– Fragment –
Roby
Nights in white satin, never reaching the end,
Letters I’ve written, never meaning to send.
Beauty I’d always missed with these eyes before
Just what the truth is, I can’t say anymore.
’Cos I love you, yes I love you, oh how I love you.
Roby asculta lipit de radio Nights in White Satin, melodia trupei Moody Blues, stiind intotdeauna urmarea, felul in care DJ-ul Cornel Chiriac, de la Radio Europa Libera, avea sa urneasca, modulindu-se el insusi ca un sarpe adormit, povestea dinauntrul cintecului, intesata de singuratate si melancolie. Roby se incovriga ca un fetus atunci cind asculta Nights in White Satin, si asta pentru ca stia sigur ca o dragoste suprema nu avea cum sa functioneze vreodata in nici un fel de lume, fiindca nici frumusetea, nici adevarul nu existau in cantitati industriale. Totusi, Roby ingina ca un ciine credincios cuvintele cintecului, multumit ca engleza lui era curata, chiar supla, si ca macar in timp ce cinta putea sa nu fie un strain de tot. Strain de tot, stia el prea bine de ce.
Numele lui era Robert, un nume nu prea obisnuit in Romania, din alte parti. Dar de cind era copil, apoi si dupa ce crescuse, i se spusese Roby. Cu ai lui nu se intelegea, de altfel plecase de acasa imediat ce isi gasise slujba de reparator de radio si televizoare, intrucit cistiga asa si-asa, totusi de-ajuns cit sa isi inchirieze o garsoniera in Bucuresti, ce-i drept, undeva intr-un cartier marginas. Banii ii ajungeau la limita si pentru tigari si mincare, mai ales pentru tigari, caci fuma sugind tigara ca un golan. Terminase Politehnica, dar nu facuse mare brinza, avusese si vreo doua iubite, dar cu nici una nu statuse laolalta mai mult de jumatate de an, din motive de nepotriveala de gusturi. Prieteni nu prea avea, decit asa, la o fumegareala intr-o cafenea, din cind in cind, sau la vreun film pe sest. Asa ca era strain in tara lui. Si era, de fapt, strain de tot.
Cind asculta Nights in White Satin, Roby se simtea dezlegat de toate relatiile sale cu lumea si cu lucrurile: scaunele, masa, dulapul, patul, tacimurile, televizorul, aragazul, frigiderul, paharele, farfuriile, mama, tatal, posibile iubite, eventuali prieteni. Numai de tigari si cafea nu se simtea dezlegat, desi stia ca ar fi fost mai potrivit sa bea ceai, acesta i se potrivea sufleteste. Cu radioul avea o amicitie de baiat de mingi la tenis, dar cea mai buna relatie o avea cu casetofonul sau cumparat din piata de vechituri, de la un tip care primise pasaport sa plece in Vest si care isi golise casa pe nimic, inainte de a pleca de tot. Roby avea vreo suta de casete pe care inregistrase clandestin, de la cine apucase, toate trupele grele de rock si pop care ii cazusera in mina: Deep Purple si Led Zeppelin si Uriah Heep, Pink Floyd si The Doors, Queen, si Manfred Mann, si Jethro Tull, si Gentle Giant, si Jefferson Airplane, si Ten Years After, si The Who, si Rolling Stones, apoi Zappa, Santana, Hendrix, Joplin, Dylan. Iar pentru Moody Blues avea o slabiciune de barbat inca tinar si singur, din pricina noptilor de satin alb, desi recunostea in adincul lui ca melodia era prea suava si delicata, ca ar fi avut nevoie de un aer mai dur, mai brutal, pe ici-colo. Ar fi trebuit sa fie o melodie zbuciumata, si nu dulce, desi dulceata ei era acrisoara.
Se incovriga deci ca un fetus cind o auzea comentata la Radio Europa Libera de Cornel Chiriac, cu glasul lui de barbos patruns pentru totdeauna de neliniste si iluminare. Cornel Chiriac fusese el insusi tobosar intr-o trupa, cindva, asa ca se pricepea. Iar emisiunea Metronom devenise un fel de Ierusalim bastinas pentru impatimitii de rock si jazz, care fumau in draci ascultind muzicile de-aici. Dar ca Nights in White Satin nu era nimic, fiindca pe nici o alta muzica nu iti venea sa mori ca pe ea. Sa mori de tot, definitiv, intrucit frumusetea si adevarul nu erau de gasit nicaieri, oricit ai fi scotocit dupa. Fireste, era patetic sa simti asa, dar astfel stateau lucrurile si nu mai era nimic de facut. Oamenii mai sint inca si vor fi patetici, desueti, caraghiosi, naivi. Penibili si romantici. Asta e.
Nights in white satin, never reaching the end,
Letters I’ve written, never meaning to send.
Beauty I’ve always missed, with these eyes before.
Just what the truth is, I can’t say anymore.
