Intr-un oras oarecare de provincie traieste Evghenie, un fotograf amator ipohondru si biznizman ratat, care, intr-o noapte, a avut revelatia cum ca „papucii sint cea mai mare descoperire din istoria omenirii“. Are un pic peste patruzeci de ani si pina acum a reusit sa fenteze cumva viata. S-o fenteze si, de fapt, sa se fenteze pe sine ca face ceva, ca nu traieste degeaba. Absolvent de Litere, a fost, pe rind, distribuitor de oferte promotionale la un mall, gardian tot acolo, profesor de limba engleza, iar cu banii strinsi s-a hotarit intr-o zi sa-si deschida un anticariat. Constatase atunci cit de multi sint oamenii care vor sa se descotoroseasca de carti si cit de putini sint cei care mai vor sa le cumpere. Altfel spus, afacerea nu avea cum sa mearga. Dupa vreun an de zgribulit in ghereta lui de linga campusul studentesc, Evghenie a inchis cosmelia, si-a luat o camera cu chirie in casa unei batrine si si-a mutat toate cartile nevindute in beci. Care, intr-o zi geroasa de iarna, s-a inundat din cauza unei tevi sparte, transformindu-i „averea“ in niste sloiuri de gheata. Pe care el, inciudat si resemnat deopotriva, le-a pus intr-o roaba si le-a carat, unul dupa altul, la tomberon.
Evghenie crede ca ar mai fi ceva de scris
Prietenul sau, cu care are obiceiul sa se-ntilneasca noaptea tirziu, e Cazimir. Se cunosc de mult, au fost colegi de banca in liceu, au crescut practic impreuna. Cazimir e scriitor. De succes chiar. Ma rog, de ceea ce s-ar putea numi succes daca ar trai intr-o tara, intr-o lume chiar, care sa mai dea doi bani pe carti si pe cei care se indeletnicesc cu scrierea lor. Nu-i de mirare deci ca, desi are „succes“, Cazimir e un tip cinic. Cinic si depresiv. „O carte nu rezolva nimic“, este el de parere. „O mie de carti nu rezolva nimic.“ Nici despre scriitorii zilelor noastre nu are o parere mai buna. Sint niste grandomani care se impart in doua categorii, narcisistii si negustorii: „Primii se iluzioneaza ca cineva mai e interesat de dramele, bucuriile, revelatiile ori maiestriile lor stilistice marunte“, in timp ce negustorii „cerceteaza la rece solicitarile pietei si, prin caravana lor de cuvinte, aduc din tinuturile exotice ale unei imaginatii precare mii de porcarioare (…) pentru clientii loc bezmetici (…) care inghit orice le dai, daca nimeresti sa le impachetezi marfa in ambalajul potrivit si apuci sa o trimbitezi indeajuns“. Criticii, la rindul lor, sint „niste autori ratati care judeca totul prin prisma a ceea ce ar fi putut ei insisi sa scrie, dar (…) nu au avut curajul“, in timp ce literatura contemporana nu-i nimic altceva decit „o caruta la care trag foarte multi boi, in toate directiile, fara sa le pese vreodata cu adevarat de literatura“. Evghenie insusi traieste cu impresia ca „tot ce era de scris s-a scris“ si inca foarte bine, dar cu toate acestea, si in pofida a tot ce aude din gura prietenului sau, simte ca a venit si pentru el vremea sa publice o carte. Nu-i prima oara cind se gindeste la asta, a cautat tot timpul sa-si legitimeze (non)existenta prin scris, doar ca in afara de citeva poezii (unele publicate) si articole din studentie, pina acum n-a reusit niciodata sa puna ceva cap la cap. Ceva mai consistent, adica, cum ar fi, de exemplu, un roman. Va reusi oare de data aceasta?
