– Fragment –
Nu exista peisaj mai trist decit Cimpia Transilvaniei, din toamna pina-n primavara. Pe platoul larg dintre Somes si Valea Saratii, intre Maratori si Valea Piglisei, Cutca se lateste spre cer ca o sopirla mare. Pare asezata pe capacul lumii. Satul e la trei kilometri de drumul tarii si de calea ferata si urmeaza de sus, de pe platou, in lung, dinspre sud spre nord, cursul Somesului din vale. In toate partile, peste vai, se inalta dealurile sure, golase. La un ceas si ceva distanta cu piciorul, prin Valea Saratii, se ajunge la Vama Caianului, pe unde treceau oamenii in Regat pe vremea cedarii Ardealului. Intr-un ceas se ajunge pe jos si in Morlaca, la tirg. Cam in trei ceasuri si jumatate de mers intins, la Cluj, dar cu bicicleta se face un ceas si ceva, cu masina, daca nu-i aglomerat, cam o jumatate de ora. Un drum cindva de tara, acum asfaltat, lung de trei kilometri, leaga satul, in dreptul Castelului, de drumul tarii si de gara. De-a lungul lui, in lunca larga si inundabila a Somesului, sint case, asa-numita ulita “Pastapa”, adica de peste apa. La soseaua nationala, urmind linia serpuita a Dealului Prodaia, casele se intind, bogate si faloase, si inspre Somcuta, si inspre Camarasu. Comuna, din cinci Cutce, Cutca de Jos, Cutca de Sus, Cutca de Mijloc sau Batin, Cutca ICZ si Cutca Molitura, plus satele Piglisa si Mera, e o asezare veche de pe la 1300, cind se numea Locul cu Griu. A fost centru de feuda, apoi de mosie, cu o populatie de strinsura, de oameni “slabi si prapaditi”, dupa cum mi-a spus odata, demult, deloc binevoitor la adresa enoriasilor sai cam nestatornici, vechiul preot al Cutcii, domnul Isidor Deac. Nu stiu daca are sau ba dreptate. Oricum, eu m-am simtit intotdeauna la adapost, ai mei erau din familiile bune, mijlocase, ale satului, mai sus de ei fusese numai Chiaburu’, cu casa lui mare, mostenita de la socri, si cu banii pe care i-a facut ca sofer, dupa ce-nvatase sa conduca masinile cind fusese in armata la tancuri. Si peste asta, groful de la Curte. De la Castel.
Ai mei n-au intrat niciodata-n Castel pina in 1948, il priveau numai din drum, prin gardul inalt de zid si feronerie solida, cum ocupa centrul satului, platoul larg de pe terasa din dreapta Somesului. De la gara si de la drumul tarii, mai ales daca veneai dinspre Camarasu, Castelul se vede in toata splendoarea lui, asezat cum este in vinclu pe coama Hagaului, dincolo de apa. Mai de-aproape, terasele Castelului, sprijinite pe coloane greoaie, dreptunghiulare, si foisorul dinspre sat, acoperit cu placi grele de arama, te faceau sa-i banuiesti opulenta. In vale, in parcul dinspre moara care a functionat si ca uzina de curent electric pentru Castel, se aflau in anii treizeci terenurile de tenis, unde domni si doamne in haine albe se jucau vara cu mingi mici, albe si pufoase ca niste pui de gaina, dupa cum ne povestea Mica. Incaperile lui dinspre Somes se deschideau direct deasupra parcului mare al Castelului, care se prelungea si sub orfelinatul Surorilor Maicii Domnului, pina sus-departe, la iaz. Pinii intunecati si brazii dublau zidul imprejmuitor al Curtii inspre iaz si inspre lunca Somesului.
Iar intre Castel si Caminul Calugaritelor, cum ii spuneau cutcanii, se aflau dependintele Castelului: grajdurile si bucatariile. Peste ani, in timpul socialismului, cladirile joase aveau sa devina gradinita, dispensar, farmacie, cabinet stomatologic, sala de nasteri si locuinta moasei comunale.
