Riul Selenei
Ioan Petru Culianu
In noaptea aceea am visat ca umblam pe o strada pustie, slab luminata, ducind in spate o povara. Voiam sa ascund povara (un sac ieftin, inauntrul caruia se afla propriul meu cadavru) si sa azvirl undeva singele dintr-o sticla. Goleam sticla sub un camion, dar observam cu oarecare uimire ca inauntru se afla nu singe, ci lapte. Daca ma gindesc bine, imi amintesc un episod din viata mea care pare legat de elementele acestei scene, dar poate numai intimplator. Mergeam mai departe, strecurindu-ma prin umbra zidurilor, pina ce ajungeam la o intindere nesfirsita de apa curgatoare. Malul celalalt nu se zarea, nisipul era ud, stelele se rasfringeau tremurind si curgind odata cu unda. Cunosteam locurile, iar nisipul ud mai pastra inca urmele pasilor mei. Eu stateam acolo, intr-un cort la marginea apei. Ingropam cadavrul sub cort, apoi ma indepartam.
Ceasul lui Alvarez a inceput sa cinte la sapte, desteptindu-ma intr-o camera cenusie. Lumina putina intra prin geamurile unei usi ascunse de un zid, dupa care porneau citeva trepte ducind la terasa imobilului. Ma trezisem de-ajuns de inviorat si am iesit pe terasa; ploua fin, straduta era pustie. Batrina de alaturi iesi afara si ea, ma vazu, apoi se ascunse din nou indaratul usii. Silueta i se zarea, rabdatoare, urmarindu-mi pesemne miscarile. Cele doua terase erau despartite doar de o plasa de sirma. Am coborit din nou, incercind sa pierd vremea. Alvarez ma astepta la zece, daca m-as fi dus mai devreme l-as fi gasit sub dus, unde zabovea un ceas incheiat. Am incercat sa citesc notitele grecoaicei care nutrea mare stima pentru mine (atit de mare incit imi ceruse o fotografie), dar erau fara nici un sir, insemnind doar ceea ce se spusese de prisos in lectie. Am incercat sa citesc pentru istoria artei, cu mai mult succes. Pina la noua rezumasem deja Piero della Francesca in asa fel incit Virginia sa-l poata memora cu usurinta. La noua si cinci beam cafeaua la barul din colt, imi incarcam bricheta japoneza pe care o cumparasem din disperare intr-o seara de mare oboseala, colindind in cautarea vreunui film acceptabil si nu prea scump. Voisem, de fapt, sa-mi iau o motoreta, dar renuntasem cu parere de rau, din bun-simt. Totusi, faptul ca niciodata nu avusesem de-a face cu un motor altfel decit in teorie mi se parea neverosimil, daca nu injositor.
Desigur, n-as putea spune ca in dimineata aceea s-a intimplat ceva. Pe cind barmanul imi incarca bricheta, a intrat in bar Sheila, care nu cauta nimic si nu voia nici macar sa-si bea cafeaua; am intrebat-o daca pot s-o insotesc, stiam ca dorea sa-si gaseasca un apartament, in fine, eu avusesem intotdeauna noroc cind fusese vorba de a gasi o casa.
M-am gindit la Alvarez, la repugnanta lui pentru persoanele din casa lui Toni, la fraza lui inteleapta si ridicola in ce-o privea pe Sheila (“She’s digging you a pit”), mi-am zis ca in dimineata aceea nu parea tocmai o fiara, dimpotriva, stringea bani pentru niste oropsiti de soarta, stia bineinteles ca nu am bani, dar intreba numai asa, ea nu-si gasea casa, apoi urma sa se intoarca la parintii ei, isi iubea mult tatal dar nu si mama, lumea i se parea ingrozitoare, de aceea statuse un an inchisa in casa fara sa vada pe nimeni, convinsa, da, convinsa ca trebuia sa descopere adevarul indaratul aparentelor si chiar sententiind ciudat: “Body’s a dirty perdition”, “corpul e perditiune”, as traduce eu sarind peste adjectivul de prisos aici. La rindul meu, supraveghindu-mi gindurile in patru limbi si fara tara, mi-am zis “take care, Alvarez was quite right, you are alike”, baga de seama, Alvarez avea dreptate, semanam prea mult, semanam al dracului de mult, doar daca indarat nu se ascunde vreo gluma a lui Toni, povestirile lui desigur amuzate despre viata mea de boem intelectual, despre camera mea de la Bucuresti, despre cautarea mea prelungita vreme de doi ani a unei conditii privilegiate in raport cu zeii… Totusi eu nu m-as fi exprimat niciodata asa de transparent, n-as fi lasat gindul meu prada cautatorilor de complexe si boli: eram nu numai sigur de sanatatea si integritatea mintii mele, ci si de faptul ca primul lucru de facut era sa infaptuiesc cu rabdare tot ceea ce nu-mi placea. Esuasem, fara indoiala, acum suferisem chiar o mica moarte (imi ingropasem cadavrul la marginea riului), dar asta nu insemna ca aveam sa ma dau batut inca. Nu i-am spus toate astea, vorbeam doar despre talentul meu in a descoperi case. Pina la zece jumatate strabatuseram mare parte din oras dar nu gasiseram apartament, se dovedi ca ea cautase deja in toate aceste locuri si se amuza oarecum de increderea mea, dar se amuza cu simpatie.
