Cum suna koan-ul cu care thailandezul Apichatpong Weerasethakul a intimpinat Cannes-ul? Stati asa sa-l caut… “The more voices you hear, the more they become silence”/”Cu cit mai multe voci auzi, cu atit ele se transforma in tacere. “ I se potriveste perfect lui Raymond Depardon, dar si altor persoane intilnite pe ecran sau in realitate la Cannes, persoane care linistesc lumea din jur atunci cind se arata. E cazul lui Emmanuelle Riva, mult mai micuta si mai fragila in realitate (la cei 85 de ani ai sai) decit e pe ecran, unde – in filmul lui Michael Haneke Amour – interpreteaza rolul unei femei care se apropie de finis, diminuindu-se tot mai mult, iar la final murind. Amour pare sa aiba in momentul in care incep sa scriu acest text (22 mai, mijlocul festivalului) cele mai mari sanse la Palme d’Or. Chiar mai multe, cred, decit filmul lui Cristian Mungiu, Dupa dealuri, deoarece e mult mai emotional, mai universal si pentru ca foloseste doi actori cunoscuti de toata lumea, Jean-Louis Trintignant si Emmanuelle Riva (facindu-le o declaratie vizibila de dragoste). In Amour Haneke ne arata amurgul calm al unui cuplu. Doi fosti profesori de muzica a caror fiica (Isabelle Huppert) are viata ei la Londra, ei traiesc izolati de lume, separati in coconul placut al unui apartament parizian usor demodat. Intr-o zi, sotia sufera un atac cerebral usor. E operata (prost) si ramine paralizata pe o parte. Sotul preia sarcina ingrijirii ei cu acelasi firesc cu care mergeau la concerte. Nu se plinge, nu intra in panica, desi are firesti momente cind simte ca il lasa nervii. In mecanica delicatetii amabile instalate in cursul unei lungi casnicii, moartea e un risc asumat cu demnitate. Cind ceilalti din jur (vecinii binevoitori, fiica speriata) reactioneaza patimas, sotul isi pastreaza capul pe umeri si, desi stie cum se vor termina toate, face exact ce trebuie. Cu calmul de care numai oamenii in virsta sint capabili. Haneke nu ne scuteste de nici un amanunt al decaderii fizice, iar Emmanuelle Riva accepta sa ni se dezvaluie – fizic si emotional – cu totul “a poil”, cum spun francezii. Se dezgoleste cu o incredibila forta in delicatete (desi la conferinta de presa avea sa spuna ca n-a avut nici o problema cu faptul ca juca o muribunda). Nu se poate ca cel putin Premiul de interpretare feminina sa nu fie deja adjudecat.
Dupa dealuri incearca sa inteleaga cum reverbereaza comunismul
Daca Amour e impresionant prin emotia pe care o transmite fara a fi nici o clipa melodramatic, ca si prin demnitatea cu care se apropie de batrinete, boala si moarte, Dupa dealuri e mult mai cuprinzator ca tematica, mai inteligent si mai subtil prin felul in care aprofundeaza o multime de teme alcatuind un singur tablou – Romania postcomunista. E de necrezut cit de multe lucruri sint puse in discutie de povestea inspirata de romanele non-fictionale ale Tatianei Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu si Cartea judecatorilor, care, la rindul lor, documenteaza asa-numitul Caz Tanacu. Credinta, iubirea, responsabilitatea, familia, statul, libertatea, liberul arbitru, increderea s.a. intra in reteaua densa a unei povesti de doua ore si jumatate care preia faptele reale cu acribie, scuturindu-le printr-o sita fina pina cind nu la sfirsitul proiectiei, ci peste citeva zile rezultatul incepe sa se vada. E incredibil cite reuseste sa comunice regizorul-scenarist printr-o poveste spusa riguros si filmata de Oleg Mutu cu o picturalitate deosebita, punind de cele mai multe ori centrul de greutate pe un singur personaj din cadru, intotdeauna cel la care nu ne-am astepta, pentru ca nu e cel care vorbeste, ci cel care asculta. Ca o exceptie, criticul Jacques Mandelbaum de la cotidianul “Le Monde” a asteptat citeva zile publicarea unei cronici la filmul lui Mungiu – cea mai buna cronica pe care am citit-o pina acum la film, tocmai pentru ca a vrut sa il lase sa se aseze, fascinat de puterea lui de sugestie.
