– Fragment –
Am fost prin acele locuri de multe ori, citeodata eram mai multi copii si faceam galagie jucindu-ne. Saream peste foc, ne luam la intrecere care urca primul in cel mai inalt copac sau ne jucam de-a ascunsa. Nu ne fusese frica de nimic, pina cind masina cu vinatori nu ne-a speriat si dupa aceea ne-a trecut gustul jocurilor galagioase in padure. Vinatorii au spus ca alungam pina si broastele cind zbieram ca niste apucati. Eram acolo fete si baieti, numai din clasele mari. Vinatorii au prins o fata si au intrebat-o daca n-a vazut mistretul. Cind a auzit de mistret, fata a tacut, ca pina atunci urla, ca si cum era pe jumatate saslic, desi vinatorii nu prind fete tinere in padure pentru a le praji la foc incet. Cred ca nimeni nu auzise pina atunci de mistret. Am ramas cu totii infiorati ca un mistret urias, agresiv, periculos se plimba prin padurea noastra.
Cine ne-ajuta sa-l prindem primeste un cadou. Ce vrei? Un telefon mobil sa vorbesti cu mama-ta?
La noi in sat multi oameni au deja telefoane mobile si Internetul a fost tras prin fir. La scoala, la primarie si la punctul medical este Internet. Daca vor fi destui copii la scoala, macar 17 in clasa, si nu se va inchide scoala noastra, vom cistiga un grant si vom avea calculatoare in fiecare clasa. Dar pina se va intimpla asta, cred ca voi termina scoala. Poate macar Dan si Marcel vor prinde acele timpuri.
Dintre copiii prezenti acolo nu avea nici unul telefon mobil si visam toti la asa ceva. Dupa ce vinatorii au plecat, noi am inconjurat fata si am intrebat-o mai multe detalii. Un baiat de la noi din sat si-a amintit de aceasta poveste. El e fiu de padurar si auzise de la tatal lui ca la Balti au adus un porc mistret care s-a dovedit a fi foarte cuminte, se spune ca minca din palma. Nu cred ca-i adevarat, minzul maninca din palma, nu porcul. Incearca sa-i dai de mincare porcului nostru domestic si vei vedea ca nu face nici o diferenta intre mina ta si marul din palma. Daramite un mistret salbatic adus pentru a fi vinat! Poate era insa mult prea blind pentru placerea vinatorilor inraiti. Atunci ei au hotarit sa-i dea drumul intr-o padurice, sa se salbaticeasca un pic, sa se obisnuiasca cu padurea dupa drumul lung si obositor pe care l-a facut, el fiind adus din Polonia cu un camion. Apoi sa-l vineze cu adevarat. Mistretul a fost adus pentru niste sefi importanti si trebuia spectacol in toata legea. Au dat drumul mistretului si dus a fost. Cind au vrut sa-l vineze, ia-l de unde nu-i. Si de atunci il cauta prin toate padurile.
Moldova nu are multi mistreti prin paduri, mai bine zis, nu are deloc mistreti, deci daca vede cineva vreunul, este cel care a fugit. Citeva echipe il tot cauta. Nici paduri prea multe nu mai are Moldova. Pe locul unde ne jucam noi acum, unde ne rostogolim in ripa cu viteza, inainte era padure. Iar acum, numai iarba si flori. Casele erau construite la marginea padurii, care se intindea pina in sat. Acum padurea se indeparteaza de noi si e tot mai mica. Vinatorii aveau semne ca mistretul ar fi ajuns in padurea noastra, au fost anuntati si padurarii sa gaseasca mai repede locul in care se ascunde animalul. Fetita care a vorbit cu oamenii aceia crede ca ei nici nu sint vinatori adevarati, ci banditi. Stie intreaga Moldova de acest mistret si il cauta toti. Costa o avere.
Nu le dam mistretul! am hotarit noi. Traim si fara telefonul lor mobil! Ne-am adunat toti copiii si am promis, pe rind, pe cuvint de onoare si pe noroc in viata, ca daca vreunul din noi va vedea mistretul, sa nu spuna nimanui. Nu stiu de ce, dar si eu eram sigura ca mistretul e chiar in padurea noastra.
Sa nu umblati singuri prin padure si, cind vedeti mistretul, sa va urcati repede intr-un copac, ne sfatuiesc oamenii mari. El trebuie sa fie foarte flamind, asa ca maninca precis si copii. Dupa acea intimplare, doream foarte mult sa intilnesc mistretul. Visam cum il salvez de vinatori si cum ii dau sa manince ghinde de stejar din palma. Ma jucam cu copiii pe toloaca de la marginea padurii si intram singura in padure, sa vad daca mi-e frica ori ba, mergeam mult spre inima padurii, apoi ma intorceam pe toloaca. Uneori copiii nici nu-mi observau lipsa, alteori plecau acasa sa manince si nu mai gaseam pe nimeni.
