Construita pe o aplecare traditionala spre imagini, industria manga ofera produse pentru fiecare. Sint BD-uri special construite pentru baieti, pentru fete, pentru amatorii de SF, de horror, de povesti comice etc., pina si manga pe teme economice. Crescind constant din anii ‘50 incoace, industria manga a ajuns la o cifra de afaceri anuala cu adevarat impresionanta – piata a fost estimata in 2007 la 406 miliarde de yeni, aproximativ 3,6 miliarde de dolari. Asta fara a pune la socoteala succesul BD-ului japonez in intreaga lume care, in ultimul deceniu, a devenit din ce in ce mai important din punct de vedere financiar.
Peste un milion pe editie
In general, in Japonia manga este publicata in reviste specializate cu aparitie saptaminala, groase cit un almanah sau un anuar telefonic, alb-negru, pe o hirtie mai “de ziar”, pentru a reduce cit mai mult costurile.
E greu sa spui numarul exact de reviste de manga care apar in Japonia fiindca mai ales editurile mici nu ezita sa schimbe titlul revistei de la un numar la altul. In principiu, nucleul dur al industriei editoriale manga consista cam din 13 reviste saptaminale, produse de cele mai mari edituri, carora li se adauga 10 alte titluri bilunare si alte vreo 20 de publicatii lunare importante. Alaturi de acestea, multe alte titluri cu aparitie sporadica.
Cind vine vorba de tiraj, cifrele pot ului cu adevarat pe locuitorii tarilor ca Romania, in care banda desenata nu a prins. In Japonia, macar zece dintre cele mai importante reviste se vind in peste un milion de exemplare pe editie – dintre revistele non-manga poate doar unul sau doua titluri se pot lauda cu astfel de tiraje. Este o adevarata performanta editoriala, chiar la o populatie estimata anul acesta la 127 de milioane de locuitori (a zecea din lume). In Franta, alt pol al publicisticii BD mondiale, multe dintre albumele BD se vind si ele in tiraje de sute de mii de exemplare (trec si de milion in unele cazuri precum “Asterix”), dar in nici un caz nu se reproduce fenomenul editorial japonez.
Intre doua statii
Aceste tiraje uriase aduc veniturile pomenite mai sus. S-a calculat ca, in medie, un japonez cheltuie pe an cam 2.000 de yeni pe benzi desenate, sub 30 de dolari, dar nu trebuie uitat ca aceste reviste sint ieftine fata de albumele europene, de exemplu, care in ultimii ani ajung si la 20 de euro. Revistele japoneze, cu un tipar ieftin, pe hirtie reciclata insa sint gindite sa fie foarte ieftine – se cumpara, se citesc intre doua statii de metrou, dupa care sint aruncate.
Aceasta piata uriasa este impartita in general intre trei mari edituri specializate – Kodansha, Shogakkan si Shueisha – care scot pe piata si publicatii non-manga. Lor li se adauga alte edituri mai mici (precum Akita Shoten, Futabasha, Shonen Gahosha, Hakusensha, Nihon Bungeisha sau Kobunsha), dar exista si nenumarate alte edituri minuscule care apar, dispar si sint inlocuite de altele si altele.
Codul publicului-tinta
Ce este interesant la BD-ul japonez este ca el, spre deosebire de cel european, nu se imparte in functie de gen (thriller, SF, comedie etc.), ci in functie de publicul caruia i se adreseaza – pentru baieti intre 10 si 20 de ani (shonen), pentru fete intre 10 si 18 ani (shojo), pentru tineri barbati de 20-30 de ani (seinen), pentru copii sub 10 ani (kodomomuke) si tot asa.
Fiecare dintre acestea are caracteristicile lui. Astfel, un shonen manga pune accentul pe povestiri “initiatice”, are de obicei un erou tinar care, pe parcursul aventurilor sale, invata sa isi stapineasca puterile si sa gestioneze relatiile cu ceilalti. Un Shojo manga pune accentul mai mult pe psihologia si pe emotiile personajului, pe relatii romantice.
In cadrul acestor categorii construite pe un target demografic, autorii sint liberi sa incerce orice gen cu conditia sa stapineasca la perfectie “codurile” care fac ca manga sa aiba succes la publicul-tinta vizat.
Un astfel de manga este prepublicat prima oara in acele reviste saptaminale care constituie primul examen pe care o serie il da in fata publicului. Cititorii japonezi obisnuiesc sa comunice editurii, prin sondaje permanente, seriile favorite pe care editorii, astfel, le opresc sau le trec la nivelul superior. In caz de succes, o serie este editata apoi in albume de calitate numite tankÜbon, corespondentul japonez al albumului de BD european.
