– Fragment –
Fiica ei ajunsese sa-si ia viata intr-un mod asemanator cu Tamaki. Se casatorise cu cine nu trebuia. Doamna stiuse de la bun inceput ca nu le mergea bine casnicia. Din punctul ei de vedere, era clar ca barbatul respectiv avea un suflet strimb. Provocase probleme si in trecut, iar cauzele lor erau adinc inradacinate. Insa nimeni nu-i putuse impiedica sa se casatoreasca. Dupa cum era de asteptat, actele de violenta se tineau lant. Incetul cu incetul, fiica ei isi pierduse respectul de sine si increderea, fusese haituita si aruncata intr-o stare de depresie. Ii fusese rapita independenta si, aidoma unei muste cazute in plasa paianjenului, nu mai putuse scapa de acolo. Iar intr-o buna zi inghitise un pumn de somnifere cu whisky.
La autopsie iesisera la iveala semne de violenta pe trupul ei. Urme de lovituri, oase rupte si nenumarate arsuri cu tigara. Pe ambele incheieturi de la miini se vedea ca fusese legata strins. Se pare ca individului ii placea sa foloseasca sfori. Avea sfircurile deformate. Sotul fusese chemat la politie si chestionat. Acesta recunoscuse intr-o oarecare masura ca folosise violenta, dar numai cu acordul ei si ca parte a actului sexual, ba chiar insistase ca sotiei ii facea placere.
In final, ca si in cazul lui Tamaki, politia nu putuse sa-l traga pe sot la raspundere din punct de vedere legal. Nu existase nici o plingere din partea ei la politie, iar acum era deja moarta. Sotul avea statut social si un avocat competent. In plus, nu exista nici un dubiu ca fusese vorba de sinucidere.
— L-ati omorit pe barbatul acela? intrebase Aomame pe neasteptate.
— Nu, nu l-am omorit.
Aomame o privise muta, fara sa priceapa.
— Fostul sot al fiicei mele, acel barbat mirsav, inca mai traieste. Se da jos din pat in fiecare dimineata si merge pe picioarele lui. Iar eu nu am nici o intentie sa-l omor.
Doamna facuse o scurta pauza, asteptind ca vorbele ei sa se aseze in mintea lui Aomame.
— Ce i-am facut eu fostului meu ginere a fost sa-l distrug pe viata. Sa-l nimicesc complet. Se intimpla sa am aceasta putere. Individul e un om slab. Mintea ii merge, gura ii merge si e bine vazut in societate, dar la baza are o fire slaba si meschina. Cei care se poarta agresiv cu sotia si copiii sint intotdeauna barbatii slabi din fire. Tocmai pentru ca sint slabi, gasesc pe cineva mai slab decit ei, care le cade prada. A fost banal sa-l distrug si, odata distrus, un barbat ca el nu mai poate niciodata sa iasa iar la suprafata. Fiica mea a murit cu mult timp in urma, dar eu nu am incetat nici o clipa sa-l supraveghez pe acel individ. Nu i-as permite niciodata sa reapara la suprafata. Inca mai este in viata, dar este aidoma unui cadavru. Nu incearca sa se sinucida pentru ca nu are atita curaj. Si aici e mina mea. Nu il omor eu cu una, cu doua. Il chinui fara incetare, fara mila, dar lasindu-l totusi in viata. Ca si cum as jupui pielea de pe el. Pe altii i-am facut eu sa dispara. Si am avut motive concrete sa-i trimit pe lumea cealalta.
*
Doamna isi continuase explicatiile. La un an dupa ce murise fiica ei, infiintase un adapost privat pentru femeile cazute victima violentei in familie. Pe terenul alaturat Vilei cu salcii avea o micuta cladire cu etaj pe care o tinea libera, cu intentia de a o demola in curind. Se hotarise sa puna un pic la punct acea cladire si s-o transforme intr-un loc de refugiu pentru femeile care nu aveau unde sa se duca. Cu ajutorul avocatilor, organiza “sesiuni de consultanta pentru femeile cazute victime violentei”, unde diversi voluntari ofereau sfaturi la telefon sau in persoana. Cei de acolo luau legatura cu Doamna si le trimiteau la adapost pe femeile care aveau nevoie urgenta de un refugiu. Nu de putine ori, acestea aveau de mina copii mici. Unele erau chiar adolescente abuzate sexual de tatal lor. Ramineau acolo o vreme pina isi gaseau un loc stabil. Acolo li se asigura tot strictul necesar. Li se puneau la dispozitie haine de schimb si hrana si duceau laolalta un fel de viata in comun, ajutindu-se una pe cealalta. Toate cheltuielile le suporta Doamna.
