Ziua in care Simon Axler, ultimul mare actor clasic american de teatru, isi pierde abilitatea de a mai juca, a fost o zi ca oricare alta. Nu s-a intimplat nimic iesit din comun, nu au avut loc cutremure, incendii sau inundatii. De fapt, ziua in care Simon Axler si-a pierdut abilitatea de a mai juca n-a reprezentat o tragedie decit pentru sine insusi. Nici macar regizorii, ceilalti actori sau spectatorii n-au fost foarte afectati. Criticii au consemnat, cititorii au luat cunostinta, publicul a incuviintat si lumea a mers mai departe. Doar in creierul lui Axler, o rotita s-a oprit si n-a mai putut fi pornita.
Esecul de pe scena se rasfringe imediat si in viata lui Axler. Sotia il abandoneaza pentru a se duce sa aiba grija de fiul ei narcoman a carui moarte, la citeva luni dupa, este urmata de implacabilul divort, cel care incheie, in cuvintele naratorului, “inca una din multele milioane de povesti dintre un barbat si o femeie care ajung sa-si impleteasca vietile in mod nefericit”.
Ramas singur, Axler ia decizia sa se interneze intr-un ospiciu. Aici o va cunoaste pe Sybil Van Buren, cea care, intr-o zi, ii va dezvalui motivul pentru care se afla unde se afla. “Imi lasasem fata jucindu-se in curtea din spate, baietelul dormind sus, in leaganul lui, iar pe cel de-al doilea sot al meu bogat si puternic il lasasem urmarind un campionat de golf la televizor. Am facut cale intoarsa de la supermarket pina acasa pentru ca imi dadusem seama ca mi-am uitat portofelul. Cel mic inca dormea. Iar in sufragerie meciul de golf continua, dar fiica mea de opt ani, micuta mea Alison, statea pe canapea cu chilotii dati jos si cel de-al doilea sot al meu bogat si puternic era ingenuncheat pe podea, cu capul virit intre piciorusele ei durdulii. “Ce facea acolo?” , se intereseaza, naiv, Axler. “Ceea ce fac toti barbatii acolo”, vine, sec, raspunsul. Apoi, vazindu-l inalt, puternic, dar si impresionat la auzul istorisirii, Sybil vrea sa stie daca Axler n-ar fi dispus sa-i omoare barbatul, insa actorul refuza.
Iesit din spital, Axler continua sa refuze roluri (James Tyrone in Lungul drum al zilei catre noapte), dar si sugestia venita din partea impresarului sau de a lucra cu un oarecare Vincent Daniels, cunoscut pentru abilitatile de a pune pe picioare actori cazuti loviti de depresie si a “low self-esteem”.
Cea care reuseste sa-l puna pe picioare pe Axler este o femeie. Mai tinara decit el, dar nu foarte tinara, Pegeen este fiica unor prieteni vechi ai actorului, de pe vremea cind toti erau la inceput de cariera. De altfel, asa cum el insusi o spune, prima data cind o vazuse pe Pegeen a fost cind sugea la sinul maica-sii. De atunci au trecut patruzeci de ani si Pegeen nu mai e un copil. E profesoara la un colegiu de fete din Vermont, post pe care l-a primit pentru ca s-a culcat cu doamna decan, careia ii cazuse cu tronc. Intr-adevar, Pegeen e lesbiana, dar o lesbiana dezamagita. Priscilla, femeia cu care cunoscuse fericirea homoerotica, se hotarise brusc sa devina barbat, iar in ceea ce-o priveste pe doamna decan, Pegeen n-a iubit-o niciodata, asa ca, acum ca s-a vazut cu sacii in caruta, poate sa-i dea papucii pentru a incepe o noua relatie cu Axler, prima relatie heterosexuala din viata ei. Aparitia lui Pegeen in viata lui Axler e un pic fortata, un deux-ex-machina clasic, cum e si dorinta ei de a experimenta iubirea alaturi de un barbat. Dar Axler nu stie asta. Axler este pur si simplu vrajit. El vrea sa o transforme pe Pegeen din lesbiana intr-o amanta lasciva si fara prejudecati, ceea ce, pentru un timp, chiar reuseste. Parintii femeii, nu vad cu ochi buni relatia ei cu vechiul lor prieten (mai ales dupa caderea nervoasa si sederea lui in ospiciu), dar, in afara de a-si exprima liber parerea (ai sa sfirsesti schimbindu-i scutecele, Pegeen!), nu prea au ce face.
