“Festivalul e mai bogat decit oricind, are mai multe evenimente decit oricind, are mai multe spatii decit oricind si, in pofida acestor lucruri, este mai slab, cu mult mai slab finantat decit in trecut”, spunea Octavian Saiu, moderatorul intilnirilor din festival, la conferinta de deschidere. “Nu ma voi plinge”, ii raspundea Constantin Chiriac, “Este cea mai buna editie a festivalului. E foarte important ca este o structura sanatoasa, intr-un oras normal.” Directorul festivalului si al Teatrului National “Radu Stanca” din Sibiu a vorbit despre cultura ca motor de dezvoltare sanatoasa, ca moneda de schimb si bogatie a Europei. “Un festival are menirea, in primul rind, de a investi in om, acesta este cel mai mare cistig – daca schimbi oamenii sub semnul frumosului, ai garantia ca acei oameni gindesc mai frumos, isi pot gindi destinul, pot fi liberi.” Si totusi, in ciuda bogatiei sale, a numelor sonore si a programului stufos, aceasta editie a fost diferita.
Dimineti. Conferinte, idei si sarm
Incepem cu diminetile. Diminetile festivalului inseamna conferinte, lansari. Intilniri. Idei si sarm. Centrul Habitus din Piata Mica este creierul festivalului.
Una dintre cele mai interesante conferinte, pentru care sala a fost neincapatoare, a fost cea sustinuta de regizorul german Peter Stein. Moderatorul intilnirii, George Banu. Stein a vorbit despre importanta actorului: “As vrea ca la capatul unui spectacol, actorul sa para si autor, si regizor. Actorul e ceea ce ramine la final.” Si-a expus apoi teoriile folosind ca exemplu Faust – a spus ca prima parte poate fi pusa in scena simplu, de orice regizor. A doua insa are nevoie de specialisti – “chiar si pentru eruditi este greu de citit si inteles”. A vorbit despre filologi ca ajutoare si despre vechile istorii care sint reduse daca sint transpuse la simplele noastre probleme de astazi. “Hamlet nu sint eu”, sustine Stein. Piesele actuale, e de parere Stein, nu sint la fel de profunde, tendinta de acum este de a schimba canalele, este o graba care nu lasa loc plictisului, iar plictisul e bun pentru teatru. “De aceea se reiau piese vechi, actualizate. Dar le stricam asa”, spune Stein, care a montat Faust integral, o montare de 22 de ore, lucru pentru care a trebuit sa construiasca doua teatre si un restaurant, asa incit viata spectatorului sa fie organizata in acele 22 de ore. Stein a fost prezent in festival cu spectacolul Faust Fantasia.
Jan Lauwers, celebru regizor belgian, a sustinut insa, intr-o alta conferinta, ca “specializarea duce la degenerare”. Artist vizual la baza, regizorul a marturisit ca vrea sa faca de toate, sa fie “amator” in toate, iar cind simte ca are de spus o poveste, sa fie liber in alegerea mijloacelor. Lauwers crede ca in secolul 21 trebuie spuse noi mari povesti intr-un mod diferit – focusul se schimba mereu, dar pe fundal trebuie spusa o poveste liniara. Povestea adusa de Lauwers in festival a fost Casa cerbilor.
O conferinta extraordinara a sustinut Dan C. Mihailescu, care a vorbit cu binecunoscutu-i sarm pe tema “Caragiale sau criza ca lux”. Intilnirea, prilejuita de lansarea cartii I.L. Caragiale si caligrafia placerii, a fost catalogata de multi drept unul dintre cele mai savuroase momente de acest gen. Dan C. Mihailescu si-a inceput discursul rugindu-i pe cei prezenti sa nu-i cumpere cartea, dupa care a construit migalos in jurul ideii de criza ca lux, de gol benefic, de plus din minus. Totodata, diminetile i-au adus pe unii dintre creatorii spectacolelor in fata presei. I-am putut asculta pe Gigi Caciuleanu vorbind cu pasiune despre cit de mult il intereseaza ceea ce este in interior. A realizat Carmina Burana cu actorii de la Tirgu Mures, nu cu dansatori: “I-am chinuit ca pe hotii de cai. Am vrut sa fac mult cu putin”. Spectacolul este o aventura interna, care va creste in timp, a spus Caciuleanu. Si a mai spus un banc care ar circula acum pe la Tirgu Mures: Stiti ce se intimpla cind se intilneste un actor roman cu un actor ungur? Carmina Burana.