Chiar daca Mungiu a spus si la inceputul, si la sfirsitul conferintei de presa din 19 mai ca nu vrea ca spectatorii sa se raporteze la 4 luni, 3 saptamini si 2 zile cind vad Dupa dealuri, acest nou film apartine aceleiasi paradigme pentru ca incearca sa inteleaga cum reverbereaza comunismul. Asa cum comunismul ne infantilizase oferindu-ne slujbe sigure, salarii mici, un conducator iubit care veghea asupra noastra si decidea pentru noi, cele doua prietene din film – care au crescut intr-un orfelinat si la 18 ani au fost aruncate in lume – incearca sa regaseasca “familia” pierduta. Voichita (Cosmina Stratan) il gaseste pe Dumnezeu si se refugiaza intr-o manastire unde maica stareta devine Mami, iar preotul Tati. Alina (Cristina Flutur) pleaca sa munceasca in Germania si chiar reuseste sa puna bani deoparte, dar cind revine in tara cu gindul sa o ia pe Voichita cu ea, se loveste de un refuz care o destabilizeaza. Voichita era singura persoana de care avea nevoie in aceasta lume.
Lume buna, dar nu neaparat si filme bune
In afara de aceste doua filme, recolta e pina acum slabuta, desi a plouat ca niciodata. “Vin de 35 de ani la Cannes si niciodata n-am prins asemenea vreme”, spunea relaxat un belgian in vreme ce stateam sub ploaie la coada in fata Salii Debussy pentru a intra la proiectia de seara din Competitia Oficiala. La filmul lui Abbas Kiarostami, Like Someone in Love, dupa trei sferturi de ora de asteptat sub o ploaie torentiala, jurnalistii au inceput sa-si piarda rabdarea si sa se bata in umbrele la trecerea prin filtrul strimt al controlorilor de badge-uri. Frigul le-a pus pe supraveghetoarele din Sala Bazin sa-si traga tricouri cu mineca lunga pe sub bluzele cu mineci scurte (plus ca acolo aerul conditionat sufla drept in cap) si pe jurnalisti sa-si uzeze putinele haine mai groase pe care le aveau in geamantane.
Deci editia a 65-a, aniversara, a strins lume buna, nu neaparat si filme bune. Pe linga cineastii convocati din nou de Gilles Jacob, presedintele festivalului, la proiectia de gala cu documentarul sau in serial despre istoria festivalului, Une journee particuliere – adica cineastii care au contribuit acum cinci ani la filmul-omnibus Chacun son cinema, Competitia Oficiala din acest an a readus nume obisnuite ale festivalului, dar ce folos… Ken Loach, unul dintre cei care deja a luat un Palme d’Or, a venit cu o comedie, The Angels’ Share – mai degraba o tentativa de comedie in care scenaristul sau obisnuit, Paul Laverty, nu reusea sa se decida intre film social si comedie. In final, nu i-a iesit nici o varianta, si am ramas cu senzatia neplacuta ca acest esec a ocupat locul unui film mult mai bun realizat de cineva mai putin cunoscut. (Ca detaliu, nici un film de debut in Competitia Oficiala a acestui an.) Alte filme au fost neimplinite, desi erau reusite pe bucati. Like Someone in Love de Abbas Kiarostami, Jagten/The Hunt de Thomas Vinterberg, De rouille et d’os/Rust & Bone de Jacques Audiard, Reality de Matteo Garrone au avut parti bune si parti rele in diverse concentratii. Altele, cu o aplecare comerciala mai puternica, au fost strecurate in Competitia Oficiala mai degraba datorita numelui producatorului – Harvey Weinstein, care anul trecut a preluat The Artist dupa Cannes (fara sa modifice nimic) si l-a distribuit in SUA, propulsindu-l pina la Oscaruri. Ca dovada ca nimic nu e pe gratis, in acest an doua din filmele americane din competitie, Lawless si Killing Them Softly, au fost produse sau coproduse de The Weinstein Company. Nu se pretau la Competitia Oficiala, era suficient sa fie in Selectia Oficiala pentru a aduce vedetele la Cannes si pentru a le asigura o buna promovare. On the Road de Walter Salles, unde Marin Karmitz si fiul sau Nathanael sint printre producatori, iar Francis Ford Coppola unul dintre producatorii executivi, e fidel romanului lui Jack Kerouac prin aerul de libertate pe care il emana – libertate data nu doar de spatiile libere si de decorurile strabatute in goana masinii de catre eroi, dar si dintr-un scenariu care alatura – ca intr-o bucata de jazz – fragmente disparate de timp, stari, senzatii. Celebrul roman beat devine pe ecran mai mult o stare, lucru riscant care dauneaza de la un moment incolo filmului cu aproape doua ore si jumatate lungime (incepe sa te plictiseasca lipsa structurii). Iar frumusetea lui vizuala se poate intoarce impotriva lui si din pricina lui Kristen Stewart, care poarta inca pe frunte eticheta Amurg.