’Cos I love you, yes I love you,
Oh how I love you, oh how I
love you.
’Cos I love you, yes I love you,
Oh how I love you, oh how I
love you.
Roby nu ramasese cu miinile in sin: ca strain in tara lui si in lume oricum, hotarise ca trebuie sa o stearga de aici, sa fuga vazind cu ochii. Stia cum se numea clandestinul cu par vilvoi, ascuns pe granita, vinat de graniceri si mai apoi de securisti, daca era prins viu. Numele oricarui fugar care facea lucrul acesta era acela de frontierist. Iar el, Roby, robul Domnului si al nimanui, voia sa fie frontierist si sa treaca Dunarea inot.
Isi confectionase o costumatie usoara, chiar daca nu de scafandru, la urma urmei era vara in Bucuresti, vara cu arsita si cu duhorile gunoaielor lasate la soare. Ciinii si pisicile schelalaiau cu totii de caldura, cu blana scamosita si imputita. Roby stia drumul pe de rost: avea sa schimbe citeva autobuze pina la Drobeta, iar de acolo, intr-un sat pe care il ochise si pe marginea caruia filase malul iugoslav, urma sa se arunce in apele incapatoare si sa inoate cit il tineau puterile. Fara ciocolata, fara vreo alta hrana, fara lichid, doar cu pasaportul in gura si cu niste valuta cit sa-i ajunga de inceput. Studiase terenul in vara trecuta, de cind ii venise gindul. Adulmecase satul de granita, imbracat ca un om de-al locului. Isi tunsese barba si parul ca sa nu fie luat la ochi.
Asa ca asculta pentru ultima oara in tara lui, care poate avea sa fie de-acum fosta lui tara, noptile satinate de dragoste fara nici o sansa. Apoi iesi pe usa, fara nici un bagaj, nici macar o plasa de plastic ori o geanta de umar, nimic. Glasul lui Cornel Chiriac ii ramase intepenit in timpan ca o rotita de ceas. Mai apoi drumul a fost cum a fost, cu praf si transpiratie lipita de frunte, de piept si cu subsuorile leoarca. Cu hurducaturi si oboseala gifiita pe tacute, de parc-ar fi fost un ocnas. De fapt asta si era. Asa ca atunci cind, pe intuneric, dupa ce auzi ultima salupa de supraveghere trecind de ascunzisul unde se afla, se strecura in apa ca intr-un bazin uitat, el mormai o singura data doar atit: Roaga-te pentru mine pacatosul!
Zgomotul salupei inca nu pierise cind trupul lui clipoci ca un peste uman, fara coada, fara solzi. Roby stia sa inoate ca lumea, dar acum nu era cazul sa faca pe desteptul. Trebuia sa isi fereasca muschii de epuizare si sa uite de frica, sa aiba grija sa nu-si muste limba, sa nu-i clantane dintii si mai ales sa ramina adapostit mereu la intuneric. Apa era racoroasa ca o balta statuta, Dunarea se infierbintase peste zi cu namolurile ei cu tot si putea fi indeajuns de periculoasa. Cind ajunse la mijlocul apei, Roby avu senzatia ca este atins de un alt peste uman. Nu se insela defel, numai ca era un peste uman mort, mai exact, o ciozvirta dintr-un peste uman: un picior sfirtecat de elicea salupelor de supraveghere, un picior care odinioara avusese alt picior insotitor, ba chiar si un trunchi, miini, ochi, gura, nas, urechi. Si creier, minte, suflet. Iar acum din toate astea mai ramasese doar un picior.
Roby se abtinu cu greu sa nu vomeze, noroc ca nu mincase prea mult, doar niste piine prajita cu salam. Dar greata i se facu de-a binelea in fata acelei ciozvirte care il atinsese blajin, ca pe-un frate. Era un picior de barbat, de asta era sigur. Un picior de barbat tinar. Roby simti nevoia sa inoate grabit, sa se avinte, dar piciorul parca tot de el se tinea, ca o vietate a Dunarii de momeala ei. Apoi, nu stiu cum, salupa de supraveghere se auzi in apropiere si Roby se scufunda cu pasaport cu tot sub ape, stiind ca putea sa reziste acolo vreo doua minute si atit.
Inainte sa se scufunde in abis mai auzi glasul de stapin al unui granicer, care icnea multumit la suprafata: Ha, ha, iote piciorul nenorocitului, atit a mai ramas din dobitocu’ ala care inota ieri de zor la sirbi, un picior de ciuntit, baga-l-as undeva, in muma lui de prostalau! Iote, bre, piciorul idiotului cum pluteste! Iote la el, neghiobul, nu se da la fund, tot pluteste, minca-l-ar viermii si furnicile, atit a mai ramas din el, o ciozvirta fara cap si deste! Roby simti cum voma i se opreste in git ca un gard de tigla. Inota totusi cuminte vreme de doua minute, apoi iesi la suprafata, aproape de lesin, cu pasaportul flendurit de umezeala, atirnindu-i in gura ca o limba de vita. Stia ca daca salupa era prin preajma, oamenii aveau sa-l hacuiasca si pe el ca pe celalalt.
