– FRAGMENT –
1
Soarele dolofan staruie pe linga turnurile de antene telefonice. Vopseaua de pe portile scolii si de pe stilpii de felinar, menita sa-i opreasca pe cei dornici sa se catere, se tot incinge. In Willesden, oamenii merg desculti, strazile devin europene, toti sint obsedati sa manince afara. Ea sta la umbra. Roscata. La radio: eu sint singurul autor al dictionarului care ma defineste. O replica buna – scrie-o pe coperta unei reviste. In hamac, in gradina unui apartament de la subsol. Ingradita din toate partile.
Patru gradini mai incolo, in locuintele sociale, o fata indirjita de la etajul al treilea tipa la nimeni in anglo-saxona. Un balcon mic, de Julieta, proiecteaza sunetul in departare. Ei, nu-i asa. Nu, nu-i asa. Hai, nu incepe. Cu o tigara in mina. Durdulie, rosie ca racul.
Eu sint singura
Eu sint singura autoare
Mina creionului nu se imprima pe paginile revistei. A citit undeva ca luciul de buze te imbolnaveste de cancer. Toata lumea stie ca n-ar trebui sa fie asa de cald. Florile ofilite si merele mici si amare. Pasarile care cinta prea devreme melodiile nepotrivite in copacii nepotriviti. La naiba, nu incepe! Uita-te in sus: burta arsa a fetei se sprijina de balustrada. Lui Michel ii place sa spuna ca nu toata lumea poate sa se bucure de tot. Nu in secolul asta. O opinie cruda – ea nu o impartaseste. Intr-o casnicie nu imparti chiar totul. Soarele galben e sus pe cer. O cruce albastra, clara, hotarita, pe un bat alb. Ce sa faca? Michel e la munca. Iar la munca.
Eu sint
Singura
Scrumul ajunge in gradina de dedesubt, iar dupa el vine chistocul, apoi pachetul. Mai zgomotoasa decit pasarile, decit trenurile si decit traficul. Singurul semn de echilibru mintal: un dispozitiv micut, impins adinc in ureche. I-am zis, gata, nu mai fac asa, ce am chef. Unde mi-e cecul? Si ea-mi baga tot felul de timpenii. Nenorocita asta de libertate.
Eu sint singura. Singura. Singura.
Isi deschide pumnul, lasa creionul sa pice. Face ce are chef. Nu are ce sa asculte, doar ce zice fata asta afurisita. Macar asa, cu ochii inchisi, are ce sa vada. Altceva. Fire de praf negre si cleioase. Oameni intr-o barca, improscind cu apa si vislind in zigzag. Zig. Zag. Riu rosu? Lac topit din iad? Hamacul se inclina. Ziarele cad. Evenimentele internationale si imobiliarele si filmul si muzica zac in iarba. Si sportul, si scurtele descrieri ale celor morti.
2
Soneria! Merge impiedicat prin iarba, desculta, imbratisata de soare, adormita. Usa din spate duce catre o bucatarie micuta, cu o faianta colorata, dupa gustul fostului locatar. Soneria nu tiriie intermitent, ci continuu. E tinuta apasata.
Prin geamul opac, un corp neclar. E combinatia gresita de pixeli, n-are cum sa fie Michel. Intre corpul ei si usa, podeaua de pe hol, aurie in reflexia soarelui. Holul acesta nu poate duce decit la lucruri bune. Si totusi, o femeie tipa VA ROG si plinge. O femeie bate foarte tare cu pumnul in usa. In timp ce descuie, vede cum incuietoarea se opreste la jumatatea drumului, lantul de siguranta se smuceste si o mina micuta se infige prin spatiul ingust.
— VA ROG… of, Doamne, ajutati-ma… va rog, doamna, locuiesc aici… locuiesc chiar aici, va rog, Doamne… verificati, va rog…
Unghii murdare. Flutura o factura de gaze? De telefon? A impins-o pe linga usa intredeschisa, pe linga lant, atit de aproape, incit trebuie sa se dea un pic mai in spate ca sa poata vedea mai clar ce ii arata. Ridley Avenue, numarul 37 – strada de dupa colt. Doar atit citeste. Il vede dintr-odata pe Michel ca si cind ar fi aici, examinind fereastra din plastic a plicului si verificind datele de identificare. Michel e la munca. Scoate lantul.
Strainei i se inmoaie genunchii si cade in hol, vlaguita. Fata sau femeie? Sint de aceeasi virsta: in jur de treizeci si cinci de ani. Corpul mic al strainei e zguduit de lacrimi. Se trage de haine si se jeleste. Femeie ce-i implora pe cei din jur sa fie martori. Femeie in zona de razboi, in mijlocul ruinelor casei ei.