Avocatii si consilierii treceau din cind in cind pe la adapost, aveau grija de ele si discutau despre masurile de luat pe viitor. Si Doamna mai trecea pe acolo cind prindea o clipa libera, statea de vorba cu fiecare dintre ele si le dadea cite un sfat potrivit. Uneori le si cauta un loc de munca si o locuinta. Daca aparea vreo problema la care trebuia sa se intervina, se ducea Tamaru si o rezolva. Se mai intimpla ca vreun sot sa dea de urmele sotiei si sa incerce sa o recupereze cu forta, iar in aceste cazuri nu exista om care sa poata inlatura problema mai eficient si mai rapid decit Tamaru.
— Insa uneori apar cazuri pe care nu le putem descurca doar eu si Tamaru si in care nici o lege nu ne ajuta sa gasim un remediu concret, ii spusese Doamna.
Pe masura ce Doamna vorbea, Aomame observase o stralucire rosiatica inflacarindu-i chipul si luind locul aerului sau obisnuit de amabilitate si rafinament. Pe chipul sau se citea ceva mai mult decit simpla minie sau dezgust. Era ca un nucleu mic si dur, fara nume, ascuns in cel mai adinc ungher al sufletului. Cu toate acestea, vocea isi pastrase calmul obisnuit.
— Desigur, nu decid soarta unui om doar pe motiv ca s-ar evita complicatiile cu divortul si ca s-ar incasa banii din asigurare. Iau fiecare factor in parte, il analizez corect si atent si doar atunci cind ajung la concluzia ca barbatul respectiv nu merita nici un strop de mila, ma consider silita sa trec la fapte. Acesti barbati sint niste paraziti care nu pot trai decit sugind singele celor slabi. Sint indivizi cu sufletul ciuntit, imposibil de vindecat, care nu vor sa se indrepte si care nu merita sa existe pe lumea asta.
Doamna tacuse si o tintuise o vreme pe Aomame cu o privire care ar fi putut sfredeli un zid de piatra. Apoi continuase pe tonul sau linistit:
— Pe astfel de oameni nu pot decit sa-i fac sa dispara intr-un fel sau altul. Iar daca se poate, intr-un mod care sa nu stirneasca atentia.
— Si se poate asa ceva?
— Exista multe feluri in care poate disparea un om, zisese Doamna alegindu-si cuvintele, dupa care facuse o mica pauza. Eu pot sa aranjez un anumit fel de disparitie. Am aceasta putere.
Aomame cintarise citeva clipe vorbele ei. Insa exprimarea Doamnei fusese mult prea vaga.
— Noi am pierdut fiecare pe cineva important, intr-un mod cit se poate de nedrept si sintem adinc ranite. Aceasta rana din suflet nu se va vindeca niciodata. Dar nici noi nu putem sa stam cu miinile in sin si sa privim rana la nesfirsit. Trebuie sa ne ridicam in picioare si sa trecem la fapte. Iar asta nu ca razbunare personala, ci ca dreptate intr-un sens mult mai larg. Ce zici, vrei sa ma ajuti? Am nevoie de oameni capabili, in care sa pot avea incredere. De oameni cu care sa impartasesc acest secret si cu care sa-mi impart misiunea.
Lui Aomame ii trebuise mult timp sa-si puna ordine in ginduri si sa inteleaga tot ce spusese. Confesiunea si sugestia ei erau greu de crezut. Ii mai trebuise ceva vreme si pina sa se dumireasca ce parere avea despre acea sugestie. In tot acest timp, Doamna statuse nemiscata pe scaun si o privise pe Aomame fara sa spuna nimic. Nu se grabea. Parea dispusa sa astepte oricit.
Fara indoiala, femeia aceasta e un pic nebuna, isi spusese Aomame. Dar nu i-a luat-o mintea razna. Si nici nu e bolnava. Din contra, are o minte cit se poate de echilibrata si limpede. Exista dovezi in acest sens. Nu e vorba de nebunie, ci de ceva asemanator cu nebunia. De o convingere extrema, mai bine zis. Si ce vrea de la mine e sa impartasesc cu ea aceasta nebunie sau convingere. Cu acelasi calm, aceeasi degajare. E un lucru de care ea ma crede in stare.
