– Fragment –
Din clipa in care si-a sustinut prima teza de doctorat si a cistigat, in vara urmatorului an, postul de asistent suplinitor, viata lui Studeno avea sa pluteasca, leganata de micile valuri ale vietii, in tihna unei laborioase rutine. In fiecare zi de luni se trezea cu noaptea in cap si, dupa ce maruntea trei linguri de cereale in risnita de cafea, le freca bine cu iaurt si cu miere, pina cind totul devenea o pasta omogena. Arunca deasupra acesteia o lingurita de seminte de susan si una de polen crud, pastrat in congelator si molfaia indelung acest elixir inventat de Vanina, in timp ce urmarea la un televizor minuscul, fara sonor, fete de jurnalisti si politicieni. Cafeaua o turna direct intr-un mic termos si, dupa ce isi mai verifica o data geanta plina de hirtoage, se urca in uriasul Ford Mustang cumparat cu „banii lui“, pe care Vanina ii interzisese sa ii cheltuie pe menajul comun:
— Cu ei sa iti cumperi toate cartile de care ai nevoie si sa participi la toate conferintele pe care nu ti le deconteaza facultatea.
La treizeci de ani, Studeno pur si simplu adora caii si caii-putere. Cele doua ore si ceva petrecute pe soseaua care unea mica localitate bretona de Paris il umpleau de viata si il faceau sa regrete nespus cei citiva ani in care refuzase sa invete sa sofeze si sa foloseasca una dintre cele trei masini ale Vaninei. Ca student intretinut de amanta, se bucurase de faptul ca avusese acces la caii din herghelia ei, despre care aflase ca valorau citeva milioane de franci – la pretul de pornire al unei licitatii teoretice. Viitoarea lui sotie nu vindea insa decit minji intarcati, al caror pret se stabilea cu citeva saptamini inainte de monta. O mica armata de grajdari, veterinari, hipologi si jockeys se ocupa de pregatirea cailor pentru curse sau de prezervarea unor descendente cit mai nobile. Pe mosia Vaninei se incrucisau numai nepoti de trapasi celebri cu nepoatele unor pepinieri care fusesera cindva mindria turfurilor de trot monté. Existau si cai de galop, alesi dintre descendentii celor opt armasari de monta publica Shagya Arab, de care Studeno se indragostise din prima zi pentru ca, i se paruse lui, semanau cu el insusi.
Apoi, in viata lui si-a facut aparitia Pierrot Marchearriere, un Shagya negru, cu coama neobisnuit de bogata, extrem de reproductiv, dar cu un picior cindva rupt, care nu ii mai permitea sa galopeze fara sa sufere. Armasarul era ideal insa pentru plimbari lungi, fara tinta precisa, pe drumurile de pamint care legau satele din jurul Rennes-ului. Acolo isi petrecea studentul sfirsiturile de saptamina cind, de cum cal si calaret treceau hotarul mosiei, lasind in urma interminabila livada de peri a Vaninei, Pierrot devenea dintr-odata Petio iar Nicolas – Nikola, intre cei doi barbati stabilindu-se un dialog ciudat, pe care calul il tolera, in vreme ce tinarul il purta de obicei in limba bulgara. Se impleteau in soaptele calaretului vorbe de dragoste si povesti din copilarie, cu multe cuvinte rostite cu voce tare doar pentru ca gura studentului nu le mai pronuntase de foarte multa vreme. Cind totul devenea excesiv si minunat, cel redevenit Nikola cobora din sa si ducea mai departe armasarul de capastru, asteptind ca veghea balaurului din pantalonii de calarie sa treaca de la sine. De cum punea picioarele pe pamint, Studeno dadea la o parte limba bulgara si continua sa-i vorbeasca lui Petrica pe romaneste, cringurile bretone vibrind de armonia bizara a unor cuvinte precum „incrincenare“, „imbratisez harbuzul“ sau „la curba sinile troznesc“. Pe masa de lucru a sorbonardului, atit in apartamentul de la Paris, cit si in chilia din Bretania, se afla in permanenta o fotografie infatisindu-i pe Nikola si pe Vanina avind degetele infipte in coama bogata a lui Pierrot Marchearriere – si exact in acea perioada tinarul indragostit de cai avea sa isi lase pletele sa creasca si sa devina o marca personala, adorata mai tirziu atit de sutele de admiratoare dimbovitene, cit si de nemtoaiacele si flamandele in patul carora Nic Studeno si-a trait cu pasiune primele pusee ale crizei virstei de mijloc.