— Te doare ceva?
Se tine cu miinile de par. Se loveste cu capul de cadrul usii.
— Nu, nu pe mine, pe mama… am nevoie de ajutor. Am trecut pe la fiecare usa, ai dracu’… Te rog! Shar… ma cheama Shar. Sint de-a locului. Locuiesc aici. Verifica!
— Intra. Te rog. Eu sint Leah.
Leah e la fel de devotata acestei zone de trei kilometri patrati din oras precum altii ii sint devotati familiei sau tarii. Stie cum vorbeste lumea de pe aici: acel ai dracu’ e folosit doar ca sa dea ritm frazei. Isi aranjeaza expresia fetei in asa fel incit sa arate compasiune. Shar inchide ochii si da din cap. Face miscari rapide cu gura, e imposibil s-o auzi, vorbeste singura. Lui Leah ii spune:
— Esti asa de generoasa.
Acum diafragma lui Shar se ridica si coboara mai incet. Lacrimile cutremuratoare se potolesc.
— Iti multumesc. Esti asa de generoasa.
Miinile mici ale lui Shar iau miinile care o sustin. Shar e micuta. Pielea ei arata de parca ar fi din hirtie si e uscata, cu pete de psoriazis pe frunte si pe obraz. Fata pare cunoscuta. Leah a vazut aceasta fata de multe ori pe strazile de aici. O trasatura caracteristica a satelor din Londra: fete fara nume. Ochii sint de neuitat: caprui si cu partea alba vizibila sus si jos. Pare lacoma, consuma tot ce vede. Gene lungi. Asa arata bebelusii. Leah zimbeste. Zimbetul oferit drept raspuns e gol, fara nici un semn de recunoastere. Strimb si simpatic. Leah e doar straina generoasa care i-a deschis usa si nu i-a inchis-o in nas. Shar repeta: esti asa de generoasa, asa de generoasa – pina cind placerea care curge prin aceste cuvinte se destrama (bineinteles ca Leah simte o mica placere). Leah da din cap ca nu e de acord. Nu, nu, nu, nu.
Leah o indruma pe Shar spre bucatarie. Miinile mari pe umerii ingusti ai fetei. Se uita la fesele lui Shar, care onduleaza in pantalonii de trening trasi in jos, la gropita moale de pe spate, pronuntata si transpirata de la caldura. La talia ingusta, ce se rotunjeste amplu la solduri. Leah nu are solduri, e desirata ca un baiat. Poate ca Shar are nevoie de bani. Hainele ei nu sint curate. Pantalonii murdari au o gaura mare in spate, pe la jumatatea cracului drept. Calciiele murdare se ridica din slapii care se dezintegreaza. Miroase urit.
— Infarct! Ii intrebam, moare? Moare? Moare? Intra in ambulanta… eu tot nu primesc nici un raspuns! Am trei copii… e singuri acasa… trebuie sa ma duc la spital… ce masina? N-am eu masina! Zic ajutati-ma… nimeni n-a miscat un deget sa m-ajute, ai dracu’.
Leah o ia pe Shar de incheietura miinii, o asaza pe un scaun, la masa din bucatarie, si ii da niste servetele. Pune iarasi mina pe umerii ei. Fruntile lor sint la citiva centimetri departare.
— Inteleg, e OK. La ce spital?
— E, mmm… N-am scris… In Middlesex sau… Oricum, departe. Nu stiu iegzact.
Leah o stringe de mina.
— Uite, eu nu conduc… dar…
Se uita la ceas. Cinci fara zece.
— Daca ai rabdare, sa zicem vreo douazeci de minute…? Daca il sun acum, poate ca… sau poate cu un taxi…
Shar isi trage incet miinile din cele ale lui Leah. Se apasa cu incheieturile degetelor pe ochi, rasufla puternic: panica s-a dus.
— Trebuie sa fiu acolo… n-am nici un numar… nimic… nici bani…
Shar isi rupe cu dintii o pielita de pe degetul mare de la mina dreapta. Apare un pic de singe, dar nu curge. Leah o ia iarasi de incheietura miinii. Ii trage degetele de la gura.
— Poate The Middlesex? Numele spitalului, nu al locului? Pe linga Acton, nu?
Expresia fetei e visatoare, molesita. Plecata de-acasa, cum zic irlandezii. E posibil sa fie plecata de-acasa.
— Mda… se poate… mda, nu, da, asa e. The Middlesex, spitalul. Asa e. Leah se ridica, scoate din buzunarul de la spate un telefon si formeaza un numar.