Nu se stie cit timp se gindise. Cit statuse cufundata in meditatie, pierduse notiunea timpului. Doar inima ii batea tare si regulat. Aomame deschisese usa catre mai multe camarute dinlauntrul ei si se intorsese in timp ca pestii care inoata in amonte. Acolo descoperise privelisti cunoscute si mirosuri de mult uitate. Blindete si dor. Dar si durere cumplita. O mica raza de lumina aparuta ca din senin o strapunsese pe neasteptate. Avea strania senzatie ca devenise transparenta. Isi trecea mina prin acea raza si vedea prin ea. Isi simtea trupul usor. In acel moment, Aomame se intrebase ce anume ar fi avut ea de pierdut daca se autodistrugea abandonindu-se acelei nebunii sau convingeri, atunci si acolo, daca lumea intreaga disparea.
— Am inteles, spusese ea si isi muscase buzele citeva clipe. Daca pot, va ajut.
Doamna se aplecase catre ea si ii strinsese mina. Din acel moment cele doua impartasisera acel secret si devenisera tovarase in misiunea pe care o aveau, in acel soi de nebunie. Sau poate ca de fapt era chiar nebunie curata. Aomame nu reusea sa distinga linia de demarcatie. Iar barbatii pe care ii trimisese pe cealalta lume impreuna cu Doamna erau doar indivizi care nu meritau sub nici o forma vreun strop de mila.
*
— Stiu ca nu a trecut mult de cind l-ai trimis pe lumea cealalta pe individul de la hotelul din Shibuya, zise Doamna linistit. Folosea aceasta expresie de parca s-ar fi referit la un pachet expediat prin posta.
— Peste patru zile se fac doua luni, raspunse Aomame.
— Nu au trecut nici doua luni. De aceea nu e deloc oportun sa vin acum cu inca o rugaminte. As vrea sa las sa treaca macar o jumatate de an. Daca intervalul se scurteaza prea mult, povara ta psihica se mareste. Cum sa spun eu… Din cauza ca nu este vorba de un lucru obisnuit. In plus, e posibil ca cineva sa remarce riscul crescut de atac de cord in rindul barbatilor care au legatura cu adapostul condus de mine.
Aomame schita un zimbet si zise:
— Exista multi oameni suspiciosi pe lumea asta.
Doamna zimbi si ea.
— Dupa cum stii, eu sint o persoana extrem de precauta. Nu ma bizui pe coincidente, asteptari sau noroc. Caut pina in ultimul moment o varianta pasnica si aleg aceasta optiune doar atunci cind stabilesc clar ca nu exista nici o alta cale. Iar cind sint fortata sa o pun in practica, inlatur toate riscurile care cred ca pot aparea. Analizez atent si meticulos toti factorii, fac toate pregatirile si doar atunci cind sint absolut convinsa ca totul este in regula, apelez la tine. Tocmai de aceea nu am intimpinat nici o problema pina acum. Nu?
— Asa este, recunoscu Aomame.
Si chiar asa era. Aomame doar isi lua instrumentul si se ducea la locul indicat. Totul era aranjat in detaliu dinainte. Intepa cu acul o singura data ceafa respectivei persoane, in acel punct anume. Dupa ce se asigura ca “il trimisese pe lumea cealalta”, pleca de acolo. Pina atunci totul mersese lin si sistematic.
— Insa de data aceasta, ma tem ca cer cam mult de la tine. Nici nu a venit momentul potrivit, sint multi factori incerti si exista posibilitatea ca situatia sa nu poata fi aranjata la fel de bine ca pina acum. Lucrurile stau putin diferit decit de obicei.
— Din ce punct de vedere?
— Persoana respectiva nu ocupa o pozitie obisnuita, spuse Doamna alegindu-si cu grija cuvintele. Mai concret spus, de exemplu, este foarte bine pazit.
— E cumva politician?
Doamna clatina din cap.
— Nu, nu e politician. Despre asta vom discuta mai tirziu. M-am gindit foarte mult la alte variante care sa nu te implice pe tine, dar nici una nu ar functiona. Nu se pot folosi metodele obisnuite. Imi pare nespus de rau, dar nu am la cine altcineva sa apelez in afara de tine.
— Este urgent? intreba Aomame.
— Nu, nu e o urgenta. Nu avem un termen-limita. Dar cu cit intirziem mai mult, cu atit ar putea creste numarul celor care au de suferit. Iar ocaziile care ni se ofera sint limitate. Nu se stie cind va mai aparea o alta oportunitate.