O munca de sclav
In ochii unui european acest sistem poate parea ciudat, dar nu trebuie niciodata uitat ca atit in Japonia, cit si in SUA si Europa banda desenata este o afacere inainte de a fi o activitate artistica. Faptul ca un autor japonez care publica in acele antologii saptaminale trebuie sa livreze pentru fiecare aparitie cam 20 de pagini de BD, la fiecare sapte zile, este doar o necesitate, avind in vedere ritmul de productie industrial.
Nu este diferit de ceea ce se intimpla in restul lumii. Piata comics-urilor americane este bazata in majoritate pe revistele cu aparitie periodica la care lucreaza o echipa de artisti, organizati ca intr-o mica uzina – un editor, un scenarist, un desenator, un artist care realizeaza encrajul, “tragerea” in tus (de exemplu, Sandu Florea, celebrul autor roman, este aproape specializat in asa ceva, in SUA), altul care realizeaza culorile, altul scrisul etc.
In Franta, unde se face mult mai mult caz de banda desenata “de autor”, artistul BD munceste deseori ca un sclav pe plantatie. E cazul celor abia debutati in meserie care sint platiti (la entry level) cam cu 1.000 de euro pe plansa (desenator) sau 800 de euro/plansa (scenarist) la care se poate adauga (nu obligatoriu) un anume procent din vinzari. Un album BD european are cam 50-60 de pagini si poate dura si un an sa fie realizat – calculati dumneavoastra cit cistiga pe luna un autor BD si veti vedea ca, pentru a-si asigura un trai decent, trebuie sa asude pe planse de dimineata pina seara, atit pentru banda desenata, cit si pentru alte proiecte “alimentare”, in special in domeniul publicitatii.
Un autor european consacrat cistiga, evident, mult mai mult, daca ar fi sa luam in calcul partea care i se cuvine din tirajele de sute de mii de exemplare vindute. Depinde de cota pe care o ai, de sistemul in care lucrezi, de cum iti negociezi contractele. De exemplu, Andre Cheret si Roger Lecureux, autorii celebrului Rahan, au umplut conturile Editurii Vaillant cu seria de succes pe care au realizat-o, insa nu au vazut nici un franc in plus fata de leafa si ajunsesera sa traiasca strict din pensie pina cind fiul lui Lecureux nu a rascumparat drepturile seriei si a inceput sa o editeze pe banii lui. La fel, autorii lui Superman, Jerry Siegel si Joe Shuster au fost siliti sa se judece multa vreme cu DC Comics pentru a capata citiva dolari in plus din sutele de milioane pe care eroul lor le-a generat pentru celebra editura americana.
Pe urma, indiferent de nivelul profesional, un autor de BD continua sa munceasca enorm. De exemplu, desenatorul Andre Juillard a lucrat pentru albumul La machination Voronov din seria Blake si Mortimer, cite zece ore pe zi, sapte zile pe saptamina, vreme de mai bine de un an. BD-ul este o meserie grea!
In atelierul zeului Mangaka
Autorul de BD in Japonia este numit manga-ka de la “manga” si “ka” (ce ar insemna “maiestrie”), iar acest termen se refera in principal la personajul care realizeaza atit scenariul, cit si desenele seriei. Industria scenaristului, cel care scrie pentru alti desenatori, exista si ea – el este numit gensaku-sha.
Un personaj esential in lantul de productie al unei serii este editorul acesteia, de fapt un “director literar” care propune subiecte autorului, discuta evolutia povestii si de obicei intervine in dialoguri. Este un personaj deseori temut, dar de cele mai multe ori respectat si protector cu artistul.
Un mangaka este un personaj respectat ca artist, are destula libertate, insa, in acelasi timp, trebuie sa munceasca enorm pentru a face fata cererii si termenelor-limita. De multe ori, el trebuie sa livreze cam 600-800 de pagini lunar, ceea ce inseamna deseori cam 14 ore pe zi si 6-7 zile de lucru pe saptamina.
Pentru a face fata acestui ritm industrial si pentru a degreva autorul de BD de anumite sarcini s-a inventat institutia asistentilor. Aceasta functioneaza cel mai bine in Japonia unde autorul de manga este un personaj foarte respectat si, in ciuda celor scrise mai sus, are multa libertate artistica, dar munca la o serie este si ea organizata cu grija, intr-un mod asemanator cu cel al echipei din comics-uri.
Maestru si ucenici
Acest atelier cu asistenti isi datoreaza existenta tot lui Osamu Tezuka, inventatorul industriei manga moderne. In anii ‘50, cind nu mai facea fata ritmului seriilor pe care le producea, Tezuka a organizat un atelier intr-un apartament numit Tokiwa-so.
Acest studio seamana cu atelierele artistice ale Renasterii: maestrul defineste linia generala a seriei, se concentreaza pe scenariu si personaje in timp ce asistentii (de obicei in numar de trei) se ocupa de decoruri, masini, documentatie etc. Acest sistem este perfect pentru a alimenta masina editoriala cu numarul de planse cerut.