Am ajuns din nou in piata centrala, ne-am asezat pe un zid scund, cu spatele intors catre fintina si catedrala care dupa parerea mea n-aveau rost decit pe cartile postale ilustrate, si chiar si acolo nu puteau decit sa induca in eroare, deoarece niciodata ele nu fusesera ceea ce s-ar fi dorit sa fie: niste venerabile relicve. Pulsasera intotdeauna de o viata complicata, ca aceea a unui corp, inevitabil “murdar” si “pierdut” odata ce parasise paradisul intrauterin al puritatii si sterilitatii absolute.
N-am fost niciodata atit de aproape de Sheila ca atunci si toata dragostea trebuia, prin vrerea ei, sa se consume intr-o atingere copilareasca, deoarece orice uniune sexuala ar fi atras cu sine un conflict iremediabil, o ruptura. Mi-a luat mina intr-a ei, observind ca am degetele reci si amortite. Era aproape unsprezece, Alvarez desigur ma astepta, eu m-am limitat s-o invit la masa, politicos dar nu cald, primind un raspuns negativ si un zimbet (dar asta se datora oare racelii mele aparente, ca de cele mai multe ori, sau unui alt proiect al ei?). Am alungat-o din minte, in drum spre Alvarez, de care ma lega mult mai concreta lui oferta de a lucra drept secretar al unei reviste culturale in Mexic, unul dintre nenumaratele visuri care ma facusera sa pierd parte din increderea in semeni, dupa ce fusesem usurat si de vreo suta de dolari (Alvarez facea parte dintr-una din cele mai bogate familii nobile, desi el personal, pe cite am inteles, era sarac; spunea insa atitea minciuni, si cu atita convingere, incit azi nu mai stiu daca era nobil, daca era sarac, daca nu era un simplu impostor, daca acea revista trebuia sa existe si daca povestirile destul de interesante pe care le-ar fi scris el nu erau de fapt rodul imaginatiei unui cunoscut scriitor latino-american).
Trecind peste cautarea plina de peripetii a lui Alvarez, peste discutiile stupide cu proprietarul barului unde el obisnuia sa lase bacsisuri coplesitoare, peste remarca lui a propos de un tip cu cicatrice ca “nu are incredere in integritatea lui nervoasa”, ceea ce desigur voia sa spuna: “De unde ai cicatricele de pe brat? Eu sint un om perspicace, banuiesc ca te droghezi”, la care eu ma gindeam ca n-are nici un rost sa-i raspund, exprimind insa aversiunea mea fata de droguri de orice fel (chiar medicamente), ceea ce nu parea sa-l convinga, deoarece sententia ceva mai tirziu: “Eu nu stiu ce-o sa faca unul care se drogheaza, dupa douazeci si cinci de ani”, ceea ce ma intrista oarecum pentru o persoana in aceste conditii; trecind, in sfirsit, peste prinzul platit de mine intr-o cantina mai curind proasta si peste faptul ca Alvarez isi uita acolo umbrela, precum si peste orele de studiu, de joaca impreuna cu Cielito si Manuela (pe care imobilitatea mea le enerva in mod vizibil, deoarece era semnul cel mai bun ca ma plictiseau; in perioada aceea imi placea doar Virginia, care insa se tinea departe de instincte si vedea prost: nu voia sa poarte ochelari, imi explicase Alvarez), se facea seara si, dupa toate astea si multe altele, eu ajungeam din nou la Toni. Era limpede ca o cautam pe Sheila si ca speram ca nu este amanta lui, ci ca locuieste acolo doar fiindca nu are inca o casa, dar primirea lui m-a luat pe nepregatite. Cu