de partizani, care introduce un alt nivel de lectura, cu valoare simbolica si de o mare frumusete vizuala. Datorita structurii filmului, multe secvente functioneaza singure. Unele sint mai puternice, altele mai putin sau deloc. Unele iti aduc lacrimile in ochi (uciderea lui Toma Pirau), altele sint fortate, ingrosate si tin de alt film (secventele cu Bodnarenko sau cu maiorul Alimanescu, interpretati de un Mihai Constantin leit George Constantin, respectiv de Razvan Vasilescu). Poate pentru ca personajele sint prea numeroase si actiunea e multa, nici macar toti cei 15 membri de baza ai gruparii nu reusesc sa capete consistenta, desi unii se definesc printr-un simplu gest. Valoarea filmului e in primul rind simbolica – ne aflam in fata unei restituiri facute cu instrumentele filmului – si in al doilea rind artistica. Filmul e inegal, maniheist, riscant ca structura (pe la jumatate te poate plictisi), incarcat, dar pe de alta parte e ambitios, orgolios cu pacatele pe care si le asuma, barbatesc, elegant vizual si demn.