Tema recurenta reluata si rafinata de Rizescu este lunga controversa in jurul luptei dintre oligarhie si burghezie. Unghiurile de atac sint numeroase. Prezinta pe larg excelente studii scrise de ginditori vestici despre gindirea politica romaneasca. Daniel Chirot este cel mai citat dintre ei – el a fost preocupat de ginditorii romani precomunisti ca fiind voci care au inregistrat anomaliile modernizarii tipice periferiei in secolele XIX-XX. Citirea cu atentie a clasicilor romani este iarasi de mare ajutor. Stefan Zeletin si E. Lovinescu sint stilpii liberalismului-ca-normalitate. Ei au fost, dupa parerea unui mare numar de comentatori intelectuali contemporani, aproape niste vizionari. Rizescu demonteaza fara efort, prin exemple, liberalismul clasicilor, asa cum nu si l-au imaginat cei care citeaza si nu citesc. Cea mai importanta nuanta: si Lovinescu, si Zeletin acceptau fara probleme posibilitatea unui autoritarism politic. Statul este cel care demareaza liberalismul, asta e teoria celor doi. Modernizarea tardiva autorizeaza metode in forta. Apoi, mai e o problema in viziunea clasicilor Zeletin-Lovinescu. Ei tind sa uneasca traditia liberala cu un fir problematic – prin ei vedem o continuitate intre pasoptism si “bratienism”. Nu e cazul, scrie Rizescu, nu poti confunda liberalismul “de opozitie” pasoptist cu liberalismul “de guvernamint” al celor doi.
Lupta Est-Vest, forme-fond, modernizare-traditie se traduce si mai complicat intr-o lupta intre burghezie si oligarhie. Stim de la Gherea, in tarile subdezvoltate apare problema saltului gigantic direct din feudalism, fara consolidarea unei burghezii, fara o accelerare industriala si dislocare spre zona urbana a populatiei, fara antreprenoriat. Este situatia care incurajeaza, au crezut mai multi ginditori marxisti de la noi, aparitia oligarhiei. Oligarhia este rodul “industriei politicii”, spune Gherea. Implementarea de sus in jos a modernizarii, modelul occidental atotputernic, inventarea institutiilor, celebrele forme fara fond maioresciene, toate produc o industrie politica menita sa inhibe burghezia autentica. Gherea voia pasii clasici indepliniti: spre socialism trecind prin capitalism consolidat. Foarte interesanta va fi critica lui Lucretiu Patrascanu care ii va acuza in bloc de colaborationism pe cei care au facut distinctia oligarhie/burghezie. Sint unul si acelasi lucru, burghezia sprijina oligarhia, dupa Patrascanu, dar si un bun pretext pentru stinga interbelica sa evite complicatii revolutionare.
Mai aproape de noi
Este irezistibila tentatia dihotomiei oligarhie-burghezie cu o discutie foarte vizibila in ultimul deceniu. Rizescu n-o face, e preocupat mai mult de precizie si acuratete. Eu, dupa cum se vede, nu ma inec in acuratetea demonstratiilor. Venirea lui Traian Basescu la putere a fost insotita si de un intreg cor mai mult sau mai putin intelectual care a predicat o diferenta majora intre un soi de oligarhie (sa-i zicem “industrie politica”) sau “moguli” si o clasa preacinstita de burghezi provestici impiedicati sa-si faca treaba. (Chiar, “anticomunistii” de azi vor fi fiind burghezii de ieri?) Mogulii si armatele lor “oligarhice” isi fac afacerile prin intermediul politicii sau al altor mijloace de influentare in masa. Mogulii nu vor UE, nu vor burghezie sanatoasa, vor doar pastrarea statu-quoului.
Situatiile sint departe de a fi aceleasi, in precomunism si postcomunism. De ce fac totusi acest salt in timp? Pentru ca dupa declansarea crizei financiare si dupa prabusirea sperantelor de crestere economica continua, au aparut “teoreticieni” tehnocrati (deci cu atit mai politizati), inclusiv din Banca Nationala (vezi Lucian Croitoru), care au inceput sa predice insuficienta capitalismului romanesc. Coruptia este cea care l-ar fi distorsionat. Si de aceea criza noastra n-ar fi precum criza lor. Noi nu avem capitalism adevarat, nu avem burghezie adevarata, dar se pare ca avem crize pe cinste. Dezbaterea din urma cu un veac era mai subtila, iar realitatile erau cu totul altele. Azi, cind criza e omniprezenta, intelectuali ai puterii vin si arunca in spatiul public doar diferenta Est-Vest si cauta efectele modernizarii de sus in jos. Mai mult, se pare ca se bate o burghezie ex-comunista, o burghezie a coruptiei pe banii statului, cu o burghezie de tip nou, corporatista (ca de antreprenoriat prea putin poate fi vorba). In spiritul lui Patrascanu as spune: tot aia.