Dar nu. Pegeen nu va sfirsi schimbindu-i scutecele mai virstnicului ei partener amoros. Dupa citeva luni de stat impreuna, timp suficient ca Axler sa ajunga se gindeasca ca i-ar putea darui un copil (ce naivitate!), femeia il lasa cu buza umflata si pleaca in cautarea urmatoarei victime, se pare ca din nou o femeie. Axler, mai darimat de cit fusese chiar si dupa pierderea talentului actoricesc, isi pune capat zilelor. “Sinuciderea este rolul pe care ti-l scrii singur. Il umpli de fiinta ta si il joci. Totul regizat cu grija, unde te vor gasi si cum te vor gasi. (…) Dar il joci o singura data”, le spusese el, intr-o noapte, pacientilor din ospiciu. Si poate n-ar fi facut-o nici acum, dar a gasit inspiratie in curajul lui Sybil care intr-o zi, dupa ce divortase de al doilea ei sot bogat si puternic, s-a infiintat la usa lui, a sunat si cind acesta i-a deschis, l-a impuscat fara nici un avertisment sau remuscare.
Singurul defect al Umilirii este scurtimea ei. Romanul este mai degraba o nuvela, desi nu se doreste a fi una. E ca si cum Roth s-ar fi grabit s-o termine, ca si cum ar fi trebuit s-o predea si depasise termenul. Sau, daca vreti, e ca o masina buna, cu motor puternic, dar pe care nu s-a mai montat nimic. La volanul ei te simti bine, dar senzatia de nefinisat, de incomplet persista.
Mene Mene Tekel Upharsin
Altfel stau lucrurile cu Nemesis. Romanul, chiar daca reia intr-un fel preocupari mai vechi de-a lui Roth, nu-ti lasa impresia ca ar fi un first draft.
Daca personajul principal din Umilirea se apropie de batrinete (desi, pentru citeva luni, se simte foarte tinar in compania lui Pegeen), protagonistul din Nemesis de-abia ce a iesit din adolescenta. Domnul Eugene Cantor, alias Bucky, este un tinar de numai douazeci si trei de ani, profesor de sport si supraveghetor al terenului de joaca de la o scoala din Newark, New Jersey. Mic de statura, dar robust, nu numai la trup, ci si la caracter, domnul Cantor a fost deprins de mic cu responsabilitatea, a fost invatat ca, daca faci mereu numai ce trebuie, daca ai bun-simt, esti rezonabil si saritor, Dumnezeu te va ajuta sa-ti mearga bine in viata. Vi-l mai amintiti acum pe Larry Gopnik, protagonistul fratilor Coen din A Serious Man? In mijlocul tumultosilor, iresponsabililor ani ‘60 supremul sau scop in viata este sa fie un om serios, la locul lui. Primeste cu simplitate tot ce ti se-ntimpla este motto-ul filmului (un citat din celebrul rabin Solomon Izhaqi), de la care numai presupusul dybbuk din prolog nu se abate. Si domnul Cantor aspira la statutul de om serios. Dar pentru domnul Cantor va fi si mai greu decit pentru domnul Gopnik sa primeasca totul cu simplitate, caci in momentul in care Hashem il incearca, el clacheaza aproape instantaneu. Sa vedem despre ce e vorba.
Sintem in vara lui 1944. America este in razboi, atit in Europa, cit si in Pacific, dar, spre deosebire de prietenii lui, Eugene Bucky Cantor nu este pe front, in pofida constitutiei atletice si abilitatilor sale fizice. O pereche de ochi miopi il face inapt pentru serviciul militar, ceea ce inseamna ca, in timp ce fostii amici isi dau viata pentru o lume fara Hitler, singura responsabilitate a domnului Cantor este sa aiba grija de niste tinci. Sa recunoastem, o perspectiva nu foarte flatanta. Si totusi, toata lumea il priveste cu admiratie pe tinarul evreu. De fapt, e atit de respectat si de bine vazut, incit, desi nu provine dintr-o familie avuta, doctorul Steinberg e in culmea fericirii cind aude ca fiica sa, Marcia, urmeaza sa devina logodnica profesorului de sport. Din nefericire insa, numai pentru faptul ca nu lupta pe front nu-nseamna ca viata lui Bucky va fi una lipsita de griji. Asa cum se va vedea imediat, nu doar din perspectiva onoarei si a demnitatii sale de barbat isi va fi dorit domnul Cantor sa participe, chiar sa si sa moara la debarcarea in Normandia, decit sa ramina acasa.
