– Fragment –
…M-a condus pe un culoar infinit, unde am ramas asteptind oarecum tulburat de descoperirea de ultim moment ca, iata, clipa cea grea tocmai trecuse. Relaxat, cu energiile deblocate de usurarea pe care mi-o produsese propria mea povestire. Atit de relaxat si fara control asupra propriului meu organism, tinut intr-o pozitie de pinda atitea zile, incit la trecerea politistei tinere si atragatoare prin fata-mi, lovindu-si tocurile cui pe dalele de travertin si intorcind soldurile ritmat la fiecare miscare, erectia a venit neanuntata si violenta. Citeva secunde mai tirziu, cind comisarul s-a intors cu pasaportul meu intr-o mina si cu formularele in dublu exemplar pentru semnat in cealalta, fiind nevoit sa ma ridic, m-am simtit deconspirat. Dar jena asta a durat doar citeva secunde, caci dupa ce pasaportul mi-a fost returnat, confirmindu-mi-se, chipurile, ca totul luase cu bine sfirsit, o umbra neagra s-a intors si ca o aripa s-a lasat peste mine:
— Putem sa va luam interviul acum sau miine dimineata, cind avem un translator in limba dumneavoastra; cred ca va este si mai comod.
Am biiguit cum ca da, sigur, limba materna m-ar avantaja si fara sa apuc sa-mi revin m-am lasat condus la lift si prieteneste intrebat daca am unde innopta. Un bilet cu orarul sectiei speciale mi-a fost pus in mina, apoi singur am apasat pe butonul ascensorului.
Ce interviu mai interviu decit cel deja dat-luat ar mai putea sa imi ia si mai ales de ce mai pierdusem noi vremea atita timp daca tot stiau ca ma vor chema si a doua zi? […] Si automat am intors capul sa vad daca nu cumva un alt ochi magic se uita dupa mine, daca nu cumva un gind magic, mai magic chiar decit cel care de atitea ori ma gindise, incepuse din nou sa ma gindeasca. Autoritatea era acolo. Ii simtisem deja fatarnicia. Daca doriti, miine. Si daca nu doream? Ce-ar fi urmat? Incercind sa descopar aceasta eventuala mutare am realizat intr-un tirziu ca ratasem deja primul test. La care cu viclenie ma supusesera. Daca as fi raspuns raspicat “nu plec de aici pina nu terminam”, probabil ca ar fi urmat semnaturile pe formulare si nimic mai mult. Chinul asteptarii suplimentare era sortit doar celor care ezitau. Intrarea in mecanismul de tocat nervi, de creat si spulberat sperante, e benevola. Asta era mesajul.
Scara rulanta, lunga si foarte inclinata, ca un suitor dintr-o mina a sinucigasilor; senzatie intarita de roca neprelucrata, aschioasa a peretilor. Sute de trepte care, rind pe rind, dispareau in trapa din urma. Si nici un om. Nici vreun ochi magic. Trei benzi, trei scari paralele, grota rece spre subteranele Stockholmului. Ici-colo neoane care clipesc; afise. Nu, Noua Autoritate o depasea cu siguranta pe cea veche in imaginatie. Ea se jucase cu mine precum felina cu prada ei, dindu-mi o laba, zgiriindu-ma si lasindu-ma o vreme sa ma chinuiesc. Iar la locul sacrificiului urma sa ma intorc, paradoxal, de bunavoie, a doua zi.
Desi, ce frici se ascundeau in mine? Ce m-ar fi putut indeparta de adevar? Eram la un pas sa refac acel complex de vinovatie care atitia ani de zile ne fusese inoculat.