Actor si director al Teatrului de Comedie, George Mihaita a vorbit despre O scrisoare pierduta, in regia lui Alexandru Dabija, despre cum Radu Beligan, care avusese o rezerva inainte de vizionare, i-a scris o scrisoare entuziasta, calificind spectacolul drept unul revolutionar. George Mihaita a spus ca s-a aplaudat de treizeci si unu de ori in timpul spectacolului, “publicul sibian e un public avizat”. Au fost numeroase asemenea intilniri cu regizori si actori, in diminetile festivalului.
Serile. Sufletul, goana
Daca diminetile-s mintea, serile-s organele vitale ale festivalului. Spectacole, spectacole, intr-un program ramificat, deloc liniar, care pune spectatorul la incercare, nevoit sa aleaga intre o intimplare si alta, fugind uneori de colo, colo, nedreptatind o poveste, regretind a doua zi. Programul pe douasprezece pagini cu cele 350 de evenimente este harta festivalului.
Se incepe cu O furtuna, in regia lui Silviu Purcarete, cu actorii Teatrului National “Marin Sorescu” din Craiova. Consemnam bucuria revederii lui Ilie Gheorghe, remarcam asemanarile cu Faust, si-n joc, si-n scenografie, o sala plina la Casa Sindicatelor – publicul este flamind, pur si simplu flamind, sibienii n-au mai avut parte de nimic special de foarte mult timp. Ba nu, de acum citeva zile, cind a fost avanpremiera Calatoriilor lui Gulliver, de acelasi regizor. Dar inainte de asta, mai-nimicul unui oras in amortire.
In aceeasi seara, in sala de sport a Liceului Goga, se joaca un Woyzeck coreean. In Piata Mare, in toiul noptii, artificii si Sindromul Stockholm, cu suedezii de la Burnt out Punks. Nu ploua, dar ploaia sta dupa colt si-si freaca palmele.
Exercitiile scenice cu actorii sibieni dind viata unor scene din Gulliver se joaca in a doua seara de festival. Un spectacol in care simti zimbetul ironic al regizorului: ce-ati crezut? Sint citeva scene, majoritatea din partea a patra a Calatoriilor. Si tot atunci, actorii de la Teatrul de Comedie din Bucuresti vin cu O scrisoare pierduta, in regia lui Alexandru Dabija. Trista sala de la Sindicate se inveseleste subit, uita ca e rupta-n coate, Marcel Iures e excelent drept Catavencu, poate sa nici nu-si dea palaria jos din cap, ca tot ramine cel mai expresiv actor de pe scena, iar Dorina Chiriac e un Cetatean Turmentat care cinta pe frinturi de versuri de Ion Muresan, din Cartea alcool. In aceeasi seara, intr-un cotlon mai mic si mai intim, are loc un spectacol de-o miraculoasa frumusete – Fata din curcubeu este pe buzele tuturor a doua zi. Spectacol de Lia Bugnar, jucat de Tania Popa.
Iar apoi vine seara Afrim. Hotul de oase, cu actorii de la Teatru 74 din Tirgu Mures, se joaca in sala mica din cocoasa Sindicatelor. Pe-o bancuta, in confortabila bezna, spectatorul sta si uita de toate, este o poveste care are darul acesta fantastic de-a te rupe de toate si de-a te ingloba intr-insa, in culorile, in cuvintele, in tonalitatile sale. Radu Afrim face echilibristica lingvistica, textul este mult transformat, sint jocuri de cuvinte amuzante, surprinzatoare si precise, ele sar ca iepurii din joben si scinteiaza intr-o poveste – cum altfel? – dulce-amara. Frumusetea si talentul actritei din rolul principal, Claudia Ardelean, trebuie remarcate. Sobolanelul jucaus trebuie si el mentionat, la fel cum putem consemna aici remarca unui spectator care, la Gulliver, la aparitia unor sobolani, a spus ca sint “afrimieni”. Frumos. Dar nu sint. Sobolanul lui Radu Afrim este uman, isi ride de moarte cu gingasie, prinzindu-si singur degetelul in cursa, ah, iubibil ca toate animalele papusoase ale lui Afrim, in timp ce sobolanii lui Purcarete – swiftieni sau, daca vreti, chiar rude cu cei beckettieni sau de apus homeric – o sfirsesc, vai, ciomagiti fara mila.