un ton grav biciui el bietele mele sentimente, zicind: “Sheila e sus, dar noi vrem sa iesim in seara asta impreuna, asa ca nu e libera”. “Foarte bine”, i-am spus, “eu de altfel am trecut pe aici doar pentru cinci minute”, la care el izbucnea intr-un hohot teribil de ris: “Sarmanul de tine, nu-i adevarat, vino cu noi la cinema”. “Ma subestimezi”, i-am spus, dar devenisem deja rosu cind Sheila a coborit pe scara in spirala si risul ei m-a impiedicat sa-mi revin. “Ciao”, i-am spus, primind drept raspuns un alt hohot de ris. “O.K.”, le-am spus, “eu am trecut sa vad ce faceti; n-am avut timp sa-ti gasesc o casa, fiindca m-am invirtit fara rost cu niste prieteni”. Toni continua sa rida, Sheila la fel. Ar fi trebuit sa-i intreb de ce rid, dar era limpede ca rideau de mine, nu stiu exact de care aspect al meu. “Te crezi un aristocrat”, zise Toni, “dar acum este ora adevarului. De fapt esti si tu un burghez”. “Desigur”, le-am spus, “provin dintr-o familie burgheza, foarte burgheza, tu ai putut sa cunosti mediul din care provin. Dar intelectul meu nu este legat cu nimic de aceasta obirsie, nici ceea ce el produce. Intelectul meu nu produce nimic «burghez»“. “Da, asta se poate, intelectul tau… Stii ce e asta? E ora adevarului.”
Nu-mi trebuia nici o ora a adevarului si in sinea mea am promis sa le-o platesc la amindoi, mai ales Sheilei. Lupta cu ea a fost evenimentul sentimental cel mai important al lunii noiembrie 197…, intrerupta doar de episodul celor citeva nopti cu Myriam. Dar un lucru imi aparea din ce in ce mai clar, anume ca Toni nu avusese dreptate, ca viata mea nu era deloc “burgheza” si ca, de vreme ce alesesem sa traiesc, iar moartea nu-mi mai aparea refugiul luminos dinainte, eu trebuia sa duc o existenta “burgheza” ca sa ma conserv, daca se mai putea. Pentru ca o altfel de existenta imi aparea ca neverosimila, de vreme ce esuasem ca sfint si ca boem. Aveam nevoie de o casa si, eventual, de o prezenta protectoare alaturi, lucruri care-mi intrau cu greu in minte, mai precis nu-mi intrau deloc inca. Intr-un moment care-mi amintea lungile meditatii din mansarda de linga Lacuri, recuperam intreaga mea viata, careia n-aveam nimic altceva sa-i reprosez decit spaima de ceilalti. Totul mi se prezenta ca un sir de evenimente in care eu investisem afecte pina la autodistrugere si disparitie; nici unul, in sine, nu era nici important, nici umilitor, nici distrugator. Reactionasem ca un copil la mai multe dintre ele, ma lasasem infrint de o vorba, de o imagine. Nu eram dezechilibrat, doar hiperemotiv, de aceea probabil alesesem formele cele mai complicate ale detasarii pentru a ma simti cit de cit stabil in lume. Povestea cu Myriam continua si ea pe plan imaginar, deoarece eram convins ca ma imbolnavisem si o preveneam intr-o scrisoare patetica impotriva unui eventual contagiu. Intimplarea facea sa ma imbolnavesc intr-adevar, si multe altele. Nu stiam sa fac fata acestor intimplari, eram dezarmat, unica solutie care-mi rasarea in fata era moartea. In schimb, de acum inainte era nevoie sa invat sa rezist in orice chip ca sa pot realiza ceva in afara mea. Nu mai eram interesat de o himerica desavirsire launtrica, ci de drumul meu in lume, mai precis de drumul gindului meu.