Ai mei n-aveau ce cauta la Castel sau la Curte, o vrasmasie veche, datind din anul 1906, cind Tica, grajdar la Curte, ramasese fara un picior, ii tinea departe. Abia dupa 1948, cind Castelul a fost golit intr-o singura noapte de soldatii de la Securitate, iar camioanele Securitatii au carat totul nu se stie unde, lasind in urma lor zidurile goale si portile de fier forjat deschise, balanganindu-se-n vint, au intrat si cutcanii la Curte. Adica pe platoul Castelului, tivit cu liliac si infrumusetat cu stejari, cu castani, cu rondouri de flori, in mijlocul carora erau infipte vaze de piatra alba, sculptata, mai inalte decit un stat de om. Chiar in fata cladirii, in forma de L urias si cu un etaj, se afla peronul dreptunghiular, acoperit cu pietris alb, ca parcurile frantuzesti. Pe vremuri, pe linga ziduri erau plantate tufe de trandafiri roz-pal si bujori cu flori albe si roz, uriase cit un cap de nou-nascut. Le-am mai prins si eu, pe la sfirsitul anilor 1960.
Noi insa am invatat la Castel. Transformat in scoala generala, Castelul, cu curtea lui uriasa si plina de ascunzisuri, a fost scoala la care am mers toti trei. Imi placea vederea larga, peste Somes si peste lunca lui larga, pina-n calea ferata si-n drumul tarii, oprita numai de Dealurile Prodaii, pe care o aveai de pe aleea ce ducea la peron sau din salile de clasa de la etaj. Imi placeau coridoarele Castelului, salile lambrisate cu stejar sculptat si scarile curbate, cu feronerie neagra, cu flori gingase din metal, ce duceau la etaj, apoi curtea enorma cit trei, patru stadioane, cu boschete de liliac si copaci batrini, stejari, castani, artari. Si mai ales acatul urias, noduros, cu frunze mici si pastai lungi, sub care se desfasurau serbarile scolare de sfirsit de an si careurile de dimineata, cind cintam zilnic imnul inainte de-a intra la clasa. Era frumos sa fii elev intr-o asemenea scoala, te facea sa te simti important.
Noi am invatat la Castel. Si ne-am plimbat prin fostul lui parc, trecut la Caminul de copii infirmi si administrat de acesta. Ne placeau vegetatia lui deasa, salbaticita, rondourile lui cu flori rosii, sunetul infundat al Canalului Morii, care-l uda in vale. Acum, vaduvit de Canalul Morii, care a disparut dupa ce cutcanii si-au pus moara electrica in locul celei cu apa si au desfiintat iazul si stavilarul, acum parcul e numai un desis salbaticit. Cu timpul, oamenii au stricat tot, si Castelul, caruia i-au darimat largile lui terase, si parcul, pe care l-au lasat sa se transforme intr-o urzicarie, si dealul Hagau, in care au taiat alte drumuri decit cele vechi, modificind locul. Ceva din vechea splendoare a Curtii a ramas totusi, ca urmele de frumusete pe o fata distrusa de vreme.
*
Mica nu semana cu nimeni. A fost o fetita frumoasa, dracoasa, cu ochii numai lumina. In putinele fotografii de familie, sepia, pe hirtie grunjoasa, care s-au pastrat din anii treizeci, ochii ei de fetita stralucesc atit de tare, incit, oriunde este ea asezata, devin centrul fotografiei. Am avut si eu cindva ochii ei luciosi.
— Tu, asta a fost asa de rea, ca nici unul n-am stiut cu cine seamana! spune sora mea ca i-ar fi spus matusa Marta.
Socata de o asemenea parere despre Mica, i-am raspuns de fiecare data la fel:
— Da? Asa a zis? Si adaugam o intrebare la care nu am primit niciodata un raspuns cu adevarat lamuritor: De ce? Ce facea?
Subtire si mladioasa, inaltuta, cu vorba iute si apriga, stirnea in jur un virtej continuu. Daca ma iau dupa povestile ce mi le-a spus despre viata ei de copil si de fata, mi se pare ca tineretea Mamei a durat lung, lung, o eternitate. In realitate, Mica s-a maritat la 20 de ani, asa ca timpul pe care l-a avut la dispozitie sa fie fericita, timpul in care i s-au intimplat toate miracolele a fost, in realitate, cit o clipire din pleoape. Ii placea cartea, si-ai ei au lasat-o sa faca sapte clase. Din tot satul, din clasa ei, numai patru copii au terminat sapte clase, iar ea a fost cea mai buna si a primit la fiecare sfirsit de an premiu cu coronita, pe care i-o impletea invatatorul cu mina lui, din sasau si tataise inflorite. In loc s-o dea mai departe, la liceu, cum facusera cu Nelu, pe care de mic l-au dat copil de trupa la Bucuresti, de-a ajuns sa faca liceul militar si scoala de aviatie pe cheltuiala statului, platindu-si apoi cu virf si indesat datoria ca aviator care-a bombardat Odessa, pe ea au trimis-o, dupa ultima moda pentru fetele din sat, la Surorile Maicii Domnului, la Cluj. Nu la liceu, nu la o scoala cu manuale, ci mai degraba la o practica, la o scoala de gospodarie pentru tarancile de buna conditie din Ardealul greco-catolic, venite sa invete sa tina o casa, sa gateasca si sa spele, sa coasa si sa brodeze, sa puna muraturi si sa trateze prin ceaiuri o diaree de nou-nascut. Nu-i vorba, ar fi putut invata gospodaria de la maica-sa, dar fetele care lucrau la calugarite se intorceau aproape domnisoare, stiau a pune masa ca la domni, cu servetele impaturite in forma de pantofior sau de trandafir, in vreme ce in Cutca lumea nu stia inca bine ce sint alea, servete.
