Sa le explic pe rind. Despre “dezvoltarea” excesiva a memoriei culturale a umanitatii au vorbit chiar si modernii interbelici. Influentati de teoria jungiana a unui in/sub-constient colectiv, ei credeau ca lumea nu se afla departe de un autoindus reflex al “uitarii”. Acumulind prea multa informatie, prea multa factualitate, prea mult evenimential sau, cu un singur termen, prea multa istorie, pe palierele noastre mnemotehnice, vom avea tendinta, justificat, spuneau multi teoreticieni inca de acum aproape un secol, “sa eliminam” o parte din “balastul” paseist, devenind extrem de selectivi in actul de preluare a ceea ce s-a intimplat deja. Postmodernitatea a confirmat existenta acestui impuls in om, epoca actuala aratindu-se tot mai reticenta la reactualizarile de orice fel.
Mintea postmoderna “a obosit” sa reia trecutul supra-dimensionat informational, paradoxal, in intervalul circulatiei fara precedent a bagajului informational. In sfirsit, ceea ce Socrate definea, in Republica lui Platon, drept a treia dimensiune a sufletului uman, thymos-ul (nevoia de a fi recunoscut, instinctul afirmarii, vointa spiritului de se afirma si, implicit, de a domina prin cunoastere) s-a diminuat – din unghiul ideologic deschis de Hegel si continuat de Alexandre Kojeve, Allan Bloom sau Francis Fukuyama – la insul progresului (post)industrial, ins intrat in apatia confortului economic al propriului prezent. Un “prezent” care nu mai vrea sa se raporteze la “trecutul” irelevant. Avem aici o perspectiva filosofica din ce in ce mai lizibila in interiorul realitatii imediate.
Contra curentului
Totusi, apar, in fiecare deceniu macar, prozatori care inoata, asa-zicind, contra curentului. Experimentul romanului istoric (cu radacini romantice si realiste solide) nu si-a atins deocamdata, dupa ei, limitele. Doua exemple stralucite are epicul britanic de astazi prin Sarah Waters si Philippa Gregory. Daca prima foloseste istoria ca punct de plecare pentru fictiunea pura (Waters scrie veritabile thriller-uri inspirate de istoriografie!), cea de-a doua este mult mai consecventa cu respectarea adevarului istoric (desi numerosi comentatori i-au reprosat lui Gregory anumite “erori” de cronologie – cam bizar, judecind dupa natura neconditionat flexibila a literaritatii!). Se poate observa ca preocuparea Philippei Gregory (nascuta in Kenya, in 1954, dar crescuta si educata in Anglia) pentru istoria britanica a dus, de-a lungul timpului, la conturarea unei opere epice impresionante prin dimensiuni si, deopotriva, prin succesul de public international. Scriitoarea se lanseaza cu “trilogia Lacey” – alcatuita din romanele Wideacre (1987), The Favoured Child (1989) si Meridon (1990) – unde construieste un personaj memorabil in figura Beatricei Lacey (o Lady Macbeth post-shakespeariana). Totusi, Gregory cunoaste succesul (si, intr-un anume sens, “mondializarea”) literara abia cu volumele din seria “Tudorilor”: super-popularul The Other Boleyn Girl din 2001 (tradus si la noi, cu titlul Surorile Boleyn), The Queen’s Fool (2003), The Virgin’s Lover (2004), The Constant Princess (2005), The Boleyn Inheritance (2006) si The Other Queen (2008). In ansamblu, perioada acoperita de aceste romane (masive) nu cuprinde mai mult de cinci-sase decenii din secolul al XVI-lea englez, dar evenimentele la care se refera sint trepidante, tumultoase si adesea bizare, influentind istoria Marelui Albion si pe cea a Europei intr-un mod ireversibil.
In 2009, scriitoarea “a recidivat” cu un nou sir de naratiuni istorice (intitulat, simbolic, The Cousins’ War, aluzie la “Razboiul Celor Doua Roze”), un fel de prequel al dinastiei Tudorilor, prequel axat, firesc, pe predecesorii protagonistilor din colectia epica anterioara, in speta Plantagenetii. Primul roman al seriei, The White Queen, s-a ocupat de Elizabeth Woodville, sotia monarhului Edward al IV-lea, pe cind cel de-al doilea, intitulat The Red Queen, din 2010 (publicat, iata, in 2011, si in versiune romaneasca, la Polirom, cu titlul Regina rosie), duce povestea mai departe, catre debutul istoriei Tudorilor. Personaj central devine aici Lady Margaret Beaufort, mama lui Henric al VII-lea si bunica celebrului Henric al VIII-lea. Margaret e fiica Ducelui de Somerset, John Beaufort (decazut din drepturi pentru o presupusa tradare chiar inainte de nasterea fetei sale, posibil sinucigas, desi cronicile se contrazic in aceasta privinta, unele sustinind ca ar fi murit, bolnav, in exil) si, ca orfana paterna, se va regasi sub diverse “protectorate” masculine, din elita societatii engleze a momentului. Faptul determina necesitatea casatoriilor ei rapide si numeroase, stiut fiind ca, in cultura europeana traditionala si, cu precadere, in cea medievala, o femeie nu are identitate precisa decit prin medierea unui barbat, de regula tatal ori sotul. Prima casatorie mentionata de arhive ar fi fost cu varul sau, John de la Pole, inainte de virsta de noua ani, dar Lady Margaret a negat mereu ca evenimentul ar fi avut loc (prezentind legatura ca pe o logodna platonica, nefinalizata prin mariaj). Ulterior, la doisprezece ani, se marita cu fratele vitreg al regelui, Edmund Tudor, caruia, dupa un travaliu aproape fatal, ii naste un fiu (Henric al VII-lea). Edmund moare in captivitate (in Razboiul Rozelor), iar Margaret se va insoti cu Henry Stafford, Duce de Buckingham (care dispare, la rindul lui, dupa numai zece ani de convietuire, lasind-o, din nou, vaduva). Finalmente, protagonista se recasatoreste (de convenienta, se pare, de data aceasta) cu lordul Thomas Stanley (in 1499 insa, cu acordul sotului, Margaret face un juramint religios de castitate, traind apoi intr-un soi de recluziune monahala).