N-am lasat orasul fara o ultima vizita comisarului; pe undeva vizita nu mai avea nici un rost, poate doar recuperarea operei complete a lui Kierkegaard pe care i-o lasasem, plina de sublinieri, pentru a-l face sa inteleaga continutul crizei prin care trecusem. Dar eram nelinistit, foarte nelinistit ca s-ar putea sa-mi rastalmaceasca biata existenta in asa fel incit avea sa ma numeasca ceva intre vizionar si nebun, un nebun inofensiv, desigur, dar nu mai putin in marginea vietii sociale. Ceea ce nu-l putea convinge defel erau pretentiile mele ca, desi artist, reuseam sa fiu de o precizie aproape feroce in orice munca, eram “eficient”, nu exista nici o primejdie sa fiu alungat dintr-o slujba ca visator, sau lenes. M-am informat mai intii despre sanatatea fiilor sai, i-am ascultat lamentarile in privinta familiei burgheze (de ce aceste lamentari erau permise, in vreme ce ideile mele in privinta existentei launtrice a individului erau anacronice?), a situatiei lui de criza, l-am lasat sa vorbeasca despre eforturile de a o depasi, reusitele si esecurile pe acest plan. Mi-a spus ca a citit Kierkegaard, pe care de altfel il cunostea de mult, ca a vorbit cu Sheila (grabindu-se sa explice ca o socotea la un nivel mai inalt decit pe noi – Toni, eu, ceilalti citiva cu care avusesem unele seri de discutii de-ajuns de aprinse –, deoarece cu ea fusese nevoit sa utilizeze “un bagaj mai serios de cunostinte”), ca el intelege dorinta noastra de a recupera pe plan launtric cantitatea de individualitate pe care existenta sociala, cruda si fara pietate, o distruge iremediabil, dar ca nu ne acorda nici o sansa in afara de inchisoare, casa de nebuni ori sinucidere. O.K., imi ziceam, iar incepe; nu intelegeam ceea ce voia sa spuna, era un mesaj criptic pe care nu reusisem sa-l pricep niciodata in intregime, deoarece presupuneam ca se referea la niste fapte concrete. “Ce bine ar fi”, i-am zis, “daca am sti rezonanta pe care vorbele noastre o produc in ceilalti”, la care el imi dadu, bucuros, dreptate. Discutia se facuse apasatoare, cind incepura sa sune mai multe telefoane si usa se dadu repetat de perete. Mai multi functionari cu un aer extrem de servil il informara ca un oarecare isi daduse foc in parcul cu terase din centrul orasului, probabil un negru. Aflaram si alte amanunte, anume ca fusese descoperit pe cind picioarele mai fumegau inca, iar radioul cinta alaturi (nici macar nu bause, pusese doar radioul sa cinte). L-am insotit si eu la fata locului, deoarece imi spusese ca nu existau motive contra; pe drum, cine stie de ce, am vorbit despre buddhismul zen, pe care mi-am promis sa ma apuc sa-l studiez mai adinc. Omul parea intr-adevar un negru, dar numai din cauza focului: zacea cu fata catre cer, umflat, cu degetele miinilor carbonizate. Parul parea cret si des, buzele erau mari, iesite in afara. Nu mi-a facut absolut nici o impresie, iar comisarului i-a facut o impresie buna, judecind totul “o sinucidere frumoasa” (in parcul pustiu, intr-o dimineata de toamna, pe la ora zece jumatate, cu o sticla de petrol si un radio aprins linga cap). Aveam momente cind il stimam mult pe comisar, de pilda atunci cind nu raspunse la salutul jurnalistilor (pe care insa ii chemase tot el la telefon), numindu-i, in soapta si nu tocmai, niste “ulii”. Mi-am luat ramas bun, plecind cu Kierkegaard in brate si refuzind tentatia de a lua o bere la barul pe linga care treceam ori de cite ori ii faceam o vizita.
Alvarez veni la Roma inaintea lui Myriam, prinzindu-ma intr-o perioada extrem de dificila. Am reusit sa-l gazduiesc la mine, convingind-o pe stapina casei ca nu avea unde sa doarma; eu asteptam destul de mult de la promisiunile lui, deoarece nu aveam unde sa ma duc, as fi plecat bucuros in Mexic sa lucrez la revista lui literara, convins fiind ca ar fi iesit cea mai buna revista literara din lume. Cu toate astea, eram inarmat cu doza mea obisnuita de neincredere, asa incit deziluziile ulterioare urmau sa intilneasca un teren pregatit. A venit de doua ori, si ne-am lasat in pripa – el urmind sa ajunga la aeroport, eu nevoit sa iau un taxi particular (“di emergenza”) si sa-l platesc foarte piperat pentru a ajunge la timp la o comisie de emigrare. Iesind de acolo am refacut drumul pe jos, intilnind o demonstratie si frecind zidul ca sa nu fiu luat de multime. Nu mai aveam multi bani, am mincat doua sandvisuri cu sunca, apoi am ajuns la birou, raminind sa motai intr-un fotoliu, cu o proza a lui Durell in mina, in timp ce directorul si secretarele se dusesera la masa.