— O SA VIN MIINE. Leah da din cap in semn ca e de acord si Shar continua, fara sa ii pese de telefon:
— ITI DAU BANII INAPOI. MIINE IAU CECUL DE SALARIU, DA?
Leah tine telefonul la ureche, zimbeste si aproba. Isi da adresa. Mimeaza o ceasca de ceai. Shar nu o vede. Se uita la marul inflorit. Isi sterge lacrimile de pe fata cu tricoul murdar. Buricul ei e un nod strins, aliniat cu stomacul, un nasture cusut pe un divan. Leah isi da numarul de telefon.
— Gata.
Se intoarce spre bufet, ia fierbatorul electric cu mina libera, dar se cam poticneste, pentru ca se astepta sa fie gol. Se varsa un pic de apa. Pune fierbatorul la loc, il porneste si ramine unde e, cu spatele la musafira. Nu exista nici un loc unde sa stea sau sa se aseze in mod firesc. In fata, pe pervazul care se intinde de-a lungul camerei, niste lucruri din viata ei: poze, nimicuri, o parte din cenusa tatalui, vaze, plante, ierburi. In reflexia din fereastra, Shar isi pune picioarele mici pe scaunul pe care sta si se tine de glezne. Starea de urgenta era mai putin ciudata, mai naturala decit ce se intimpla acum. In tara asta nu ii faci ceai unui necunoscut. Isi zimbesc prin geam. Bunavointa gasesc. Nu gasesc nimic de spus.
— Iau niste cani. Leah isi explica fiecare miscare. Deschide dulapul. E plin de cani: cani peste cani peste cani.
— Frumoasa casa.
Leah se intoarce prea repede, face miscari irelevante cu miinile.
— Nu e a noastra – stam cu chirie –, doar partea asta e a noastra – sint doua apartamente sus. Gradina e la comun. E de la stat, asa ca…
Leah toarna ceaiul, in timp ce Shar se uita in jur. Cu buza de jos impinsa in afara si dind incet din cap. In semn de apreciere, ca un agent de vinzari. Acum vine inspre Leah. Ce-i de vazut? O camasa de flanel mototolita, in carouri, blugi scurti, jerpeliti, picioare pistruiate, desculta – o persoana absurda, o lenesa, poate, o doamna bogata, care nu duce lipsa de nimic. Leah isi incruciseaza bratele pe abdomen.
— Frumos pentru o casa de la stat. Cu multe dormitoare si toate cele?
Buza ii e tot in jos. Din cauza asta, cuvintele ii sint un pic neclare. E ceva in neregula cu fata lui Shar, observa Leah, apoi se rusineaza ca a observat asa ceva si se uita in alta parte.
— Doua. Al doilea e foarte mic. Il folosim mai mult ca…
Intre timp Shar cauta cu totul altceva. E mai inceata decit Leah, dar acum e acolo, sint in acelasi loc. Ridica degetul inspre Leah.
— Stai un pic… Ai invatat la Brayton?
Sare pe scaun. Entuziasmata. Dar trebuie sa fie o greseala.
— Iti jur, cind vorbeai la telefon, ma gindeam: pai, te cunosc. Ai fost la Brayton!
Leah se cocoata pe tejghea si ii spune cind. Shar nu are rabdare cu cronologia. Vrea sa stie daca Leah isi aminteste cind a fost o inundatie in aripa de Stiinte si de faza cind i-au prins capul lui Jake Fowler intr-o menghina. Isi definesc epoca in functie de aceste coordonate, ca aterizarile pe Luna sau moartea presedintilor.
— Cu doi ani dupa tine, da. Cum ziceai ca te cheama?
Leah se chinuie sa deschida capacul intepenit de la cutia cu fursecuri.
— Leah. Hanwell.
— Leah. Ai fost la Brayton. Te mai vezi cu cineva?
Leah ii spune numele, cu biografiile lor standard. Shar bate cu degetele in masa intr-un ritm anume.
— Esti maritata de multa vreme?
Ochii lui Shar isi schimba lumina, se innegureaza de tristete.
— De prea multa vreme.
— Vrei sa sun pe cineva? Pe sotul tau?
— Nu… nu… e acolo. Nu l-am mai vazut de doi ani. Era agresiv. Violent. Avea probleme. Avea multe probleme la cap si alte alea. Mi-a rupt mina, mi-a rupt clavicula, mi-a rupt genunchiul, mi-a rupt si fata, al dracu’. Drept sa-ti spun…
Urmarea e spusa ca o replica aparte, cu un ris sughitat, si e de neinteles.