A fost ultimul si al patrulea copil al unei familii faloase de tarani mijlocasi. Ca fata, nici macar iernile seci nu reuseau sa-i stinga veselia. Si nu exista peisaj mai mohorit decit al Cutcii, din octombrie pina-n aprilie. In iernile fara ninsoare, orizontul jupuit isi etaleaza spre cer posomorala si lipsa nadejdii. Sub cerul vinat-cenusiu ca un capac de cenusa uda, dealurile tesite si sterpe isi arata ranile de eroziune. Nu poti sti ce e mai posac, cerul lesios sau pamintul mincat de pecingine in care inaltul isi prelinge culoarea. Pe ger uscat, cit vezi cu ochii sint numai dealuri sterpe. Valea Plingerii si-a amintirii aici se afla. Din noiembrie pina-n aprilie, lumea e sura si deznadajduita. Daca ninge, zapada salveaza peisajul. Cu casele lor mici si curtile lor noroioase, pline de oratanii, satele zac cu burta in noroi si in brazdele de tina inghetata. Prin aprilie insa, cind incepe sa dea coltul ierbii, lumea invie si oamenii deodata cu ea. Dealurile se acopera de o spuza verzuie, cimpurile inverzesc si vazduhul se imbiba de clorofila lichida. In mai, un abur fosforescent-verzui fragezeste lumina cu o tandrete fara margini, iar asprimea inimilor se inmoaie de fagaduielile buimace care umplu lumea. Oamenii devin pentru o clipa buni, nadajduind o salvare fara de nume. Singele se umfla euforic in ei precum clorofila in frunze, iar cutcanii se uita la pamint si la cer, apoi la lanurile de griu si de cucuruz cu privirile umede de induiosare. Uita-te cit a crescut dupa ploaia de-aseara! isi arata ei unul altuia cite-un fir de cucuruz sau cite-o tulpina de ceapa, cu vocile muiate de dulceata, de parca ar vorbi despre-un copil de tita.
Maria isi gasea jocuri pe orice vreme. Ii placea, cind era copil, sa mearga la scoala, care i se parea tare distractiva. “Imi place sa ma instruiesc”, mi-a spus ea prin anii 1990, cind am nimerit o data acasa si-am gasit-o ascultind o emisiune culturala la radio, “stii ce interesant este?” , m-a intrebat, cu ochii sclipind de satisfactie. La ea acasa, aveau o singura pereche de bocanci pentru toti copiii, asa ca astepta rabdatoare sa-i vina rindul, tot a treia zi, sa mearga la ore. Invata toate lectiile celorlalti, ale lui Alesandru si ale Martei, si daca vreunul dintre ei avea chef sa sara peste o zi de scoala, Maria se oferea imediat sa incalte ea ghetele marime unica si sa se duca in locul lui. Marta era mai usor de convins. “Daca-i dadeam ei portia mea de taitei cu nuca sau daca adapam eu jitele”, imi povestea Mamica, cu privirea inveselita de amintire, “ma lasa sa ma duc eu”. Si adauga, cu o uitatura indreptata departe, inspre trecutul in care eu nu aveam cum sa ajung:
— Asta iarna, bunintales, pentru ca toamna si primavara ne duceam tustri, regulat. Nelu era la Bucuresti, copil de trupa. Din martie, de cum se zbicea pamintul si puteam umbla desculta, mergeam regulat. Ioi! imi amintesc ca-ntr-un an m-am dus dimineata la scoala. Prin martie, poate inceput de aprilie. Aicea unde-i acuma Caminul Cultural, aicea era scoala. Si-a venit o vreme grea, intr-un ceas omatul a ajuns ase, de-un lat de palma. Si-a venit Alesandru dupa mine si m-o dus acasa in spate, ca eu nu puteam umbla desculta prin omat. Ase era pe-atunci, a repetat Mica, innegurata.