Afara se intunecase complet, iar veranda se cufundase in tacere. Aomame se intreba daca iesise luna, dar din locul in care statea ea nu se vedea afara.
— As vrea sa-ti explic totul cit mai amanuntit, dar inainte de asta trebuie sa cunosti pe cineva. Putem sa mergem chiar acum.
— Locuieste in adapost?
Doamna trase incet aer in piept si scoase un slab sunet gutural. In ochi avea o lumina aparte.
— A fost trimisa aici acum sase saptamini. Timp de patru saptamini a fost intr-o stare de apatie totala si nu a scos nici o vorba. Tot ce stim este numele ei, virsta si faptul ca fost gasita dormind in gara, intr-o stare deplorabila, apoi pasata de colo-colo si, intr-un final, trimisa la noi. Am stat de vorba cu ea putin cite putin. A durat multa vreme s-o conving ca se afla intr-un loc sigur, in care nu trebuie sa se teama. Acum a inceput sa mai spuna cite ceva. Vorbeste poticnit si confuz, dar am reusit sa pun lucrurile cap la cap si sa inteleg ce s-a intimplat. E ceva atit de cumplit, cum nici nu pot sa-ti spun. O atrocitate.
— Maltratata de sot?
— Nu, raspunse Doamna cu o voce seaca. Nu are decit zece ani.
*
Doamna si Aomame traversara curtea, descuiara o portita si se indreptara catre adapost. Cladirea micuta, din lemn, fusese odinioara locuinta servitorilor care lucrau acolo, pe vremea cind acestia erau mai numerosi. Era o constructie cu etaj, cu un aspect elegant in sine, dar putin prea darapanata ca sa poata fi data cu chirie. Insa putea servi foarte bine ca refugiu pentru niste femei care nu aveau unde se duce. Un vechi stejar isi intindea crengile ocrotitor asupra ei, iar usa de la intrare avea un frumos geam ornamental. Erau cu totul zece camere. Uneori se mai aglomera, alteori era liber, dar de obicei cam cinci, sase femei traiau ascunse acolo. In acel moment, mai bine de jumatate din camere aveau ferestrele luminate. Cu exceptia cite unui tipat razlet de copil, de obicei era straniu de liniste. Cladirea in sine arata de parca isi tinea respiratia. Din ea nu se auzeau zgomotele obisnuite care insotesc o casa locuita. In apropierea portii statea in lant o catea ciobanesc german, care mai intii miriia cind simtea pe cineva, apoi se punea pe latrat. Nu se stie cine si cum o dresase, dar era invatata sa latre violent cind se apropia vreun barbat. Cu toate acestea, persoana de care se atasase cel mai mult era Tamaru.
Cind Doamna se apropie de ea, cateaua inceta sa mai latre si incepu sa dea voios din coada si sa scheaune. Doamna se apleca si o batu usor pe cap de citeva ori. Aomame o scarpina si ea dupa urechi. Cateaua o recunoscu pe Aomame. Era un ciine destept si care, nu se stie de ce, sa dadea in vint dupa spanacul crud. Doamna incuie poarta cu cheia.
— Una dintre femeile care locuiesc aici are grija de fetita. Sta cu ea in camera si incearca pe cit posibil sa n-o scape din ochi. Inca mi-e teama sa o las sa stea singura.
Femeile din adapost aveau grija una de cealalta, isi vorbeau despre experientele prin care trecusera si se incurajau reciproc, intelegindu-si tacit durerea. In multe cazuri, ajungeau treptat sa se vindece de la sine. Cele care locuiau deja acolo le invatau rostul casei pe nou-venitele si le dadeau cele necesare. Faceau cu rindul la curatenie si gatit. Desigur, unele preferau sa stea singure si sa nu vorbeasca despre experienta lor, iar acestor femei le erau respectate solitudinea si tacerea. Insa marea majoritate erau dornice sa-si impartaseasca deschis experientele cu alte femei care trecusera prin lucruri similare si sa aiba o conexiune cu ele. In casa erau interzise doar consumul de alcool, fumatul si accesul altor persoane fara permisiune, dar alte restrictii nu existau.