Pe urma a venit Alisa si mi-a tinut lectiile ei de naturalete. Asa zicea ea, noi sintem copiii naturii, parintii ne-au nascut si ne-au parasit. Noi invatam sa traim si sa ne purtam de grija singuri. Dragostea de care avem nevoie o luam de la cine e alaturi de noi si ne-o da. Si natura ne da totul, numai sa invatam sa luam. Ne ofera mai mult decit parintii nostri.
Dupa-amiaza, cautam apa moarta. Prin padure curgeau vreo trei piriiase, iar pe linga ele trebuie sa fie vreo baltoaca ascunsa plina de plante si floricele. Un loc in fata caruia un gind dinauntru sa-ti sopteasca: aici e apa moarta. Trebuie sa ai vreo bubita, o julitura, pe care s-o stropesti cu apa fermecata si sa-ti treaca imediat, si buba, si durerea, de parca doar ti s-a parut ca te-a durut. Trebuie sa dispara toate semnele durerii in mod miraculos. Am mai gasit eu niste baltoace mlastinoase, cu apa clocita, dar bubele si juliturile nu treceau la atingerea cu apa lor.
De data aceasta, ma intepase o albina si durerea veni atit de fulgerator, ca mi-au dat lacrimile. Cind am vrut sa culeg o caisa foarte coapta, ea era plina cu viespi sau albine, care facusera o gaurica in caisa si sorbeau din fructul foarte dulce. Eu am apucat fructul fara sa le vad si am simtit o durere atit de intepatoare, ca nici nu mi-am dat seama ce ma doare. De parca mi-au intepat tot corpul o suta de albine, pina la inima, in carne vie. Am tipat numai, apoi am vazut pe deget un punct rosu, dar degetul nu era prea umflat. Am bagat degetul in apa si m-am pornit in padure dupa leac. N-am uitat sa iau si o sticluta, cu toata durerea. Cu aceste ginduri, nu lasam plinsul sa ma copleseasca. Abia imi tineam lacrimile sa nu pling pe drum de durere. Daca m-ar fi vazut cineva, nu m-ar fi lasat in padure, singura, muscata de albine. Dar fara durerea ta nu gasesti apa moarta. Stiu un drum spre padure direct prin vii si am ajuns repede. Am vazut plopul in jurul caruia cresteau florile. Nu prea mai erau flori in padure. Nici leurda, viorele, brebenei sau toporasi. Era deja inceputul lunii iulie, au inceput caldurile, iar in jurul plopului – flori maruntele. Am auzit apa cum susura nu prea departe, deci un izvoras, am calcat in glod, m-am invirtit in jurul plopului, ca-mi spunea inima ca aici o sa gasesc ceva.
Locul mi s-a parut foarte cunoscut. Am mai fost pe aici nu demult. M-am asezat linga izvoras. Aici am stat cu Lucian, foarte aproape unul de altul! Linga acest izvoras. M-am uitat in jur si am vazut un fel de vizuina sau o scorbura plina cu apa in trunchiul unui fost copac mare. Frunze mari si mici, de toate culorile, pluteau incercind parca sa ascunda apa. Am bagat degetul si imediat mi-a trecut toata durerea, si roseata, si semnul unde m-a muscat viespea. Am gasit! Daca iei o data apa, a doua oara trebuie sa vii abia la anul, nu mai devreme. Trebuie sa iei cit mai putin, sa mai lasi si altora si sa nu sece locul in urma ta ori sa-si piarda puterea de vindecare. Ori sa se supere apa si sa nu te mai vindece. Am luat o jumatate de sticluta, pentru fratii mei juliti si zgiriati, pentru Alisa si bunica ei, am pus frunzele la loc si am spus apei multumesc frumos ca m-a vindecat. De bucurie, uitasem cu totul de mistret. Gasisem prima mea apa fermecata. Apa vie se gaseste mai usor, de fapt, orice apa curgatoare e vie, cu descintece si curatenie interioara o faci vindecatoare, dar cea moarta e foarte greu de gasit. Cea vie se bea, cea moarta se pune pe rana. Aveam tot felul de retete de la Alisa. Ma gindeam cum se va bucura si ea si va studia apa mea cu puterea ei miraculoasa.