Romanul Regina rosie incearca sa creioneze profilul moral si psihologic al acestui personaj suficient de enigmatic, cu o influenta hotaritoare asupra impunerii, in istorie, a Casei Tudorilor. Intr-un anumit sens, Lady Margaret functioneaza ca arhetip al Elisabetei I (fiica lui Henric al VIII-lea si stranepoata eroinei create de Philippa Gregory), vointa sa politica ajungind dominanta in epoca si prefigurind transformarea Angliei intr-o mare putere europeana. Evlavioasa pe parcursul intregii sale vieti (si, mai ales, in copilarie, cind se viseaza echivalentul britanic al Ioanei d’Arc – aidoma Fecioarei din Orleans, spera sa fie providentiala pentru existenta Regatului englez!), cu viziuni transcendente adesea, Margaret e fortata totusi de un univers brutal, unde feminitatea constituie un element periferic, sa-si asume o identitate luptatoare. Va reusi, printr-o inteligenta politica nativa, sa-si aduca fiul pe tronul Angliei (eliminindu-l pe Richard “Uzurpatorul”). Romanul lui Gregory nu merge pina in 1509, cind, dupa moartea lui Henric (Tudor) al VII-lea, protagonista devine – pentru scurt timp intr-adevar (numai doua luni), datorita mortii – regenta pentru nepotul Henric al VIII-lea. Epicul se opreste in 1845 tocmai pentru a sublinia apogeul acestei initiatoare de veritabil “matriarhat” politic in Albion (continuat, cum spuneam, de stranepoata Elisabeta I). Interesant imi apare stilul confesiv (puternic introspectiv!) al cartii – redactate la persoana intii, in forma unui jurnal intim. Philippa Gregory a gasit astfel paradigma ideala de patrundere in psihologia eroinei. Toate actiunile “Reginei rosii” sint filtrate de constiinta, istoria capatind, prin urmare, o dimensiune psihologica si mentalitara – singura ce poate trezi interesul cititorului din alt veac. Lady Margaret nu este, asadar, doar o figura istorica, imuabila si intangibila, ci un personaj complex si viu, prin contradictiile lui.
Un prequel al sirului epic dedicat Tudorilor
Adevarata istorie mare a Angliei abia incepe insa cu Margaret. Romanul Regina rosie, alaturi de intreaga serie The Cousins’ War, dupa cum observam mai sus, reprezinta un prequel al sirului epic dedicat Tudorilor. In interiorul acestuia din urma, Surorile Boleyn (din 2001) a fost textul cel mai aclamat. Volumul respectiv (ecranizat cu succes) urmareste episodul celei de-a doua casatorii a lui Henric al VIII-lea, nepotul lui Margaret Beaufort. Tinar inca, monarhul e prizonier intr-un mariaj politic cu Katerina de Aragon (vaduva fratelui sau) si devine, ca atare, interesat de surorile Boleyn, Mary si Anne, ca posibile amante purtatoare de mostenitori masculini. Intreaga poveste e narata, subiectiv, din perspectiva lui Mary care ajunge, desi casatorita, iubita monarhului. Astfel, ii naste lui Henric doi copii (un baiat si o fata). Monarhul nu-i recunoaste insa, intrucit Anne, sora malefica, intervine, seducindu-l subit. Uneltirile aprigei femei duc la anularea casatoriei dintre Henric si Caterina de Aragon, permitindu-i urcarea pe tronul britanic, in postura de sotie legitima (momentul a fost crucial pentru Europa: Papa – care emisese o bula speciala si la mariajul anterior, al Caterinei – refuza sa accepte o noua derogare de la reguli; ca atare, Henric se proclama “cap al Bisericii Engleze”, fiind excomunicat, in 1533; ca raspuns, Parlamentul britanic voteaza Actul de Suprematie si Actul de Succesiune, prin intermediul carora regelui i se confera, unilateral, autoritatea suprema asupra Bisericii din Albion si capacitatea de a anula dreptul succesiunii la tron al unui copil dintr-o casatorie anterioara; a fost aici, fara indoiala, debutul anglicanismului si al luptei feroce pentru putere in monarhia engleza, totul legindu-se, conform romanului, de manipularile si sugestiile rautacioase ale Annei Boleyn). Tensiunea psihologica si morala – din spatele evenimentului istoric – e admirabil surprinsa de autoare, care nu reconstruieste propriu-zis un timp, ci construieste o lume exotica si fictionala.
In concluzie, Regina rosie si noua serie a “razboiului verilor” completeaza un puzzle istoric, in care Gregory pusese deja, cu migala, piesele de frontispiciu. Tema centrala a acestei amanuntite tesaturi nu este neaparat tabloul de grup al dinastiei Tudorilor, cit istoria impresurata de efervescenta fictiunii.
Philippa Gregory, Regina rosie, traducere din limba engleza de Ancaona Mindrila-Sonetto, colectia “Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2011