Doamna profesoara vrea sa faca o ultima calatorie
Doamna Stoican, fosta profesoara de biologie, s-ar putea considera o pensionara fericita. Locuieste intr-o casa marisoara, obtinuta la finele unui proces care i-a certificat dreptul inalienabil asupra proprietatii, are o fata care nu a plecat in strainatate, ci a ramas aici ca sa-i poarte de grija, un ciine, Valdi, care sa-i mai alunge din plictiseala, si, mai nou, un chirias onest, fost anticar, cu care mai schimba o vorba si care-i mai repara cite ceva prin casa. Pe linga toate acestea, mai e si initiatoarea corului Senior, cu care face repetitii, ilicite ce-i drept, la Casa de cultura din oras. Si totusi, nu se considera fericita. De cind a parasit-o sotul ei, Darie, acum mai bine de treizeci de ani, pentru a-si inchina viata lui Dumnezeu, doamna Valeria Stoican n-a mai fost aceeasi. Un val de tristete si de nedumerire i s-a asternut pe fata si acolo i-a ramas. Iar acum, fara sa stie, creierul (sau viata, daca vreti) ii mai pregateste o surpriza. Surpriza finala, schimbarea totala, trecerea din lumea asta urita, dar familiara intr-una si mai urita, complet noua, de-a pururea noua, de-a pururea infricosatoare, din care nu mai exista cale de intoarcere. Dar inainte de asta, ar vrea sa faca o ultima calatorie. Una destul de lunga, pina la muntele Athos, unde e calugar fostul ei barbat. Ii va ingadui destinul acest ultim treat?
Madalina e stresata, nemultumita si vesnic in intirziere
Madalina e „carierista“, desi cuvintul nu-i face dreptate. Vrea, intr-adevar, sa-si construiasca o cariera, sa traiasca facind, nu contemplind (asemenea chiriasului mamei sale), dar nu-i ca si cum acesta este singurul cuvint care o defineste. Cindva, demult, voia sa se faca actrita si inca i se mai vede talentul, chiar daca pentru asta acum trebuie sa bea doua pahare de whisky. E stresata, nemultumita, vesnic in intirziere, isi da silinta sa aiba grija de mama ei, pensionara, nu-si aminteste mai nimic despre tata, pe care il stie din poze, si nu prea pare sa aiba nevoie (sau loc) de un barbat in viata ei plina, mai ales de unul ca Evghenie, cuprins de atitea angoase, de atita… nerealizare. Si totusi, ceva se intimpla, iar ei vor deveni iubiti. Aproape peste noapte, aproape fara sa-si doreasca. Vor deveni iubiti si se vor simti minunat. Dar oare „minunat“ e suficient ca sa ramina impreuna?
O carte extrem de vie
Prin Amortire, o hipermetafora despre viata de dupa 40 de ani, despre ce-nseamna combinatia dintre depresie, angoasa si frica, dar si despre ororile Alzheimerului, Florin Lazarescu ne propune, paradoxal, o carte extrem de vie. Viata e o mizerie, pare sa spuna autorul, dar uneori poate fi o mizerie frumoasa. Iar frumusetea ei nu sta in lucrurile mari (satisfactia unui destin implinit, whatever that means), ci in cele marunte (alaturarea dintre o pereche de sosete roz si una albastra, pe fondul alb al peretelui pe care s-au suit patru picioare, gestul de a-i darui unui om o carte de care tie iti este aproape rusine, dar care pe el il bucura enorm, un peisaj de vara pe marginea unui drum, condusul unei masini, chiar si al uneia vechi, second-hand, citirea cu accent mafiot a unor instructiuni in italiana pentru un aparat electrocasnic, mersul pe bicicleta, un sarut, fotografii etc.), care produc uneori o neasteptata, nebanuita placere. Este, de altfel, si sentimentul cu care punem punct lecturii acestui roman format dintr-o sumedenie de povestioare – ale lui Cazimir (lectura publica la un hram de biserica, accidentul cu ciinele), ale lui Evghenie (evadarea melcilor din magazie, anticariatul si cartile inghetate, invierea mustelor, cersetoarea de fise, orbul cu vioara), ale doamnei Valeria Stoican (ingroparea animalelor, mai cu seama a unei viespi, cind era copil, pestii de acvariu si memoria lor prodigioasa, copilul retardat si ciinele lui, inmormintarea lui Nichifor Rebengiuc), vesele si triste deopotriva, cu tilc si lipsite de tilc, altfel spus un fel de incercare, izbutita, zic eu, de a da existentei o noima. Una acolo, cit de marunta.
Florin Lazarescu, Amortire, colectia „Fiction LTD.“, Editura Polirom, 2013