Ce ramine valabil e distinctia periferie-centru, o tensiune continua – unii (Ilie Serbanescu) spun ca direct de tip colonialist, altii sint ceva mai retinuti in termeni – intre Europa si Bucuresti. Desi frecusurile par sa fie politice si birocratice, putem usor constata ca exista si o agitatie de tip multinationale versus mica burghezie romaneasca. Nu intimplator parte din noua putere pare sa-si afirme din ce in ce mai strident nationalismul, in vreme ce fosta putere predica din ce in ce mai isteric modernizarea in forta prin trimisii absoluti ai Vestului. Algoritmul pare sa fie simplu: reprezentantii Troicii recomanda reforme in forta (inclusiv scutiri sau protectie pentru industriile vestice ramificate pina aici), oligarhia sau burghezia politica le executa. Cirdasia pare completa, luptele doar de forma.
Ironia ramine: criza capitalista e mai dura cind esti la periferie, cind nu ai capitalism pursinge – cam asta se desprinde dintr-un discurs ideologic absolut rudimentar promovat de tehnocratii romani.
Disectia citorva istorici
Ne intoarcem la cartea lui Victor Rizescu si va recomand o alta linie critica foarte profitabila: situarea fata de istorici foarte la moda precum Djuvara sau Boia. Rizescu e politicos, nu da cu parul, dar poate ironiza eficient. In cazul lui Djuvara, emite scurt ipoteza unui plan de marketing care umfla cu mult surpriza “de proportii” propusa de istoric cu originea cumana a primilor voievozi. Ce-mi place e ca autorul foloseste pretextul si prezinta o idee cu adevarat indrazneata (si sustinuta de ipotezele unor cercetatori seriosi), propusa la un moment dat de marele Henri H. Stahl, aceea ca aristocratii romani ar fi preluat forme de organizare lasate in parasire de mongoli si cumani: “Nu cumva ideea ca Mircea cel Batrin si Alexandru cel Bun functionau ca urmasi institutionali si sociali ai hanilor cumani si mongoli e mai tulburatoare decit aceea ca primii doi domnitori ai Tarii Romanesti aveau in vine singe turanic si priveau spre ceruri dupa riturile crestinismului apusean?”. Sintagma prin care Rizescu desemneaza acest gen de istorici comerciali descrie foarte multe gesturi intelectuale populiste: nonconformism oficial. Masinaria publicitara te prezinta ca pe un mare rebel si apoi incerci sa tii pasul cu propria faima, daca mai poti.
Lucian Boia e proba cea mai stridenta de denuntare a nationalismului sau a mitologiei natiunii cu mijloace facile. Norocul i-a fost completat si de critici extrem de neindeminatici (Rizescu analizeaza cu umor raspunsul gigantic si contorsionat dat de un universitar clujean). Boia a venit pe un val de “emancipare” antinationalist. Insa un antinationalism complet pagubos. Un antinationalism care are nevoie de cel mai grosolan nationalism ca sa existe. Imi amintesc cind am recitit bucati mari din presa culturala si politica nouazecista si m-a uimit un detaliu: obsesia pentru o revista complet nefrecventabila si necitabila precum “Romania Mare”. Cultul adversarului facil isi are si el rostul lui: in felul asta, nu mai polemizezi niciodata cu adevaratii contestatari, nu mai raspunzi niciodata criticilor pertinente. Pentru ca tot timpul esti preocupat sa supraveghezi “barbarii”.
De aceea merita amintita observatia repetata de citeva ori de Victor Rizescu: se practica invitatiile isterice la dialog, dar niciodata dialogul propriu-zis. Se “citeaza” fara sursa, pomenindu-se doar o stare neplacuta provocata de un neavenit anonim. Si in interiorul breslelor diverse, istorici, politologi, filologi, se practica intens ignorarea plina de semnificatii obscure. As spune – citindu-i unele observatii despre hegemonia discursului anticomunist sau despre atentia cu care citeste o carte de interviuri a unui politruc sarind atitudini mult mai solide impotriva mainstreamului comunist – ca si in interiorul noii stingi romanesti, putin numeroase, cu diversele ei forme si capricii, ignorarea e iarasi omniprezenta.
Tranzitii discursivevine cu bibliografie creativa, cu reinventarea unor problematici, cu demontarea calma a unor mituri intelectuale. E o lectura obligatorie.
Victor Rizescu, Tranzitii discursive, Editura Corint, 2012