O fi Led Zeppelin un moment important pentru rock, dar muzica lor n-are nici caldura, atit de omeneasca, a lui Free, nici umanitatea perfect calda, sa zic astfel, a celor de la Cactus. Iar caldura muzicii Cactus provine din timbrul, ca o pelicula de napalm pe suflet, al vocii lui Rusty Day, omul care a stralucit fara ostentatie si-a ars fara compromis pe scena rockului (drogurile l-au distrus brutal, nu lent, ca pe atitia). Apoi, chitara lui Jim McCarty suna – vorba unui amic – „intr-un mare fel“, in timp ce sectia ritmica – Tim Bogert si Carmine Appice intrece de departe cam tot ce-a functionat in felurite orchestre (sigur, Ginger Baker – Jack Bruce nu se pun, ei jucau in alta liga!).
Am la activ nenumarate auditii ale albumelor – doar patru – inregistrate intre 1969-1972. Primul dintre ele, intitulat chiar Cactus, este si cel mai bun. Nu l-am prins LP clasic, pe vinyl, dar l-am avut pe banda magnetica, si-l am pe CD. sO paranteza. Mi-amintesc bine dupa-amiaza de toamna, cu tuica de zarzare si brinza cu ceapa, cind prietenul si tizul meu, poreclit Pasa, a venit cu rolele lui jerpelite, pe care (ulterior am aflat) le facuse pierdute dupa ce le imprumutase de la neasemuitul Sica, zis Americanul. Benzile scapasera din dezastrul unei nopti de chef si depresie, cind Pasa zvirlise totul pe fereastra garsonierei de la etajul patru, ca sa nu se arunce el. Doua saptamini au stat agatate in platanul ce strajuia blocul. Recuperate si lipite, se puteau folosi. Magnetofonul insa nu l-a mai reparat.t
Ani si ani, nopti dupa nopti in care muzica ramasa ca tezaur – Cactology (1996) mi-a uns creierul, cu sau fara echivalentul mescalului obtinut prin distilare in stil mexican – numesc aici trascalaul de provenienta locala. Nu m-am intrebat niciodata de ce discografia Cactus este infima. Azi pare evident ca lipsa originalitatii creative explica saracia titlurilor, iar moartea lui Rusty Day sfirsitul prematur al activitatii. Cactus a fost in primul rind o excelenta formatie de prelu(cr)ari, o trupa care in concerte a „dat“ mai mult decit in studio. S-a editat recent o serie de inregistrari capturate la un nivel calitativ putin deasupra benzilor lui Pasa. Senzatia n-o pot detalia in cuvinte. Nici o tona de tequila, nici un butoi de tescovina nu vor egala starea de extaz (iarta-ma, Doamne, ca sintem in postul Craciunului!) produsa de Fully Unleashed (Rhino, 2007).
Desigur, fidelitatea fanilor din toata lumea, circulatia clandestina a diferitelor còpii, piratate sau ba, nu putea scapa atentiei celor din showbiz. Asa s-a produs resuscitarea unui nume care, poate, era mai bine sa ramina unde ramasese. Cei trei supravietuitori, McCarty, Bogert & Appice, l-au recrutat ca vocalist pe Jimmy Kunes, bun si atit, iar la muzicuta si producator pe Randy Pratt. Un nou album, zis V, concerte prin 2005-2006, doua sau trei DVD-uri in „buna“ traditie a cactusofililor, adica bootleg…
A iesit si-o versiune autorizata: Live, Loud’n Proud (MVD Visual, 2010). Jim, cu alura donquijotesca, face tot solouri magnifice, Tim, ca un bancher pensionat, se joaca pe basul cu 6 corzi, Carmine, cu figura-i de mongol convertit la catolicism, bate de rupe tobele… In rest, ce pot sa spun? Tescovina nu-i mescal, nu-i tequila…