Mergeam repede-repede si, cind am vazut animalul in mijlocul drumului, am crezut mai intii ca e un om aplecat. Poate ii este rau, are nevoie de ajutor, iar eu tocmai am gasit apa vindecatoare. Cind s-a intors spre mine si s-a oprit, am incremenit si eu. Nu mai puteam sa ma misc. Mistretul statea in fata mea la vreo suta de pasi. Era atit de frumos, atit de mare, atit de negru, ca nu-mi era foarte frica de el. Dar in mine se miscau numai gindurile. Simteam ca nici el nu stie ce sa faca. La o adica, eram prea aproape unul de altul ca sa ma urc in copac, dar oricum nu vedeam nici un copac in jur, m-am gindit la asta mai mult asa, teoretic, pentru orice eventualitate. Stateam amindoi nemiscati, eu cu sticluta cu apa moarta in mina, el atent si ginditor. Asteptam ca el sa aiba mai multa initiativa. Apoi mi s-a parut ca vine spre mine. Mistretule, i-am zis eu in gind, daca ma maninci, cine va avea grija de fratii mei? Ei nu ma au decit pe mine! Si pe urma, cred ca nu-s mare bunatate. Un bot acolo de oase. Am inceput sa urlu incetisor, ca sa creada mistretul ca sint un lup tinar necomestibil. Lui ii placea cum urlu, statea grav si asculta, iar mie mi se parea ca ma aflu in fata unui mistret fantastic, ireal, ca totul e o vraja si nu mi se intimpla cu adevarat. Apoi i-am zis, tot in gind, eu nu sint vinator, nu am pusca si nu vreau sa-ti fac nici un rau. Apoi am cintat vai sarmaaaaana turturica, nici nu zboara, nici nu piiiiiiica. Si am tacut, ca mai departe nu stiam. Ce rau mi-a parut ca nu stiam nici un cintec, nici unul! Mama stie atitea cintece frumoase si m-a intrebat: voi ce cintati; noi doar ascultam cintece in limba engleza, din care de multe ori nu intelegem nici un cuvint, fredonam doar melodia. Am tacut, dar nu m-am miscat deloc, nu puteam. De parca am crescut in mijlocul drumului, ca o planta. Mistretul si-a intors capul spre partea cealalta a drumului si l-a traversat, dar foarte lent, fara nici un fel de graba, indiferent parca fata de mine. De parca nici nu eram acolo. Eu il urmaream fascinata. Nu mai vazusem asa ceva niciodata. Singura, in padure. Porci salbatici in mijlocul drumului. Abia dupa ce mistretul a disparut printre copaci, am miscat un deget cu care tineam sticluta, apoi am facut un pas, apoi s-a trezit in mine o frica pe care atunci n-aveam timp sa o explic. Un pas precaut, daca mistretul ma pindeste dintr-un tufis si ma ataca. O fi fost lihnit de foame. M-am uitat la copaci. Nu era nici unul adecvat in caz de asemenea pericol, poate mai incolo, de-a lungul drumului, sa fie unii mai ramurosi ca sa te poti catara. Aici, toti subtiri si fara crengi. Am calcat in ceva ascutit si m-am intepat. Cind m-am uitat, calcasem pe o crenguta spinoasa si singeram usor. Nu ma durea, dar fiarele sint atrase de singele jertfei. O mie de puteri m-au navalit din toate partile si, cind am luat-o la goana, nu m-am oprit decit la marginea padurii. N-am pierdut apa moarta pe drum si am turnat un pic peste julitura, care oricum nu mai singera de mult. Mi-a trecut imediat. Cine stie din ce fel de lemn fusese scorbura aceea si ce plante pluteau in ea, dar apa s-a dovedit a fi, intr-adevar, tamaduitoare.
Nici nu m-am uitat in urma cind alergam, poate, totusi, nici o fiara nu ma dorea in calitate de cina. Iar mistretul maninca ghinda, padurea noastra e plina de ghinda, ce-i mai trebuiam si eu! Mi-a parut rau ca nu i-am spus porcului ceva interesant. Poate ar fi inteles. Poate ma lasa sa ma apropii de el. Poate chiar ii dadeam ceva sa manince din palma, o ghinda. Poate era bolnav, il durea ceva si trebuia sa-l vindec cu apa mea. Putea sa gaseasca si singur locul, ca i-am lasat si lui apa vindecatoare. Acasa am descintat fratii cu apa moarta si mistret salbatic care impunge toate juliturile, bolile, zgirciurile si le distruge, le sfarima cu copita, le piseaza, le sparge, le alunga si ramin fratiorii mei rumeiori si balaiori, frumosi si sanatosi, curati si luminati.
