Doi membri ai familiei Parham, tatal si fiul sau mai mare, adolescentul Billy, pornesc in cautarea ei. Scopul lor este s-o prinda (in capcana) si apoi s-o omoare. Nu e prima oara cind tatal pune capcane, e prima oara cind un animal ii rezista atit de mult. Lupoaica e sireata, agila, deschide capcanele, dar nu se lasa prinsa. Un timp. Pina la urma, ce animal poate sa-i reziste omului cind acesta isi pune in minte ceva? Ghinionul lupoaicei e ca Billy nu e insotit si de tata in momentul capturarii. Ghinionul ei e ca baiatul nu se-ndura s-o impuste. Un glont in cap i-ar fi scutit pe amindoi de foarte multa suferinta. Dar baiatul nu stie ce-l asteapta, el ar prefera mai degraba s-o duca inapoi de unde a venit, adica in Mexic. Nu e un drum scurt, nu e un drum lipsit de primejdii. Dar baiatul e tinar si are impresia ca lumea e un loc bun, plin de compasiune. Un loc unde, daca iti pui in gind sa duci o lupoaica din Hidalgo inapoi in muntii din care a venit, nimeni nu va avea nimic de comentat. Sau, daca va comenta, cel putin nu se va impotrivi. Ei bine, lucrurile nu stau tocmai asa.
Nu sintem intr-un roman de Jack London
Dorintele oamenilor nu sint facute sa fie duse la indeplinire, mai ales atunci cind ele apartin unui adolescent si, mai presus de toate, cind se bazeaza pe bunatate. Dorintele oamenilor care se bazeaza pe bunatate sint din start sortite esecului. Cel putin in partea asta de lume. Baiatul va reusi sa imblinzeasca lupoaica, s-o determine sa-l urmeze fara sa apeleze la forta, iar acest lucru o va costa viata. Punct. Nu sintem intr-un roman de Jack London. Prima lectie pe care o primeste Billy ar suna cam asa: si cel mai feroce si mai crud animal nu poate fi mai pervers decit omul. Cruzimea animalului e justificata de instincte, a omului e motivata doar de distractie si bani.
Ramas fara lupoaica, traumatizat in urma violentei la care a trebuit sa asiste, Billy haladuieste prin tinuturi ostile, inapoi catre casa. Cind, in cele din urma, ajunge acolo de unde a plecat, constata cu groaza ca parintii sai au fost omoriti, casa pradata, caii furati, iar Boyd, fratele sau mai mic, a disparut. E un fel de pedeapsa a destinului, am putea crede la prima vedere, pentru faptul de a-i fi cauzat lupoaicei atita suferinta inutila, dar naratorul ne taie orice avint interpretativ. Nu e vorba de nici o razbunare la mijloc, e pur si simplu felul in care se deruleaza viata in acest colt de lume, bintuit de bandidos si duhuri rele. E, daca vreti, specificul locului, the lay of the land. Asa ca Billy e fortat sa plece din nou la drum, de asta data in cautarea fratelui, si plecind va avea sansa de a se intilni, din nou, cu tot felul de oameni, eroii sau ratatii meleagurilor pe care le strabate. Toti au cite o poveste de spus pe care baiatul o asculta si de la toti ar trebui sa invete ceva. In primul rind, ca nu exista dreptate, ci doar perspective si ca uneori raul e atit de banal, atit de usor de savirsit, incit cei ce-l savirsesc nici nu-si mai dau seama ca-i rau. Iar daca si-ar da, oricum nu le-ar pasa. In al doilea rind, ca nu exista Dumnezeu decit cel mult in capul oamenilor credinciosi si ca acelasi lucru se poate spune si despre Diavol. Ca tot ce exista e un fel de impuls care-i mina pe oameni, impulsul de a trai, si traind, de a face bine sau rau, independent de existenta sau non-existenta unui Dumnezeu. Si ca impulsul de a face rau e mai puternic decit cel de a face bine. Si ca tocmai de aceea e mai mult rau in lume decit bine, dar ca asta nu-nseamna nimic. Totusi, nu strica sa fii vigilent.
Marea trecere e doar o lunga meditatie
In cele din urma, Billy il va gasi pe Boyd, dar in loc sa se-ntoarca acasa, cei doi aleg sa razbune moartea parintilor si sa-si recupereze caii. Intr-un western clasic, ei ar fi reusit acest lucru. Dar romanul lui McCarthy nu-i un western clasic. Nu e nici macar un western. La fel cum Drumul nu e o distopie postapocaliptica. Marea trecere e doar o lunga meditatie. O filosofie despre viata si moarte, despre cum treci dintr-una in alta si ce se intimpla pina atunci, scrisa in cuvinte simple pe care sa le inteleaga toata lumea. Viata e oarba, indiferenta, moartea o eterna nefiinta, un vid de nepatruns de care tuturor ne e frica. Poate de-aia sintem atit de cruzi unii cu altii, nu pentru ca ne e teama de ce va urma, ci de faptul ca nu va mai urma nimic. In orice caz, credinta, umbra lui Dumnezeu pe pamint, este direct proportionala cu amploarea cruzimii. A cruzimii si a durerii cauzate de aceasta. Bildungsromanul se termina cu Billy alungind cu furie un ciine caruia viata i-a jucat o festa nenorocita. La-nceputul cartii n-ar fi facut una ca asta. Dar si lui viata i-a jucat o festa nenorocita. Are douazeci si ceva de ani si tot ce a vazut pina acum e o mare de violenta gratuita. Regreta ca a lovit ciinele, dar cum si el a incasat o gramada de lovituri, a ajuns sa se exprime in limbajul pe care-l cunoaste cel mai bine. Lucrul acesta il face sa plinga, dar nu pentru foarte mult timp.
Experienta lecturii unui roman de McCarthy e intotdeauna rascolitoare. Lucruri care nu ar trebui sa se intimple se intimpla, oameni care nu ar trebui sa existe exista, iar universului nu pare sa-i pese. McCarthy nu e primul (si probabil nici ultimul) scriitor care ne spune asta, insa e poate cel mai convingator.
Cormac McCarthy, Marea trecere, traducere din limba engleza si note de Claudia Asanachescu, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2012, carte disponibila si in editie digitala.