Mai pe scurt: crearea unei platforme pentru dialogul cultural si provocarea creativitatii. Mai pe lung: niste mici probleme rapid sesizate de presa (vezi „Ziua de Cluj”: „Teatru cu parfum de cianura” sau „Cultura, detergent pentru dezastrul ecologic de la Rosia Montana”) – partenerul oficial al festivalului e Gabriel Resources, reprezentat la toate intilnirile oficiale de John Ashton, vicepresedintele companiei, un tip calm, jovial, responsabil, cu totul altfel decit ni-i imaginam pe distrugatorii canadieni de vise. E vorba despre un schimb clar de profit: imagine pentru Gabriel, bani pentru festival. Jurnalistii clujeni nu s-au putut abtine sa nu intrebe: 1. daca invitatii straini stiu cine finanteaza festivalul? 2. daca nu e cumva imoral? Iar organizatorii au raspuns ca asteapta intrebari despre arta, nu despre bani.
Programul tiparit a coincis in proportie de 50% cu cel real
Mai bine despre arta. In deschiderea festivalului s-a jucat-dansat piesa Purple Desert (coregraf: Gyula Berger, interpreti: Marta Ladjanski, Gyula Berger, Ungaria). Doua fiinte ca de nisip au incercat, greoi si nesfirsit, sa re-construiasca scenic atmosfera romanului Femeia nisipurilor de Abe Kobo, istorisind in miscari de dans lupta cu uitarea, cu avalansa desertului, cu instrainarea. O piesa concentrata si aproape sufocanta, in stare sa-l istoveasca pe spectatorul venit sa testeze experimentul. A urmat compania berlineza Weimann Sisters Limited, care a prezentat spectacolul de teatru-instrumental Four Winds Ballet, o compozitie jucausa cu patru instrumentisti suflind in clarinet, trompeta, saxofon etc. si „citind” muzici de pe partiturile imprimate pe hainele colegilor de cvartet.
Nici nu mai stiu cum a inceput totul, cind am citit primul afis din seria celor multe. Dar stiu de cite ori l-am citit prea tirziu. Programul tiparit al festivalului a coincis numai in proportie de 50% cu programul real, iar modificarile au fost aduse la cunostinta ori la conferintele zilnice de presa (de la care, cu voia dumneavoastra, am cam lipsit), ori, prin afise, la fata locului, chestie care a transformat festivalul intr-un adevarat experiment pe pielea spectatorilor. Astfel, piesele care urmau sa fie jucate de doua ori s-au jucat numai o data, orele si locatiile s-au schimbat, iar eu am pierdut niste spectacole, aflindu-ma uneori la ora si locul nepotrivite. Din fericire, n-am pierdut chiar tot.
e se – o combinatie de teatru, proiectie video, pantomima si circ
Olandeza Adva Zakai a prezentat piesa de teatru-dans When I Laugh It Looks Like This, o delicata interogatie asupra diferentei dintre imagine si cuvint, dintre perceptie si reprezentare, dintre noi si noi in ochii celorlalti. Coregrafa a recreat intr-un spatiu artificial (cel scenic) o serie de miscari interioare pe care corpul le traieste in mod natural. Indragostirea e ca un arc inspre inapoi, lectura se face intepenind picioarele in sus, iar risul din tot corpul e o aruncare nervoasa de miini si picioare, intr-o ordine bine stabilita. De fapt, noi insine sintem o ordine precisa de miscari, de care mai putem scapa din cind in cind, daca sintem capabili sa ne vedem in ochii celor din jur, sparti si frinti, capabili de mult mai multe nuante decit ne credeam in stare.
In aceeasi seara (cea de miercuri, 1 noiembrie), a urmat spectacolul de care m-am bucurat cel mai mult, e se (what if) al companiei portugheze Pedro Correia. Nu pot sa trec sub tacere marea mea simpatie pentru spectacolele cu nas de clovn – de aceea stiam cumva, dinainte, ca o sa-mi placa. e se e o combinatie de teatru, proiectie video, pantomima si circ, despre un clovn care e conceput de strigatele fabricate ale filmelor porno, se zbate ca sa iasa dintr-un spatiu embrionar si se naste, in sfirsit, intr-o lume pe care-o priveste cu neintrerupta candoare. De aici incepe jocul cu publicul, luat drept asistent la tot felul de clovnerii si scamatorii pe care le facem si noi zi de zi, de la gasirea echilibrului (pe-o minge mare si pufoasa sau in lume), pina la aflarea unui partener (de dans sau de iubire). Un spectacol simplu si prietenos, ca un nas rosu de clovn.
Man.In.Fest-ul, pregatit sa treaca la stadiul de institutie
Las la urma dezamagirea, MaMaMagritte, „eseu vizual-teatral” in regia lui Horatiu Mihaiu, cu texte din Viata pe un peron de Octavian Paler (Teatrul „Andrei Muresanu”, Sfintu-Gheorghe). Mai mult compunere de primara decit eseu, spectacolul inghesuie simboluri luate cu japca din picturile lui Magritte, apoi ni le explica, eventual psihanalitic („Astupind gura Georgettei, mi-am dat seama ca de fapt ii astupam gura chiar mamei mele!”), le transpune imagistic (rareori inspirat) si le arunca in ochii spectatorilor ca pe praf, provocind un ridicol continuu al reprezentatiei. Nimic suprarealist la mijloc. Poate doar „suprarealist de prost”.
Pe linga spectacole (dintre care nu le-am pomenit pe cele ale companiilor din Franta, Croatia, Anglia, plus inca doua din Romania), au mai fost: lansari de carte (Vitamine de Vera Ion), conferinte („Teatrul printre elefanti”, sustinuta de Issa Sinare, Burkina Fasso), proiectii, workshop-uri si concerte (cvartetul de ethno jazz Ektar, Ungaria).
In ciuda stingaciilor organizatorice (e totusi doar editia a doua), Man.In.Fest-ul pare pregatit sa treaca de la stadiul de experiment la cel de institutie, oferind scena pe care pot comunica si colabora experimentele noastre cu ale lor si deschizind mintea spectatorului spre altceva decit obisnuinta calduta a teatrului declamator.