Cind veni Myriam nu eram sigur ca aveam sa reusesc s-o conving pe gazda s-o primeasca in camera mea pentru citeva nopti, dar mai ales nu eram sigur ca merita osteneala. Anelise era si ea la Roma, o vreme ne-am intilnit toti trei, spre amuzamentul meu, care urmaream gelozia instinctiva nascuta intre cele doua femei care, fiecare in parte, desigur nu ma iubeau. N-as fi facut nici un pas cu Myriam daca, intr-o seara tirziu (era ziua mortilor: dormeam in bucataria cu obloanele trase, intr-un intuneric sfisiat doar de luminile rosii puse la cap pentru parintii si logodnicul gazdei, mort in Abisinia; ma simteam ca intr-un cavou egiptean, imbalsamat de viu), doua lucruri nu m-ar fi impins la un moment dat s-o caut avid, inecindu-ma in ea: un poet pe care-l iubeam amindoi, doi litri de vin rosu, la care se adaugau niste povestiri despre India pe care le citise si ea. In mine totul navalise dintr-un trecut atit de indepartat, despartit de o moarte, un lagar, o lume in intregime noua de care nu ma legau sentimente si in care trebuia sa ma descurc folosind doar inteligenta si iscusinta, asa incit se destepta inlauntru o fiinta adormita, un frate pagin care desigur participase la miracolele zeului vitei de vie. Aceasta fiinta simpatica se manifesta atit de rar, incit aproape nu conta in existenta mea obisnuita; fusesera de-ajuns niste nume, vinul, ca sa renasca marinimos si puternic. A doua zi ma simteam destul de slab, dupa o totala eclipsa de citeva ceasuri (ma trezisem dimineata trintit gol pe un fotoliu); m-am refacut incalzindu-ma linga Myriam pe ultima terasa a Sfintului Petru. Imi stapineam cu greu citeva gesturi mici de afectiune, pe care insa raceala ei aparenta si siguranta de sine le-ar fi facut ridicole. In drum spre casa ne-am culcat pe o pajiste in Gianicolo, apoi ne-am uitat la niste baraci de marionete. Cruzimea si stupiditatea spectacolelor pentru copii imi prilejuira ginduri negre asupra lumii, in timp ce Myriam se distra fara nici o reticenta. “Tu ai un secret”, spusese Alvarez, “esti un om incilcit, esti un om plin de probleme”. Desigur, ceea ce putusem sa pricep era ca nu prea ma intelegeam cu ceilalti si ca nu le semanam decit in mica masura; eram liber, nesfirsit de liber, inspaimintator de liber, pina la moarte. Comisarul avea poate dreptate in privinta celor trei destine funeste, dar eu credeam ca inteleg mai bine ceea ce inseamna sa fii artist: marginea de toleranta trebuie sa existe, altminteri destinul tuturor oamenilor liberi care creeaza ar trebui sa fie sinuciderea, casa de nebuni ori inchisoarea (dar de ce si aceasta din urma?). Mai exista oare vreun singur om liber afara de mine, vreau sa spun, cu acelasi grad de libertate? Eu nu intilnisem nici unul inca. Nici macar Mihai n-avea libertatea mea launtrica – desi exterior era, fara indoiala, mai liber.
Apoi eu plecam la aeroport impreuna cu Myriam, cu aceeasi destinatie, si ne desparteam definitiv in Brooklyn, cind omul pe care il iubea in mod definitiv, cu toate distantele pe care le punea intre ei ca sa anuleze conflictele imediate, venise s-o ia. Eu simteam ca o parte din mine murise, iar alta se straduia inca sa treaca riul, se impotmolise inca in nisipul ud si cauta un vad, o barca, pentru a trece pe malul celalalt. Riul scinteia de luna, era riul Selenei, pe care eu il treceam de-ajuns de tirziu, dar aveam, fara indoiala, sa-l trec. Visai case si poduri, cai ferate, lupta pentru un pasaport, Jawa si India, mereu India, obiecte care apareau si dispareau, zboruri si fugi prin spatiu, lupte himerice, un vrajitor cu un ciine miscindu-se neverosimil la citiva pasi de pamint, un clovn care prefacea toate murdariile de pe o strada in obiecte miraculoase, un om cu fata alba-neagra care imi oferea stapinirea unui mare oras, lucruri care fusesera si lucruri care aveau sa fie, un labirint la marginea caruia se afla un riu pe care aveam sa-l trec. Era riul Selenei, dincolo de care ma asteptau uitarea si libertatea, mintuirea.
Roma, 1973