Apoi a adaugat, cu un glas sever, sa binevoiesc sa iau la cunostinta:
— Toti umblau desculti pe-atunci, si Vistian al Chiaburului. Nu numai noi. Imi amintesc cum tropaiam si saream pe poteca, pe linga casa unchiului Pojar in sus, si mi se parea ca suna a gol! Eu am luat totdeauna premiul intii si dascalul imi impletea coronita, adauga dupa o pauza.
Si se uita la mine cercetatoare.
CARTEA
Romanul Martei Petreu aduce in literatura romana un personaj memorabil: Maria, o taranca din Cimpia Transilvaniei, care, neimplinita in iubire si in viata, ajunge sa-si renege si sa-si blesteme propriile vlastare. Ca o pinza de paianjen in miezul careia se afla aceasta mama terifianta, familiile Sucutardean si Valean isi tes existentele intr-o istorie de un veac. Apocalipsa pe care o asteapta in orice clipa o parte dintre membrii milenaristi ai clanului, rigorile religioase si saracia adusa de colectivizare croiesc caractere de exceptie si destine asemenea.
AUTOAREA
Marta Petreu este scriitor si profesor. S-a format in ambianta intelectuala a miscarii literare Echinox, de la Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj. Profesor de istoria filosofiei romanesti la Universitatea “Babes-Bolyai” si redactor-sef (din 1990) al revistei “Apostrof”, publicatie mensuala editata de Uniunea Scriitorilor din Romania si de Fundatia Culturala Apostrof. Doctor in Filosofie al Universitatii din Bucuresti, cu lucrarea Valentele estetice ale anamorfozei logice (1992). A debutat editorial in 1981, cu volumul de poeme Aduceti verbele. Alte volume de poezie: Dimineata tinerelor doamne (1983); Loc psihic (1991); Poeme nerusinate (1993); Cartea miniei (1997); Apocalipsa dupa Marta (1999); Falanga (2001); Scara lui Iacob (2006). O culegere lirica, Poemes sans vergogne, i-a aparut in 2005 in Franta, la Editura “Le Temps qu’il Fait”. Ca eseist si istoric al filosofiei romanesti, a publicat urmatoarele volume: Jocurile manierismului logic (1995); Un trecut deocheat sau “Schimbarea la fata a Romaniei” (1999; editia a doua, 2004; carte aparuta in S.U.A., in 2005, cu titlul An Infamous Past: E. M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania); Ionescu in tara tatalui (2001; editia a doua, 2002); Filosofia lui Caragiale (2003); Filosofii paralele (2005); Despre bolile filosofilor. Cioran (2008, volum aparut intii in Serbia, cu titlul O bolestima filosofa. Cioran); Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (editia I – 2009, editia a II-a – 2010). A publicat, sub titlul Conversatii cu… (2004 si 2006), doua volume de interviuri cu personalitati ale vietii intelectuale romanesti. A gindit si alcatuit mai multe volume tematice de confesiuni (In lumea tatilor, 2004; Cele 10 porunci, 2007; Scriitorul si trupul sau, 2007). A prefatat si ingrijit editii de carte de filosofie si de literatura (Nae Ionescu, Bucur Tincu, Arthur Dan, Constantin Radulescu-Motru, Radu Stanca, D.D. Rosca, Alexandru Vona, Zaharia Boila, Radu Petrescu s.a.). Alte volume, in colaborare: Vlad Mugur, spectacolul mortii (2001), Sadovaia 302 bis (2006).
Prezenta in numeroase antologii de poezie din tara si din strainatate. Prezenta cu studii de filosofie romaneasca si cu eseuri in numeroase volume colective. Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania (1981, 1997), Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (2003, 2005, 2006), Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2003), Premiul revistei “Poesis” (1993, 2001), Premiul “George Bacovia” al revistei “Contemporanul” (1993), Premiul “Nichita Stanescu” (1997), Premiul “Henri Jacquier” (2001), Marele Premiu “Lucian Blaga” (2002), Premiul “Tudor Arghezi” (2008), Premiul Salonului de Carte Oradea (1993), Premiul Salonului National de Carte Cluj (1997), Trofeul Societatii “Eugen Ionescu” (Slatina, 2001), Premiul international “Lillian Hellman/Dashiell Hammett Grant” pe 2001, acordat de Human Rights Watch. Face parte din gruparea literara Echinox; este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania si a Fundatiei Culturale Apostrof.