Am fost pe drumul cu mistret dupa asta, aveam o poala plina cu ghinda, l-am chemat, am ajuns la plopul cu scorbura, la izvorasul lui Lucian. Mistretule, hai, mai vino o data, te rog! Nu ma mai tem de tine. Dar el nu a venit. Sper ca nu l-au prins vinatorii si ca el mai traieste, mai colinda padurile si se arata copiilor buni la inima. Eu nu am spus nimanui. Dar l-a mai vazut un copil, un baietel. Unul care nu invata inca la scoala, i se zice Mielu. El nu era cu noi cind au venit vinatorii si nu-l credea nimeni, rideau de el cind spunea ca a vazut mistretul. Si pentru ca nimeni nu vazuse fiara, toti au uitat de acea intimplare si nu l-au crezut pe Mielu. Dar el a vazut mistretul, l-a descris si era exact ca al meu. Mielu a zis ca a vrut sa mearga calare pe el, l-a intrebat, pot sa urc pe spinarea ta si porcul a dat din cap ca da. Mielu s-a apropiat, dar s-a auzit un fosnet, porcul s-a intors si a plecat. S-a indepartat incet, nu se grabea nicaieri si nu se temea. Era negru si mare. In spate avea un gheb, un fel de delusor, spre deosebire de porcii nostri. Copiii au ris de el. Dar eu stiam ca Mielu este noul Print de la Orizont, in jurul caruia noi, fetele verzi, o sa dansam anul acesta. Ramine sa-i cautam printesa. Si acum cind intru in padure, ma gindesc la mistret. Sint sigura ca ne vom mai intilni. Ma gindesc la diferenta dintre un animal tinut in cusca, acasa ori la Gradina zoologica, si unul liber. Cita forta si maretie inspira porcul salbatic si cit dispret sau greata puturosul porc din gospodaria noastra. Acela era un porc de care te puteai indragosti. Pe care as fi calarit si eu spre o poveste.
AUTOAREA
Liliana Corobca s-a nascut pe 10 octombrie 1975. A publicat romanele Negrissimo, Ed. Arc, Chisinau, 2003 (Premiul Prometheus pentru debut, acordat de revista „Romania literara“, Premiul de debut pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) si Un an in Paradis, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005, tradus in italiana in 2009 si in germana in 2011. A editat volumele Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului romanesc, corespondenta, 1942-1961 (2 vol., 2003, 2004); Poezia romaneasca din exil (antologie, prefata, note), 2006; Golgota romaneasca. Marturiile bucovinenilor deportati in Siberia, 2009; Epurarea cartilor in Romania. Documente (1944-1964), 2010; Institutia cenzurii comuniste in Romania, 1949-1977, 2 vol., in curs de aparitie. Coautor la Dictionarul General al Literaturii Romane, 2005-2009. A beneficiat de burse si rezidente de creatie in Germania, Austria, Polonia, Franta.
CARTEA
Cristina, ea insasi un copil, este nevoita sa devina „mama“ responsabila a celor doi frati mai mici, atunci cind parintii pleaca la munca in strainatate, dupa „bani lungi“. Universul unui sat moldovenesc contemporan, populat in majoritate de copii si batrini, este vazut din perspectiva acestei fetite de 12 ani.
Intr-o lume in criza si deriva, copiii invata, din propriile experiente, sa lupte si sa supravietuiasca, in asteptarea implinirii unui singur vis: intoarcerea parintilor acasa. Dar acestia nu se lasa induplecati nici atunci cind sint invocati prin ritualuri magice, pagine. Parasiti, copiii se alina cu amintirile vagi ale unei vieti normale de familie, imitind, inainte de vreme, gesturile adultilor. Despre tara copiilor maturi povesteste Cristina, despre cruzime si tandrete, despre durere si mingiiere, disperare si speranta.
Odata cu romanul Kinderland, Liliana Corobca isi consolideaza statutul de confesor al fiintelor neajutorate, victime resemnate pe timp de pace, ale caror voci nu sint ascultate de nimeni.
N-as fi scris cartea daca, intr-o vara, n-as fi intilnit un copil care m-a impresionat. Un baietel speriat, de vreo doi-trei ani, a venit cu tatal lui (mester care lucra mai mult in strainatate) la noi acasa. Am incercat sa vorbesc cu el, i-am dat jucarii, dar el a ramas mut si incruntat, urmarindu-si atent parintele care, am aflat ulterior, il uita pe unde se ducea. Pe mama lui aproape n-o cunostea, tatal mai venea prin sat cind gasea de lucru si il crestea cite o matusa ori vreun frate vitreg. Nu vazusem niciodata un copil mai salbatic si mai nefericit. Desi in carte nu este personaj principal, de la el a pornit ideea romanului, care s-a numit mai intii Patria mama si era unul epistolar, pentru ca fetita ii scria mamei cum se descurca cu fratii si cu gospodaria. Am renuntat la scrisori si la titlul initial, lasind povestile sa curga in voie, lasind copiii sa se descurce, in asteptarea parintilor.