…………………………………………………
In iarna zgomotul asurzitor al senilelor pe bulevardul central, focul de arma automata ale carei trasoare zburau peste blocul nostru in miezul noptii, toata acea atmosfera de Beirut european ma ajutase, in tragismul ei, sa ma rup cu totul de cele vechi; printr-un salt. Fara sa chibzuiesc, i-am tratat pe toti cei care nu s-au instalat mai tirziu la putere (in orice revolutie exista unii care ii fura sensurile ei adinci si se instaleaza la putere) ca pe “ai mei”, i-am considerat in tabara mea. […]
Trenul cel verde-albastru, pe care-l luasem din Stockholm, oprea acum in statii necunoscute anuntate toate in difuzor, la intervale scurte. […]
Redactia revistei “Intelectualul” si sediul grupului cu acelasi nume – care in platforma stabilita in ultima zi a anului ‘89 in holul luminat si incalzit numai de luminari al hotelului Intercontinental propusese deschiderea unui dialog social – se aflau in aceeasi cladire. […] O cladire boiereasca, stil, un fel de conac in centrul capitalei, una din sutele de case care pina atunci fusesera ascunse privitorului de pe strada printr-un gard imens si pazite de un imbecil in uniforma albastra, cu arma la sold, pulan de cauciuc batut amenintator cu palma si ghereta din sticla colorata. Un dialog liber al intelectualului cu societatea, cu masele, hotarau ei atunci, cind afara se auzeau mitraliere. Si in lumina de camuflaj isi zareau chipurile radiind de fericire. Un dialog al intelectualilor pe teme cu adevarat sociale, o crestere a disponibilitatii societatii, pina in cele mai bizare paturi ale ei, spre dialog. […]
Am intrat si am spus ca stiu si vreau sa scriu.
Si am scris. I-am scris. O vreme, pe Cei-nou-instalati. Am fost acolo cind cei putini la numar dintru inceput erau de un conservatorism extrem, si bine faceau, imi ziceam. […] “Societatea civila”, termenii acestia, alaturati, mergeau din gura in gura si mai tuturor ce mult le placeau! Selectia pe care o impuneau patrunderii in grupul restrins (sa fi fost pe atunci, in ianuarie, la prima mare zapada, care acoperise urmele de singe de pe caldarim ajutindu-ne sa ne linistim, sa fi fost 20 de persoane) era una drastica. Desigur, altfel de dosare intocmeau ei decit cele impuse de comunisti intrarii in partidul unic. […] Fara coperti de carton si sina de metal ruginita, dar in fapt tot informatii cereau si ei despre trecut. Trecutul fiecarei persoane care ar fi incercat sa dea buzna in grup. Si bine faceau, am gindit. In ciuda tuturor celor trei, opt sau 22 de volume publicate pina atunci (ba chiar cu sporita suspiciune fata de cei prea publicati, abia acestia erau maestri ai compromisului inainte de iarna insingerata), toti doritorii erau priviti cu mare retinere, ca de o noua Securitate, caci de ce nu ar fi avut dreptul si intelectualul sa-si instaureze propria paza, el avea macar ce apara. El nu se inventa si nu isi inventa merite, el exista si vroia sa se pazeasca de impurificare. Grupul se tinea departe de orice intrus. Puritatea acestei miscari mi s-a parut atit de frumoasa si sentimentul trait alaturi de ei – fie si ca un simplu soldat inarmat cu stilou si carnete de notite si dispus sa alerge pentru ei dupa stiri zi si noapte, sa scrie, sa ia interviuri, sa corecteze in tipografie textele lor de zeci de ori – a fost, la inceput, inaltator. […]
Redactorul-sef al “Intelectualului”, un tip masiv si barbos, un fel de Castro dunarean, asemanator cubanezului (si) in sensul tumultuozitatii, al energiei vitale, era un tip care cerea control strict asupra materialelor ce intrau in pagina. Acest Castro m-a luat de suflet. Habar n-am de ce. Si rau mi-a facut prin asta. O vreme m-am ocupat de un fel de secretariat, incercind mereu sa-mi infring orgoliul si sa-mi spun ca orice munca e buna in preajma acestor oameni. Era mai bine decit sa apar in caseta tehnica a cine stie carui ziar vechi cu nume nou si care, spre a se legitimiza, avea nevoie in cloaca lui de corupti si de citiva tineri (post)revolutionari. […] Era preferabil sa accept o vreme statutul incert din redactia “Intelectualului”.