Adapostul avea un telefon si un televizor, in camera comuna de linga intrare. In acea incapere inca mai existau o garnitura veche de sufragerie si o masa mare. Multe dintre locatare isi petreceau cea mai buna parte a zilei acolo. Insa nu dadeau aproape deloc drumul la televizor. Si chiar daca televizorul era pornit, tineau sonorul dat incet, aproape inaudibil. Preferau sa stea cu o carte in brate, cu un ziar deschis in fata, sa impleteasca sau sa stea cu fruntile apropiate si sa vorbeasca in soapta. Unele isi petreceau intreaga zi desenind. Era un loc straniu. Lumina era slaba si difuza, aidoma unui spatiu efemer dintre lumea reala si lumea de dupa moarte. Ca era senin sau innorat, ziua sau noapte, in incapere staruia mereu aceeasi lumina. De fiecare data cind ajungea acolo, Aomame se simtea nelalocul ei, ca un intrus rece. Femeile acelea faceau parte dintr-un club cu cerinte speciale. Singuratatea pe care o simteau ele si cea pe care o simtea Aomame izvorau din locuri cu totul diferite.
Cind aparu Doamna, cele trei femei din sufragerie se ridicara in picioare. Respectul profund pe care il aveau fata de ea era vizibil dintr-o privire. Doamna le spuse sa se aseze.
— Stati acolo linistite. Am venit sa vorbesc un pic cu Tsubasa.
— Tsubasa e la ea in camera, spuse o femeie cam de o virsta cu Aomame, cu parul lung si lins.
— E cu Saeko. Inca nu coboara pina aici, adauga o alta, mai in virsta.
— Mai are nevoie de un pic de timp, spuse Doamna vesela.
Cele trei femei incuviintara in tacere. Intelegeau foarte bine ce inseamna sa ai nevoie de timp.
CARTEA
O tinara coboara pe scara de urgenta a unei autostrazi suspendate. Intentioneaza sa ucida un om. In alta parte a metropolei, un profesor de matematica e de acord sa rescrie romanul unei fete dislexice. Fara s-o stie, cei doi se cauta, iar actiunile lor declanseaza o adevarata avalansa de evenimente, pentru ca la Murakami povestile simple nu sint niciodata simple. In spatele realitatii banale se ascund intotdeauna tenebre periculoase, iar trecutul nu se lasa nici rescris, nici uitat cu usurinta. Tinara ucigasa si profesorul de matematica descopera treptat ca au stirnit din umbra forte colosale care ameninta insusi destinul lumii. Romanul poate fi citit ca o poveste de dragoste, dar in acelasi timp este o meditatie asupra fanatismului si asupra violentei pe care acesta o provoaca. Nu in ultimul rind, 1Q84 ridica o intrebare asupra existentei libertatii, indiferent de formele ei de expresie.
AUTORUL
Unul dintre cei mai populari scriitori japonezi contemporani, Haruki Murakami s-a nascut in 1949. A studiat literatura la Universitatea Waseda din Tokio. Experienta de proprietar al unui bar din Tokio in care se cinta jazz (reflectata in romanul sau din 1992, La sud de granita, la vest de soare; Polirom, 2003, 2004) si cea de traducator al operelor lui F. Scott Fitzgerald, John Irving, Truman Capote si Raymond Carver isi vor spune cuvintul in formarea sa ca mesager al unei Japonii occidentalizate – un tinut amagitor, lipsit parca de suflet si suflu, al carui spirit stravechi pare sa fi disparut aproape in intregime. Primul sau roman, Asculta cum cinta vintul (1979), i-a adus Premiul Gunzo, fiind urmat de Automatul 1973 (1980) si In cautarea oii fantastice (1982, distins cu Premiul Noma; Polirom, 2003, 2005). In 1987 publica Padurea norvegiana (Polirom, 2002, 2004), bestseller international, tradus in numeroase limbi si vindut in peste patru milioane de exemplare. Murakami a mai publicat volumul de interviuri Underground. Atentatul de la Tokio si spiritul japonez (1997; Polirom, 2008) si romanele La capatul lumii si In tara aspra a minunilor (1985, pentru care a primit Premiul Tanizaki; Polirom, 2005), Dans dans dans (1988; Polirom, 2004, 2006), Cronica pasarii-arc (1994, nominalizat la prestigiosul IM PAC Dublin Literary Award; Polirom, 2004), Iubita mea, Sputnik (1999; Polirom, 2004), Kafka pe malul marii (2002; Polirom, 2006) si In noapte (2004; Polirom, 2007), precum si volumele de povestiri sau eseuri Elefantul a disparut (1993; Polirom, 2005), Dupa cutremur (2000; Polirom, 2006), Salcia oarba, fata adormita (2006; Polirom, 2007) si Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga (2007; Polirom, 2009).