In timp ce in Europa razboiul se duce cu Hitler, in America inamicul este la fel de greu de infrint pentru ca nu-l vezi niciodata. In plus, are o preferinta vadita pentru copii. El se numeste poliomielita. Vara de vara, an dupa an, poliomielita vine sa isi ceara drepturile. Periodic insa, declanseaza o epidemie, ca in 1916, cind au murit 7.000 de bolnavi. Anul 1944 o va cunoaste pe a doua. Primele cazuri din cartierul domnului Cantor apar chiar din sinul echipei de softball pe care Eugene o antreneaza. Baieti care pina ieri erau intruchiparea exuberantei, azi de-abia mai respira, imobilizati intr-un plamin de fier. In decurs de citeva saptamini, zece copii, si toti din echipa domnului Cantor, au cazut secerati. De ce? De ce tocmai aici? O fi din vina grupului acela de italieni pusi pe harta care a descins ca o trupa de soc, pe terenul scolii din Chancellor Avenue ca sa imprastie, dupa cum ei insisi au declarat, niste “saminta de poliomielita” in cartierul Weequahic? Putin probabil. O fi din vina caldurii toropitoare? A efortului fizic depus pe teren de cei mici? A fabricilor poluante de la periferia Newark-ului? A mustelor si tintarilor? Cind ingrijorarea se transforma in panica, iar panica in isterie, orice poate fi un motiv. In toiul tragediei, domnului Cantor i se ofera o iesire. La propriu. In tabara de vara din Muntii Pocono, departe de orice risc de contaminare, s-a eliberat un post de supraveghetor, tinarul care-l ocupase fiind chemat in armata. Daca doreste, si ar fi bine sa doreasca, il informeaza logodnica sa, Marcia, care se afla acolo, postul este al lui. Iar domnul Cantor, responsabilul domn Cantor, intr-un moment de slabiciune, accepta si, odata cu aceasta acceptare, devine nici mai mult, nici mai putin decit reprezentantul poliomielitei in teritoriu. Intr-adevar, fara stirea sa, si inainte ca el insusi sa-i cada victima, domnul Cantor fusese gazda pentru virus. Din cauza lui, altfel spus, se imbolnavisera micii jucatori de softball, din cauza lui alti patru copii din tabara Indian Hill vor contacta bacilul. Din “cauza” lui, pentru ca acuzatia de vinovat este rostita doar de propria constiinta. “El trebuia sa converteasca tragedia in vinovatie”, constata cu tristete naratorul, una din “victimele” domnului Cantor care, evident, nu-i poarta pica nici cit negru sub unghie. “Poate ca daca n-ar fi fugit de provocarea de pe teren, daca nu i-ar fi parasit pe pustii de pe Chancellor cu doar o zi inainte ca municipalitatea sa inchida terenul si sa-i trimita pe toti acasa – si, poate, daca nici prietenul lui cel mai bun n-ar fi fost ucis pe front –, Bucky nu s-ar fi repezit asa sa se invinovateasca pe sine pentru cataclism si n-ar fi devenit unul din oamenii aceia facuti bucati de vremurile in care traiesc”, conchide naratorul. Ce frumos spus: “facuti bucati de vremurile in care traiesc”. Vremuri in care tot timpul, indiferent care sint alea, se va produce ceva “accidental, revoltator si tragic”. “Primeste tot ce ti se intimpla cu simplitate”, spune rabinul Izhaqi, supranumit RASHI. Ce frumos suna, dar cuvintele frumoase sint cele greu de pus in practica. Si apropos de cuvinte frumoase, va mai amintiti si un alt personaj de-al lui Roth “facut bucati de vremurile in care traieste”? Suedezul, evident, domnul Seymour Irving Levov din Pastorala americana cu care Bucky Cantor are in comun maretia initiala si “aura de esec ireparabil” din final.
Prin Umilirea si Nemesis, Roth invirte din nou cutitul in rana provocata de constientizarea desertaciunii existentei umane, a faptului ca orice cucerire, progres sau izbinda nu inseamna nimic altceva decit anticiparea viitoarei caderi.
Philip Roth, Umilirea, traducere din limba engleza de Ana-Maria Lisman, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2010
Philip Roth, Nemesis, traducere din limba engleza si note de Radu Pavel Gheo, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2011