— Ma viola si alte alea… Era incredibil. Ce sa-i faci.
Shar se ridica de pe scaun si o porneste inspre usa din spate. Se uita in gradina, la gazonul galben, uscat.
— Imi pare foarte rau.
— Nu-i vina ta! Asta e.
Senzatia de a te simti absurd. Leah isi baga miinile in buzunare. Fierbatorul electric scoate un clic, anuntind ca a fiert apa.
— Drept sa-ti zic, Layer, as minti daca as spune ca a fost usor. A fost greu. Dar am scapat, nu? Sint in viata. Cu trei copii! Cel mai mic are sapte ani. Deci am facut si ceva bun, intelegi?
Leah arata cu capul inspre fierbator.
— Tu ai copii?
— Nu. Doar un catel, Olive. Acum e la prietena mea, Nat. Natalie Blake. De fapt la scoala o chema Keisha. Acum e Natalie De Angelis. In an cu mine. Avea o coafura afro mare, asa…
Leah mimeaza o ciuperca atomica deasupra capului. Shar se incrunta.
— Da. Era plina de ea. O nuca de cocos1. Se dadea importanta.
O privire plina de dispret apare pe fata lui Shar. Leah continua sa vorbeasca.
— Are copii. Locuieste chiar acolo, in zona de fite, pe linga parc. Acum e avocata. Avocat pledant. Care-i diferenta? Poate ca nu e nici o diferenta. Au doi copii. Copiii o iubesc pe Olive, pe catel il cheama Olive.
Doar zice propozitii, una dupa alta, nu se mai opreste.
— De fapt sint insarcinata.
Shar se sprijina de partea din sticla a usii. Inchide un ochi si se uita la burta lui Leah.
— O, e devreme. Foarte devreme. De fapt am aflat chiar azi-dimineata.
De fapt de fapt de fapt. Shar accepta lucrurile asa cum sint.
— Baiat?
— Nu, adica… n-am ajuns pina acolo.
Leah se inroseste. Nu intentionase sa vorbeasca despre acest lucru delicat, nedus la capat. Pe care nu vrea sa-l duca la capat.
— Barbatu-tau stie?
— Am facut testul de dimineata. Apoi ai venit tu.
— Roaga-te sa fie fata. Baietii sint iadul pe pamint.
Shar are o privire intunecata. Rinjeste satanic. Gingia din jurul fiecarui dinte ii e neagra. Merge iar inspre Leah si isi lipeste miinile de burta ei.
— Ia, stai sa simt. Pot sa-mi dau seama. Nu conteaza cit e de devreme. Vino incoace. N-o sa te doara. E un soi de dar. Maica-mea era la fel. Vino incoace.
Intinde miinile spre Leah si o trage spre ea. Leah o lasa. Shar o atinge in acelasi loc.
— O sa fie o fata, sigur. Si Scorpion. O belea. Pusa pe fugit.
Leah ride. Simte un val de caldura ridicindu-se intre palmele transpirate ale fetei si burta ei lipicioasa.
— Adica o atleta?
— Nu… genul care fuge de acasa. O sa fii nevoita sa stai tot timpul cu ochii pe ea.
Shar isi lasa miinile sa cada. Are iar o expresie plictisita, ca un copil care isi lasa balta joaca, asa, dintr-odata si complet. Leah vede cum mintea ei o ia intr-o alta directie. E ca o tombola mintea fetei asteia. Biletelele cu gindurile sint extrase la intimplare din ea. Incepe sa vorbeasca despre lucruri. Toate lucrurile sint la fel. Leah sau ceaiul sau violul sau dormitorul sau infarctul sau scoala sau cine a facut un copil.
— Scoala aia… Era de rahat, dar oamenii care au fost acolo… citiva dintre ei s-au descurcat bine, nu? De exemplu, Calvin… il mai tii minte pe Calvin?
Leah toarna ceaiul, aprobind energica. Nu il mai tine minte pe Calvin.
— Are o sala de sport pe Finchley Road.
Leah invirte lingurita in ceai, o bautura pe care nu o bea niciodata, mai ales pe o vreme ca asta. A apasat prea tare pe pliculet. Frunzele trec granitele si misuna.
— Nu e manager – e a lui. Mai trec pe acolo din cind in cind. N-as fi crezut ca lui Calvin cel mic o sa-i vina mintea la cap – umbla mereu cu Jermaine si Louie si Michael. Erau belea… Nu ma mai vad cu ei. N-am nevoie de problemele lor. Ma mai vad cu Nathan Bogle. Ii mai vedeam si pe Tommy si James Haven, dar nu i-am mai vazut. De ceva vreme.
