Obscena pasare a noptii e un construct miraculos, un melanj echilibrat de maiestrie literara si cosmar existential, o poveste luxurianta, coborire in infernul mintii unui schizofrenic (sau o ascensiune, de fapt?). Spusa pe mai multe voci care, progresiv, se contopesc pentru a apartine unui aceluiasi narator proteic, isi poarta meandrele pe coridoarele labirintice ale goticei Case de exercitii spirituale a Incarnarii din Chimba, adevarat univers decupat din cosmarurile lui Bosch (cred ca e pentru prima oara in ani buni de zile cind un detaliu din Judecata de Apoi mi se pare ca s-ar potrivi ca ilustratie unui roman).
Inainte de a patrunde in tunelurile parasite si intunecate ale romanului, trebuie lamurite doua aspecte. Mai intii, titlul: este luat ca atare dintr-o scrisoare a lui Henry James Sr. catre cei doi ulterior celebri fii ai sai, Henry si William: “Orice om incepe sa inteleaga inca din perioada adolescentei sale intelectuale ca viata nu este o farsa, nici o placuta comedie. Ci, dimpotriva, infloreste si da roade din tragicele si adincile profunzimi ale saraciei in care se afla inradacinata persoana. Mostenirea fireasca a individului capabil sa aiba o viata spirituala este un codru salbatic unde urla lupii si clampane obscena pasare a noptii”.
Al doilea aspect, o scurta plimbare prin padurile folclorului chilian, ar fi decriptarea monstrului Imbunche (Invunche): este un copil rapit la nastere si crescut special pentru a pazi intrarea in pestera unui vrajitor. Este hranit numai cu carne de om, iar unul dintre picioare ii este intors la spate, pentru a nu putea parasi niciodata intrarea pesterii. In alte variante ale mitului, in afara gurii, toate orificiile ii sint cusute. Cind – si daca – trebuie sa se indeparteze de vrajitor, va fi purtat prin aer de doua personaje la fel de cosmaresti. Imbunche este individul acela, capabil sa aiba o viata spirituala, dar care refuza existenta in codrul salbatic, care-si taie toate puntile de comunicare cu exteriorul. Motiv esential in romanul lui Donoso, pe de o parte obiect al ororii, pe de alta, al milei si ironiilor. Mutulica, factotumul handicapat al Casei, a carui voce deschide romanul, nu este altceva decit stadiul intermediar al metamorfozei, un fals Imbunche. Inceputul se gaseste, de fapt, in incercarile (de roman realist) lui Humberto Penaloza, tinar scriitor chilian, de a urca pe scara sociala, in cvasi-reusita sa de a publica, dar cu ajutorul unui politician latifundiar de a carui tinara sotie se indragosteste. Ambiguitatea, doar banuita pina acum, se adinceste din clipa procrearii copilului-monstru: Donoso lasa aici trei posibilitati de dezambiguizare – fie mosierul chiar a reusit sa devina tata, fie tinarul scriitor i-a luat locul in pat si a creat un monstru, rezultat al adulterului, fie, iar aceasta cale magica pare si cea mai verosimila (da, exact, mitologia devine calea pe care curge apa verosimilului in acest roman), Humberto Penaloza a performat un ritual sexual impreuna cu batrina doftoroaie Peta Ponce, cea care mai preluase o data, in trecut, boala tinerei sotii.
Un roman care suporta multiple lecturi
Daca pina acum ambiguitatea era oarecum zagazuita, nasterea monstrului va elibera toate energiile specifice realismului magic. Don Jeronimo de Azcoitia va crea un pavilion-univers, populat numai de monstri, unde copilul va putea creste “natural”, fara a simti povara anormalitatii. Iar ce reuseste sa creeze Donoso aici… o simpla cronica nu poate reda. Importanta monstrilor in economia micro-universului urmeaza traiectorii circulare, infernale. Pavilionul e un fel de spa teriomorf: aici femeia-sirena, femeia cea mai grasa femeie din lume, ciclopii si alte asemenea bazaconii isi impart timpul intre petreceri tematice si intrigi amoroase. Un spatiu creat dupa mecanica visului, unde naratorul Humberto, inca netransformat in Imbunche, are rolul de maestru de ceremonii, dar si de Demiurg: el construieste atit o mitologie, o religie, cit si o cronica a teritoriului monstruos. Totul pina cind transformarea sa se accelereaza si, dintr-un spatiu al recluziunii, unul fizic, recluziunea sa se accentueaza, devenind una intima. Transformat in monstru, personalitatea lui se disipeaza, devine o panoplie a accesoriilor simple, a nevoilor fiziologice.
Odata ce termini de citit (si nu exagerez daca spun ca e un roman care suporta multiple lecturi, daca nu chiar le cere) realizezi ca arhitectura romanesca o urmeaza pe cea a Casei: un spatiu gotic, labirintic, sustinut de arce aparent paraginite, greu de incadrat in vreun frame metanarativ. De fapt, ceea ce dezechilibreaza un cititor “lenes“ este faptul ca nu se poate aseza intr-un gen, pe care sa-l parcurga liniar. Avem nevoie de confortul previzibilului, iar Donoso, un sadic fara pereche, sare din legenda, mit, in roman politist, in fabula, in poem. Toate shifting-urile astea aduc cu ele echivalente stilistice, deci un dublu chin… Nu e de mirare ca l-a impresionat pe Bunuel. Sint pasaje care amintesc de cosmarurile tinarului Stephen Dedalus, cel supus la exercitiile spirituale iezuite. Sincer sa fiu, n-as vrea sa recitesc acum Un veac de singuratate: comparatia nu i-ar face deloc bine.
Jose Donoso, Obscena pasare a noptii, traducerea din limba spaniola si note
de Dan Munteanu Colan, Editura Leda, 2011