Oricum, din moment ce stii ca Marlon Brando trebuia sa joace rolul lui Dean, pe care azi il joaca Garrett Hedlund (Sal este Sam Riley), nu te poti abtine sa nu te gindesti ce film ar fi iesit atunci cind ar fi trebuit, de fapt, sa iasa. (Filmul lui Walter Salles a prima ecranizare care se face dupa romanul lui Kerouac.)
Filme cu sanse la palmares
Pina acum cele mai indreptatite sanse la palmares, dintre toate filmele americane vazute, le are The Paperboy. Dupa Precious, Lee Daniels ecranizeaza un roman de Peter Dexter a carui actiune se petrece in Florida anilor ‘60. Doi jurnalisti de la “Miami Times” (Matthew McConaughey si David Oyelowo) sint capacitati de o blonda indragostita prin corespondenta (Nicole Kidman) sa declanseze o campanie pentru a-l salva de la moarte pe logodnicul acesteia (John Cusack) inchis pentru o vina (uciderea serifului local) pe care pretinde ca nu o are. Zac Efron, care e fratele mai mic al unuia dintre doi jurnalisti si care face o pasiune pentru blonda zuzi, e personajul care creste in decursul filmului, fiind martorul intregii povesti. Drama initiatica in care rasismul si homofobia se intrepatrund cu violenta si erotismul, filmul lui Lee Daniels nu stiu daca e chiar asa cum spunea Macy Gray la conferinta de presa – “de cinci ori daca l-ai vedea, tot altceva ti-ar spune” –, dar e construit cu mult mai multa imaginatie si forta decit celelalte filme americane vazute in acest an la Cannes. Functioneaza mult mai bine ca film de epoca (nu vezi mucavaua, nu simti mirosul de vopsea in nas sau reperele altor filme), reusind sa impuna niste personaje pe cit de pregnante pe atit de versatile. Cel mai surprinzator e John Cusack. E prima oara cind inspira frica pe ecran.
Un alt film care ar merita sa fie in palmares e cel al mexicanului Carlos Reygadas, Post Tenebras Lux, pe care e greu sa-l rezumi in citeva fraze pentru ca e ceea ce se cheama “un film de stare”, punind fata in fata natura cu natura umana si urmarind cum se poate integra aici notiunea de pacat. Erotismul lui e ca aburul care iese din pamint (intr-o scena, cuplul principal merge la un club de swingeri dintr-o sauna), dar violenta lui e mult mai agresiva cu cit vine pe fondul normalitatii (barbatul nu e violent cu familia, ci cu ciinii pe care ii bate aproape sa-i omoare). Reygadas incepe filmul cu visul fetitei cuplului (care e, de fapt, chiar a lui), vis petrecut in natura, printre animale, si continuat cu sosirea diavolului in casa – o creatura de lumina rosie inarmata cu o valijoara-caseta cu care se inchide in dormitorul parintilor. Tot ca intr-un vis se inchide si filmul, cu o ploaie de singe care umezeste pamintul, murdarindu-l. Un film ca acesta iti taie pofta de scris, dar te umple cu totul pe dinauntru.
Asa cum vremea s-a imbunatatit din mers si norii s-au indepartat, si calitatea filmelor din Competitia Oficiala s-a schimbat, astfel incit acum, in ziua in care termin de scris acest text (24 mai, festivalul se termina in 27), pot spune ca echilibrul s-a mai dres. Marea curiozitate va fi sa vedem cum a negociat juriul prezidat de mizantropul Nanni Moretti.