Numai ca ochii nu puteam sa-i tin inchisi la infinit. Revista se aridiza din ce in ce mai mult, cu cit textele proveneau dintr-o lume mai inalta in ierarhia intelectualo-revolutionara europeana. Erau, adevarat, profile care trebuiau descoperite cititorului, tinut atita vreme in bezna acolo, in Europa de Est. Numai ca textele, fie si reprezentative pentru semnatarii lor, desi incepusem sa ma indoiesc de selectie, departau mult revista de acea idee de “dialog social”. […] O vreme m-am mai pacalit stotusit, am crezut in tinuta revistei. Apoi indoiala a reinceput sa apara.
Intr-o seara citeam niste spalturi, bucuros ca al doilea articol al meu isi facuse loc in pagina intre atitea semnaturi de marca. Era frig in acel palat boieresc, in salile lui largi si inalte, foarte inalte pentru noi toti cei coboriti din garsoniere de etaj opt si mansarde cu tavan inclinat. Peretii salilor de dans ma orbeau cu albul lor fosforescent, mobila stil ma crispa, iar usile aplicate cu incrustari in lemn aurit abia daca le puteam deschide de grele, masive ce erau. Fotoliile de plus visiniu si mesele lungi pentru intruniri, la care pe vremuri isi luau dejunul la un capat si la altul, fata in fata, domnii, iar in ultimii patruzeci de ani (isi) tinusera sedintele ingroparii noastre tovarasii, aveau polei pe ele din cauza frigului neobisnuit din cladire. Dumnezeu tinuse cu copiii, gindeam, cu cei care iesisera in decembrie in strada numai in camasi si jachete subtiri sa stea fata in fata cu tancurile. Fusese un decembrie cald. Acum insa Dumnezeu incepuse sa-si piarda rabdarea pentru noi, cei care pe zi ce trece uitam jertfa si cum-necum ne prindeam in jocul meschin al re-instalatilor. Fie si ca dusmani pasnici ai lor. In jurul meselor din salile de intrunire, cei din grup purtau manusi cu un deget si zimbeau inghetat. Era, nu-i asa, perioada in care “dezghetul” cel mare abia incepuse.
Castro a urcat in acea seara in redactie venind din oficiul-bucatarie, infulecind un snitel imens si purtind in mina stinga o ceasca de ceai fierbinte. S-a asezat nedindu-mi importanta – eram in biroul lui, caci era singurul in care, cu doua radiatoare mergind, se putea trai. O fiinta mereu palida, zimbind cu pretentia ca zimbetele ei ascund mii de subintelesuri, secretara de redactie – o mare disidenta, mi se spusese – intra deodata in birou si, afisind acel abia descris zimbet, arunca pe masa lui Castro un articol. Un articol care trecuse de el – de cenzura instituita de el – si trebuia sa intre in pagina chiar a doua zi. Da, il stia Castro, stia si-i daduse special drumul “Lasa-l sa-si rupa gitul”, mai adaugase.
Unde sa-si rupa gitul, la noi in pagina, m-am intrebat, unde nu era loc sa publici trei rinduri printre toti acei semnatari ilustri, mai toti detinatori de premii pentru pace, de Nobeluri si Goncourt-uri, numai specialisti in drepturile omului, filosofi exilati si fosti intelectuali intemnitati? Iar atunci cind Castro a iesit pentru a-si scrie editorialul la masina electrica “trimisa noua special de domnul Genscher”, cum cu mindrie se exprima el, am luat articolul de pe masa si l-am citit. […] Neintelegind de ce si-ar fi rupt acela gitul publicindu-l, fiind mai ales intrigat ca un individ publicat saptaminal si pe care grupul “Intelectualului” il curta in asa masura, trebuie sa-si rupa gitul. […] Materialul avea largi deschideri democratice, unul dintre cele mai bune pe care le citisem.
N-am stiut atunci si nu stiu nici astazi de ce si-a putut “rupe gitul”, dar si l-a rupt, caci a fost ultimul articol pe care l-a publicat. Ori cei din grup intelesesera altfel articolul, ori altfel le fusese “prezentat”. L-am vazut mai apoi aparind de citeva ori in secretariat, din ce in ce mai umil si mai adus de spate, prima data in chiar saptamina urmatoare, cind am fost de fata la intilnirea lui cu Castro. Care, dupa ce, cu premeditare, il lasase sa astepte buna vreme in anticamera, iesise, ca in trecere, sa-si ia din hol corespondenta si revistele sosite zilnic de prin toata lumea. Fara a-i stringe mina, desi batrinelul se ridicase de pe scaun politicos, Castro il amenintase cu degetul ca pe un copil de curs primar din vina caruia parintii au fost chemati inopinat la scoala:
— Ai vazut ce-ai facut? Gata, gata, am terminat, iti iei banii pe articolele de pina acum si gata.