Viata de asistent nu e usoara: ei muncesc enorm si sint platiti in medie cam cu echivalentul a 1.100 de euro pe luna, ceea ce, in Japonia, nu e o afacere. E cu atit mai greu cind, din diverse motive, o serie este silita sa se opreasca, iar asistentii ramin fara slujba. Unii autori au instituit chiar o “regula de 3 ani” – dupa care ei redau libertatea unui asistent.
In unele cazuri, cele ale autorilor de mare succes (ale caror manga devin si serii de animatie), atelierul se transforma in uzina. De exemplu, Go Nagai, autorul lui Goldorak, a creat Dynamic Productions, un soi de cooperativa cu 50 de angajati dintre care 13 asistenti plus cinci alte entitati-satelit, printre care un cinema pentru copii si o editura. Kazuo Koike, autorul lui Lone Wolf & Cub, are o echipa de 50 de persoane, printre care cinci desenatori si patru scriitori. In sediul atelierului sau exista si o celebra scoala de manga, o editura si o cafenea.
Lucrul in echipa
A evolua de la statutul de asistent la cel de autor este si o necesitate artistica, nu numai economica. Multi dintre acesti truditori nu apuca la inceput sa deseneze – ca intr-o breasla medievala, rolul lor este redus initial la cel de om care pregateste masa de lucru (spala pensoane, amesteca cerneluri etc.) pentru “maestru”. Timp in care invata sa lucreze in stilul autorului pe care il serveste.
Multi dintre mangaka actuali si-au inceput cariera ca asistenti, ceea ce explica asemanarile de stil (unii spun uniformitatea) caracteristice universului manga.
Acest sistem ii oripileaza poate pe europenii care tin la statutul de “autor”, dar e bine de stiut ca asistentii exista si in BD-ul franco-belgian. De exemplu, marele Herge, taticul lui Tintin, a creat cunoscutele Studiouri Herge care, intre 1950 si 1986, au reunit mai multi autori care il asistau pe maestru in realizarea atit a albumelor cu Tintin, cit si a numeroaselor produse derivate. Studiourile au avut, de-a lungul anilor, intre 12 si 50 de angajati, printre care s-au numarat si nume mari ale celei de a 9-a arte europene: Jacques Martin, Edgar Jacobs, Bob de Moor, Roger Leloup. Acestia, la rindul lor, au devenit maestri: Martin a creat populara serie Alix, Jacobs este parintele lui Blake si Mortimer etc.
Nici un alt mare autor, Hugo Pratt, nu s-a sfiit sa accepte ajutorul altora in a realiza aventurile celebrului Corto Maltese, de la munca de documentare (Forian Rubis) la desenarea propriu-zisa a unor elemente din BD.
Si in BD-ul franco-belgian se practica, cind este cazul, un stil de productie de gen comics, mai ales la realizarea unor serii de succes la public. Sint produse multe serii comerciale la care lucreaza echipe intregi de scenaristi si desenatori, fiecare cu sarcini precise. La seria Le Decalogue (zece volume) au lucrat scenaristul Frank Giroud si zece desenatori diferiti. La seria La Rose et la Croix lucreaza doi scenaristi, doi coloristi si doi desenatori, unul dintre acestia fiind romanul Augustin Popescu.
BD NEWS
» Celebra trilogie a suedezului Stieg Larsson (a carui prim volum este subiectul ultimului film al lui David Fincher, cu premiera in aceasta luna) va fi transformata de editura franceza Delcourt in 9 albume de banda desenata realizata de Jose Homs (desen) si Sylvain Runberg (scenariu). “Stieg a iubit intotdeauna BD-ul si ar fi fost entuziasmat sa vada personajele sale capatind viata in forma desenata”, a comentat Joakim Larsson, fratele autorului decedat in 2004.
» Shingo Araki, celebrul autor manga, a decedat la virsta de 73 de ani, pe 1 decembrie. Celebritatea mondiala si-o datoreaza in primul rind popularelor seriale de animatie la care a lucrat in cariera sa: Saint Seiya, Ulysse 31, Goldorak, Lady Oscar sau Inspectorul Gadget.
» Tot in decembrie ne-a parasit autorul american Jerry Robinson care a incetat din viata la virsta de 89 de ani. Robinson a debutat in lumea benzilor desenate ca asistent al lui Bob Kane, “tatal” lui Batman. Alaturi de Kane, Robinson l-a ajutat pe acesta in crearea colaboratorului lui Batman, Robin, sugerind ca personajul sa fie inspirat de Robin Hood si a colaborat la desenarea acestuia. De asemenea, este creditat cu crearea lui Alfred, valetul lui Batman, si mai ales este creatorul lui Joker, cel mai celebru dusman al Omului-Liliac. Mai tirziu, Robinson a devenit profesor la Scoala de Arte Vizuale din New York si a luptat pentru recunoasterea drepturilor autorilor de BD.