Aproape ca ar mai fi ramas sub ape, ca sa moara la o adica acolo, dar o curiozitate anume il impinse sa iasa la suprafata. Oare piciorul mortului necunoscut si sfirtecat mai era acolo? Iar piciorul era. Plutea ceva mai departe de el, dar putea fi inca zarit. Salupa insa se dusese intr-ale ei, desi zgomotul motorului huruia ca in iad, pierind mult prea incet. Cind privi spre malul iugoslav, Roby vazu ca nu mai avea decit vreo cincizeci de metri. Zarea deja tufisurile imprejmuitoare, chiar si niste salcii cu ramurile elastice, de parca ar fi fost fringhii de intins rufe ori corzi de sarit la joaca fetitelor. Inota cuminte, cu voma ducindu-se tot mai jos, inapoi in stomac, fara sa mai caute imaginea fotografiata a ciozvirtei plutitoare. Si, intr-un sfirsit, ajunse dincolo, pe malul celalalt.
Pasaportul avea urma dintilor lui, caci muscase din el, fara sa isi dea seama, muscase de frica si de greata la un loc. Nu mai era bun de nimic ca pasaport, atita doar ca putea dovedi cine era Roby si de unde venea. Roby pe numele lui intreg Robert. Oho, venea din iad, fireste. Acolo unde nu se gasea nici frumusete, nici adevar. Acolo unde un picior singuratic, rupt de restul trupului, inca mai putea dovedi ca a fost cindva un om. Si poate ca acel om iubise la viata lui, risese si plinsese la viata lui. Poate ca lui Roby ciozvirta aceea ii purtase noroc, il ferise de deochi, ar fi zis babele din satul de pe Dunare de unde el alunecase in apa ca sa ajunga dincolo. Ciozvirta il aparase de oamenii din salupa ucigasa si ii fusese scut.
Roaga-te pentru mine pacatosul! Impresurat inca de ape, siroind ca un peste uman pe uscat, ghemuit intr-un tufis, Roby atipi, pe intuneric, de spaima si oboseala. Dimineata avea sa vada ce sa faca mai departe.
Breathe deep
The gathering gloom
Watch lights fade
From every room
Bedsitter people
Look back and lament
Another day’s useless
Energy spent
Impassioned lovers
Wrestle as one
Lonely man cries for love
And has none
New mother picks up
And suckles her son
Senior citizens
Wish they were young
Cold hearted orb
That rules the night
Removes the colours
From our sight
Red is gray and
Yellow white
But we decide
Which is right
And
Which is an illusion.
AUTOAREA
Ruxandra Cesereanu este poeta, prozatoare, eseista. Este, de asemenea, conferentiar in cadrul Catedrei de literatura comparata a Facultatii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, in cadrul caruia sustine ateliere de scriere creativa in poezie si proza. Un singur cer deasupra lor este prima carte de proza realista a Ruxandrei Cesereanu (cunoscuta, pina acum, ca autoare de proza fantastica si de autofictiuni). Din poezia si proza autoarei, publicate pina acum, amintim citeva titluri: Zona vie (poeme, 1993), Oceanul Schizoidian (poeme, 1998, 2006), Kore-Persefona (poeme, 2004), Coma (poeme, 2008); Purgatoriile (proza scurta, 1997), Tricephalos (roman, 2002), Nebulon (proza scurta, 2005), Nasterea dorintelor lichide (proza scurta, 2007), Angelus (roman, 2010). La Editura Polirom a mai publicat variate eseuri de mentalitate: Decembrie ’89. Deconstructia unei revolutii (2004, 2009), Gulagul in constiinta romaneasca. Memorialistica si literatura inchisorilor si lagarelor comuniste (2005) si Naravuri romanesti. Texte de atitudine (2007).
CARTEA
Un singur cer deasupra lor este un roman-fresca despre transformarile de natura umana si socio-politica petrecute in Romania de la inceputurile obsedantului deceniu comunist pina dupa revolutia din 1989. Astfel, micile istorii ale unor oameni aflati de partea puterii comuniste sau impotriva ei (luptatori in munti, deportati, detinuti politici, opozanti, disidenti, frontieristi, revolutionari, dar si lideri ai Securitatii, presedinti de stat, tortionari, informatori si multi altii) sint inglobate si dau contur istoriei mari. Victime si opresori, cu totii traiesc sub acelasi cer, intre 1945 si 1991, limitele cronologice ale frescei epice la care autoarea a lucrat un deceniu. Ruxandra Cesereanu infatiseaza o sinteza narativa cu vieti si morti controlate de o istorie colectiva violenta, asemanatoare lumii zugravite de Varlam Salamov in Povestiri din Kolima.