Radu Afrim se joaca si ne daruieste joaca, iar jocul e cel mai serios lucru din lume, mai ales cind in migaloasa constructie un obraz plinge. In piesa se vorbeste de apocalipsa, de inundatie, afara rapaie violent si rizi, biet spectator, dar abia vei mai ajunge acasa, unde se va fi materializat “Inundatia soseste, fratii mei!… Puneti mina pe Biblie si incepeti sa va rugati, pentru ca Domnul Nostru ne face un cadou. Urcati-va-ti pe acoperisuri si salvati-va-ti!”. Scara blocului chiar e inundata, peste tot sint ligheane, dar din fericire nici un om, nici tipenie de om. “Duhoarea destrabalarii infesteaza casa scarii”, iti zici inchizindu-te in casa, asta chiar a fost o zi magnifica. Spectacolele de strada s-au anulat cu siguranta, dar cui ii mai trebuie ceva dupa un spectacol de Radu Afrim?
A urmat, in alta seara, Visul unei nopti de Shakespeare, in curtea Muzeului de Istorie, pe un text de George Banu, regizat de Gavriil Pinte, unde “luati un loc” se materializa in locsorul de ipsos pe care spectatorul si-l alegea cu mina sa si il putea pastra amintire.
Spectacole care au impresionat si spectacole care inca urmeaza in festival, fiindca scriem in toiul intimplarilor: Casa cerbilor, realizat de Jan Lauwers, Faust Fantasia, de si cu Peter Stein, Ucigind timpul, regizat de Eugenio Barba, cele doua Insule, cea realizata la Sibiu de Vlad Massaci si cea cu Ada Milea, de la Cluj, Lumina lina cu Victor Rebengiuc si Grigore Lese, Regele Lear cu Contemporary Legend Theatre, Procesul cu TAG Theater Wien. Iar cei care nu trebuie sa fuga la TIFF sau la Bookfest vor avea o mare bucurie: in ultima zi a festivalului se joaca Ultima zi a tineretii, spectacol regizat de Yuri Kordonsky, cu actorii Teatrului National “Radu Stanca” din Sibiu, o poveste care poarta frumusetea fragila a florilor de fragi.
Si dupa-amiezele? Risul strazii
N-am scris mai nimic despre spectacolul strazii. Festivalul, ca un trup cu mintea in centrul Habitus la conferintele diminetii, cu organele vitale zvicnind seara in spectacole, are de obicei partile vizibile pe strazile orasului: o fata rizind, degete iesind din mitene colorate. Daca totul a inceput frumos pentru publicul trotuarelor, cu Zinele de la International Show Parade, cu artificii pentru tot localnicul si cu spectacolul de foc Sindromul Stockholm al trupei suedeze Burnt out Punks, zilele urmatoare au fost complicate de ploaie.
Intr-una din dupa-amieze, intre una si alta, am nimerit pe bulevardul central in plin spectacol: Muzica strazii – trei italieni din Mabo Band cintau in multime. Isi alegeau cite o victima, o urmau cintind o melodioara aleasa pe loc, in functie de personaj: unui copilas i se cinta un cintec de leagan, unei femei in virsta care nu mai stia cum sa scape de veselii urmaritori i se cinta din Pantera roz, iar altei doamne care ii saluta cu mina de la o fereastra i s-a dedicat o lunga serenada. Dincolo de muzica italienilor, se auzea insa o alta, mult mai evidenta: se ridea pe o infinitate de voci. De risul acesta al tuturor virstelor, pe care uneori cu ingimfare il ignoram, ar trebui sa tina cont pina si norii.
Lecturi, film, muzica
Festivalul a mai insemnat: Bookland, tirg de carte in curtea interioara a Muzeului Brukenthal; lansari de carte la Centrul Habitus; spectacole-lectura la Libraria Humanitas, in acest an fiind prezentate piese scrise de mari regizori ai lumii; proiectii 4D pe cladiri istorice din centrul orasului, seara; patru proiectii de filme, printre care si Undeva la Palilula; concerte in centrul orasului.