Apoi Castro a disparut in birou. In timp ce batrinul se uita nedumerit cind la mine, cind la secretara, seful “Intelectualului” a mai scos un cap pe usa biroului si a adaugat demonstrativ:
— De acum nu ma mai deranjeaza nimeni, vorbesc la Praga. Iar spre batrinul colaborator, adincind senzatia deja jenanta, un monosilabic:
— Da? – cerind confirmarea asa cum i-o ceri unui copil care trebuie sa fi inteles macar in ceasul al doisprezecelea ce greseala a facut si sa nu mai ceara niciodata sa stea la masa cu maturii.
Nu spaima colaboratorului m-a atins si nici actul acela final de cabotinism al lui Castro, in rolul de binefacator inselat in asteptarile sale, ci faptul ca in masinaria perfect imaginata de intelectualii de la grup, de elita necompromisa, se strecurase n microb, un virus. Castro fiind un simptom.
…Nästa Södertälje! Nästa…
CARTEA
E 1990. Vara. Tinarul plecat din Gara de Nord, purtat de trei trenuri si doua feriboturi, ajunge in numai 24 ore la Södertälje. Intelectual care trecuse de atitea ori pe la Dostoievski, Marquez si O’Neill, ca si pe la Fellini, Bergman si Bunuel, tipul asta nu trecuse niciodata de Episcopia Bihorului. Si acum, brusc, se vede coborind intr-o gara al carei nume se scrie, domnule, si cu ö, si cu ä! Cam asa stau lucrurile. Aici incepe aventura!
AUTORUL
Radu Jörgensen (Radu Georgescu) s-a nascut la 12 septembrie 1962, la Iasi. Este absolvent al Colegiului Mihai Viteazul din Bucuresti si al Facultatilor de Inginerie Geologica si Geofizica la Universitatea din Bucuresti, Ziaristica la Universitatea din Göteborg si Pedagogie Generala si Matematica la Universitatea din Växjö, Suedia. In 2004, a obtinut titlul de Master of Science in Matematica la Universitatea din Birmingham, Alabama, S.U.A. A debutat ca romancier cu volumul Clovnul din lemn de gutui, Editura Nemira 1998, in urma cistigarii Premiului Nemira.
A publicat in revista “22”, saptamanalele “Expres”, “Phoenix”, “Tinerama” si “Observator Cultural”, precum si in cotidienele suedeze “Göteborgs Posten”, “IDag”, “VLT” si “Metro”. A semnat de asemenea regia si scenografia spectacolului Priveste inapoi cu minie, la Studio Westmannia din Västerås. A tradus din limba suedeza: Roseanna de Sjövall-Wahlöö, Univers 1997, Moartea unui pornograf, de Jacques Werup, Scandic 1998, Cele mai bune intentii, de Ingmar Bergman, Univers 2000. In prezent este conferentiar universitar in domeniul matematicii la un colegiu din Maryland, S.U.A., coordonator si moderator al unui turneu anual de matematica la nivel universitar, corespondent la diferite publicatii europene si americane.
Website personal: www.wix.com/rausa2004/radu-jorgensen
» “Radu Jörgensen apartine, ca autor, unei noi tendinte literare, aceea transfrontaliera si pretutindeni extrateritoriala in nazuinta-i de puritate si impotriva oricarei Autoritati abuzive si mutilante. El realizeaza un tablou pitoresc, deznadajduit si revoltat al lagarelor de refugiati din Suedia anilor ‘90, spopulate cut oameni de toate nationalitatile pamintului, bine conturati, cu obiceiurile si maniile lor, dintr-o gama de diversitate maxima, de la hoti pina la savanti. Intimplarile se inlantuie alert, in ritmul captivant al unui roman politist, intrerupt de flash-back-uri in realitatea romaneasca. Unele pagini mi-au amintit de Rayuela lui Cortazar.” – Dan Petrescu