Armasarul a murit de pneumonie in anul in care calaretul lucra de zor la elaborarea tezei de doctorat iar Vanina ar fi putut depune marturie ca nu vazuse in viata ei un om mai devastat. Trecuse prin dreptul odaii de la mansarda si il auzise pe cel care avea sa-i devina sot plingind in hohote si articulind cuvinte neintelese pe limba corbilor care, udata de lacrimi, nu mai parea, in urechile femeii, atit de colturoasa. In mod exceptional si la limita legii, se sapase o groapa adinca in mijlocul livezii de peri si acolo fusese coborit lesul armasarului, alaturi de un valtrap simplu, in buzunarul caruia Studeno indesase una dintre fotografiile inramate pe care, simtea, nu ar mai fi putut-o privi fara sa isi piarda mintile.
Perspectiva unui post de asistent suplinitor la Paris a fost cea care l-a impins in cele din urma pe Studeno sa urmeze cursurile unei scoli de soferi. Autobuzele sau trenul nu mai erau o optiune comoda astfel ca, dupa un an si ceva in care a condus un Renault vechi „ca sa isi formeze reflexele“, banii adunati i-au permis sa priveasca teancul de reviste si cataloage auto cu interes, ochii picindu-i imediat pe silueta familiara a unui Ford Mustang II negru, model 1978, cu optiuni „King Cobra Fastback“ si cu pachetul „Rollye“ incluse. Dar poate ca mai mult decit toate aceste lucruri contase faptul ca masina se numea cum se numea si ca avea ca simbol un cal nichelat surprins in plin galop. Vanina il insotise bucuroasa la primul dealer Ford, nedumerita la cel de-al doilea si de-a dreptul ingrijorata la ultimul. De fiecare data Nicolas al ei cerea sa fie lasat singur linga bolid, pentru ca mai apoi sa fie vazut vorbindu-i si facindu-se ca asculta un ipotetic raspuns. Iesea din fiecare automobil asa cum intrase si nu spunea mai mult decit un „non“ scurt, dupa care se urca incruntat inapoi in masina Vaninei. La cel de-al treilea showroom scena se repetase identic pina in clipa in care Vanina rasucise cheia in contact. Atunci, de undeva, se auzi un claxon tinguitor care il facu pe Studeno sa tresare ca posedat si sa ii ordone femeii sa opreasca. Iesind din masina acesteia, tinarul incepu sa adulmece aerul imbibat cu miros de fabrica si, din aproape in aproape, se opri in dreptul unui Mustang II, model 1978, modelul dorit, care insa era vopsit in rosu. Geambasul cerceta o vreme aratarea cu nedumerirea unui om care trebuie sa dea mina cu un calugar budist avind pe cap peruca lui Ludovic al XIV-lea, dupa care rosti, tare si clar, pe bulgareste:
— Petio, tu esti?
Umbra unei pasari in zbor, reflectata de parbrizul masinii, o facu pe aceasta sa para ca da din cap in sens ca nu, ceea ce in lumea urmasilor hanului Asparuh insemna „da“ iar in universul sufletesc al tinarului sofer ca, iata, iubirea vietii lui se reincarnase sau, poate, reinfierase sub forma unei mindreti de masina, careia niste fabricanti neatenti ii pusesera caroseria gresita.
Inainte de a pleca de la dealer, Studenov isi notase seria motorului, jubilase vazind ca pneul din dreapta-spate era un pic mai dezumflat si platise un avans consistent plus suma, deloc neglijabila, necesara schimbarii complete a caroseriei.
— Nu cumva sa il revopsiti! adaugase el in timp ce stringea mina unui breton nedumerit, cu figura de viking.