Shar continua sa vorbeasca. Bucataria se inclina si Leah se sprijina cu o mina de bufet.
— Scuze, ce ziceai?
Shar se incrunta. Vorbeste pe linga tigara aprinsa din coltul gurii.
— Pot sa iau din ceaiul ala?
Impreuna, asa cum tin ele canile cu ambele miini, arata ca niste prietene vechi intr-o seara de iarna. Usa e deschisa, toate ferestrele sint deschise. Nu circula aerul. Leah isi trage tricoul cit mai departe de piele. Se formeaza o iesire, aerul trece pe acolo. Transpiratia de sub fiecare sin lasa urme rusinoase pe bumbac.
— Pe vremuri stiam… Adica…
Leah continua sa ezite asa, fals, si se uita in cana, dar pe Shar nu o intereseaza, ea ciocane in sticla usii, taindu-i vorba.
— Da, aratai altfel la scoala. Acum arati mai bine. Erai aramie la par si numai piele si os. Lungana.
Leah e la fel si acum. De schimbat nu se schimba decit ceilalti sau chiar vremurile.
— Te-ai descurcat bine totusi. Cum de nu esti la munca? Ce ziceai ca faci?
Shar da deja aprobator din cap cind Leah incepe sa vorbeasca:
— Le-am zis ca sint bolnava. Nu ma simteam bine. Fac un fel de administratie generala. Pentru o cauza buna. Distribuim bani. De la loterie la organizatiile caritabile, la ONG-uri… organizatii mici, locale, din comunitatea de aici, care au nevoie…
Nu isi asculta propria lor conversatie. Fata din locuintele sociale e in continuare afara, pe balcon, tipind. Shar da din cap si fluiera. Se uita la Leah cu simpatia unei vecine.
— Ce scorpie nenorocita.
Leah ridica un deget si face miscarea unui cal de sah, pornind de la locul in care e fata. Doua etaje mai sus, o fereastra mai incolo.
— M-am nascut fix acolo.
De acolo pina aici – o calatorie mai lunga decit ar parea. Shar se arata o clipa interesata de detaliul acesta local. Apoi se uita in departare, scuturindu-si scrumul tigarii pe podeaua din bucatarie, desi usa e deschisa si iarba e aproape. Poate ca-i inceata la minte si poate ca e si neindeminatica sau traumatizata sau zapacita.
— Te-ai descurcat bine. Traiesti cum trebuie. Probabil ca ai multi prieteni, mergeti vinerea in oras, in cluburi si alte alea.
1 Coconut este un termen peiorativ ce desemneaza o persoana neagra care se poarta ca si cum ar fi alba: neagra pe dinafara si alba pe dinauntru, precum o nuca de cocos.
CARTEA
Nord-Vest este povestea a patru personaje (Leah, Natalie, Felix si Nathan) care traiesc in acelasi cartier, locuit de o populatie amestecata, un cartier de emigranti si localnici, cu farmecul si pacatele oricarei zone urbane aglomerate. Considerat de critici un roman joycean, volumul impleteste cu maiestrie povestile celor patru protagonisti, oferind in acelasi timp o panorama a unei lumi dinamice, pline de viata, uneori cruda, alteori duioasa, dar mereu captivanta. Iubirea, ura, prietenia si nostalgia sint temele dominante ale acestei istorii, in care se intersecteaza in chip surprinzator destine dintre cele mai diverse.
Nord-Vest s-a numarat printre volumele selectate pe lista scurta pentru National Book Critics Circle Award si a fost inclus de „New York Times Book Review“, „TIME“ si „Wall Street Journal“ in topul celor mai bune zece carti de fictiune ale anului 2012.
AUTOAREA
Zadie Smith s-a nascut in 1975, in cartierul londonez Brent, unde a si crescut. Provine dintr-o familie mixta: mama ei era de origine jamaicana, iar tatal era cetatean britanic. A studiat literatura engleza la King’s College, in cadrul Universitatii din Cambridge, timp in care a inceput sa publice proza scurta. In 2003 a fost inclusa de revista literara „Granta“ in prestigioasa lista a celor mai promitatori douazeci de scriitori britanici ai deceniului, iar in 2006 i s-a acordat Premiul Orange pentru proza.
Pina in prezent, Zadie Smith a publicat patru romane. Cel mai recent, intitulat Nord-Vest, dupa numele zonei londoneze in care se desfasoara actiunea acestuia, a fost lansat in Marea Britanie la sfirsitul anului 2012.