In seara zilei in care Pierrot Marchearriëre fu adus la mosie, Nicolas s-a rugat in zadar de Vanina sa il lase „sa doarma macar pentru o noapte“ in holul de la intrarea in conac. Dupa o discutie furtunoasa dar articulata, proprietarul noii masini a pretextat sa e obosit, retragindu-se in mansarda. Peste nici o ora putea fi vazut coborind scarile in papuci de casa si purtind sub brat un pui de perna si o patura facuta cocolos. Pe amindoua le lasa pe bancheta din spate a Mustangului dupa care, scuzindu-se, Studeno disparu citeva minute ca sa se intoarca cu o sticla de calvados Donfrontais vechi de patru ani si cu pachetul de Gitanes din care in urma cu trei ani fumase „ultima tigara din viata lui“. Pierrot, Petio sau Petrica participase la petrecere oferind spatiul interior, luminile si muzica iar la miezul noptii ii facuse lui Nikola o mare surpriza prinzind pe unde medii, de la Paris, un potpuriu de melodii interpretate la nai de Gheorghe Zamfir, foarte prizat de publicul francez in acei ani. Din pricina biografiei sale, Studeno nu avea prieteni si prietene din copilarie, dar in noaptea aceea simtise ca se intimpla ceva foarte important pentru desavirsirea vietii lui sociale iar sentimentul care dominase „petrecerea in pijamale“ fusese unul de prietenie veche si afectuoasa. Nu trebuise sa iasa din masina, asa cum pe vremuri descaleca din saua lui Pierrot Marchearriere.
In noptile urmatoare, atit la Paris, cit si in Bretania, Studeno nu s-a mai culcat in masina iubita, ci doar a adormit-o la noua seara fix, ascultind impreuna o emisiune pentru copii, nu mai lunga de zece minute. La urma, proprietarul scotea incetisor cheile din contact si iesea tiptil afara luind cu sine de pe bancheta din spate husa special comandata si invelind bine odorul, ca sa nu il trezeasca prea brusc rasaritul de soare.
AUTORUL
Andrei Pogorilowski s-a nascut pe 26 februarie 1968, la Bucuresti. A scris patru carti de teorie a timpului muzical si a publicat doua: Energii ale timpului muzical (1994) si The music of the Temporalists/Muzica temporalistilor (2011/2012). Nu a debutat in proza cu primul roman scris, Matache si apogiatura, ci cu prima parte a telenovelei literare Cartuse, care a cistigat Concursul de Debut al Editurii Cartea Romaneasca, editia 2011.
CARTEA
In acest episod, intra in scena Nikola Studenov, fiul unor tarani ulgari din judetul Mehedinti. Dupa ce urmeaza liceul in Craiova anilor 1960 si este pregatit pentru viata de citiva seniori interbelici de curind iesiti din inchisoare, tinarul se hotaraste sa fuga de serviciul militar obligatoriu. Intre timp, incendiaza un bordel satesc si este introdus in miscarea legionara de un fost sef de cuib, care il ajuta sa treaca Dunarea inot in Iugoslavia. De acolo fuge in Grecia „regimului coloneilor“, dar se stabileste la Paris, unde o vreme traieste ca gigolo. Peste douazeci de ani devine un respectabil profesor suplinitor la Sorbona si un impatimit al cailor si al cailor-putere. O vizita la Ambasada Republicii Socialiste Romania este suficienta ca sa i se inventeze un dosar de agent de influenta ceausist. Revenit in tara dupa 1989, cel cunoscut acum ca Nic Studeno da iama in frumusetile dimbovitene, umplind de gelozie inimile tinerilor corporatisti bucuresteni. Trecutul sau, insa, se razbuna.…
„Am scris acest episod secund al telenovelei mele literare cu sufletul la gura, asteptind sa vad ce s-a mai intimplat cu Vlad si Andreea, eroii primului episod. Se pare ca am fost atit de abil incit am reusit sa pastrez suspansul pina la sfirsit, cu toate ca nu a fost vorba decit despre un personaj nou, Nic Studeno. Acum ma intreb cind voi termina partea a treia, pentru ca mor de curiozitate sa vad ce a mai facut acest satrap cu plete canite.“ (Andrei Pogorilowski)