Petrecerea
Baza
— Traiam sub impresia ca mahalaua, asa cum o stiam noi de pe timpuri, se schimbase radical. Nu numai din povestile altora, dar chiar eu am trecut pe-aici de citeva ori si am consemnat amanunte dezagreabile. Dar sa presupunem ca vrem sa ignoram pentru moment aspectul scos la vedere, ce vreau eu sa subliniez in contextul calatorului de demult este ca, dupa o masura de timp, intoarcerea iti provoaca surpriza minimalizarii. Ce se intimpla cu vegetatia, peisajul arhitectonic, calitatea imputinata a sufletului, elementul demografic rarefiat, pietele pipernicite, strazile ingustate, obiectele de odinioara, aria terenului de joaca, principiile morale… Carui fenomen le cad prada? Uneori constati brusc schimbarea, te mihnesti fara sa realizezi ca raportarea spatiala a strivit aura mitica a copilariei, te retragi dezorientat, patruns de premonitia departarii. Ei bine, socul meu este acum de alta factura. Ma aflu aici, pe straduta copilariei, la maturitatea celor 49 de ani ingaduiti, sobru, integru, fara nici o influenta psihotica ori interese biochimice, si totul, pina in amanunte pe care le uitasem de patru decenii, arata aidoma, ca si cum o parte a perceptiei posedate atunci s-a intors odata cu mine!
— Aceleasi ginduri, chiar daca exprimate in gama unei diminuate elegante, mi-au strabatut si mie oripilarea. Intrebarea e alta, pina sa luam cunostinta cu ce se intimpla in geriatria urbanitatii inconjuratoare: de ce prindem noi dimensiune aici, sub acest cort incapator, luminat ca nuntile de cartier de-acum jumate de veac? Eu m-am aflat mai aproape de vecinatatea locului, e posibil sa nu fi resimtit aceeasi bogatie de nuante alienate daca n-as fi fost brusc predispus sa observ ca Evagrie Victorin, batrinul preot de pe Beldiceanu, pe care-l stiam mort de cel putin un patrar, cit si invatatorul Popescu, de pe stradela Misai, oho, claustrat dincolo de pe cind eram un adolescent muncit de infatuari occidentale, tocmai am trecut pe linga ei prin dreptul cismelei, reconditionata, repusa in functiune dupa o pauza consistenta de activitate. S-au uitat indelung la mine, ca si cum eu eram cel aflat intr-o stare privata de firesc, mi-au raspuns, totusi, la salut, am mers inainte. Nu marimea haurilor dintre cladiri, impresionabila, nimic de zis, acuratetea suprapunerii peste pomii in care ma cataram cu agilitatea unei maimute, mirosul butoaielor de vin spalate in curtea bodegei Trei salcimi ori poate chiar imbunatatirea noastra spirituala, dar acesti oameni, Ioane, au fost readusi!… Nu crezi c-aici se-ntimpla ceva iesit din comun?
— Am fost invitati, Tomita, de-aceea ne-aflam aici, ca sa raspund primei tale intrebari. Si ai dreptate, e straniu! Aveam de gind sa refuz, agenda mi-era plina de multiple indatoriri. Dar plicul, hirtia, cerneala, timbrul emanau ceva indefinit irezistibil! Am lasat totul balta si m-am prezentat la-ntrevedere, chit ca habar n-am cu cine!
— La tine fu vorba, totusi, de propria vointa, dirijata sau nu de elemente prozaice si pareri, dar eu ma gaseam in puscarie, unde ispaseam o detentie de cinci ani, pentru o eroare grafica interpretata drept intentie in gestiunea unei magazii de echipament sportiv din Bularga. Nevinovat cit m-au tinut curelele la interogatoriul incrucisat, dar avocatul nu-mi promisese o eliberare prematura nici cind fumase marijuana cu fata unei colege de-a nevesti-mii pe balcon. In zorii zilei, m-am trezit in celula insfacat de-o aripa, dus la ofiterul de serviciu, care mi-a pus sub nas invitatia de care vorbesti, un rind de toale nou-noute, ustensile de barbierit si bani de taxi. Daca nu i-as fi vazut pe cei doi, probabil ca m-as fi gindit la un nabab prolix din aria finantelor locale, recunoscator ca mi-am tinut gura in prezenta unor aspecte examinatrice. Dar n-ar fi batut la ochi, prietene?
Corpul
O silueta se apropie de ei:
— Vieti banale muncite de miracol…
— Nerval! – facura cei doi intr-un glas. Finalmente, un descifrator al absconsului!
Nerval se aseza linga ei. Lua un sifon dintr-o cadita cu gheata, isi turna in pahar, lichidul dadu cu presiune pe dinafara.
— Nu mai sint obisnuit…
— Ce se-ntimpla?
— Constringerea sfirsitului universal exprimata in particularitate. Karma urmeaza sa-si ia ramas bun de la tot ce-a avut el mai drag.
— Auzisem c-a avut un accident……
— A scapat cu bine. Uite-o pe mama lui cu Paunita…
— N-a murit in 2004? Nerval!
— Da…
— Care-i treaba?
— Nici eu nu stiu prea multe. In clipa accidentului eram certati. Inainte sa plece, a solicitat hatirul de-a fi cu noi, cunostinte care populau zona, rude, fosti colegi. Reconstructia unei idei. Dorinta i-a fost considerata. In ratiunea lucrurilor, sintem luati sub autoritatea unei realitati elevate.
— Despre ce fel de autoritate vorbesti?
— Intrebarea ridica un impas tehnic. Sint multe nuante, nu avem definitii comune.
Cortul se populeaza, o alta umbra se iveste din nimic.
— Karma! – facura cei trei.
Se imbratiseaza, Karma ia loc la masa, vine cu explicatii.
— Va multumesc ca ati dat curs, imi cer scuze ca v-am stricat rinduielile. Veti vedea ca nu mai conteaza. Voi, la virsta la care-ati ajuns. Ceilalti, la virsta la care-au plecat. Parintii vostri, in masura in care dorinta mea i-a oglindit in spiritul cererii, vor fi si ei aici, iubitele voastre dintii, persoane care va vor bucura, altele care va vor mihni. E greu de tinut echilibrul unei astfel de adunari, caci ea nu este controlata de legile selectiei naturale, ci de vrerea subiectiva, deformatoare a unei fiinte a carei senzatie de iubire umple un gol suspendat in trecut.
— E vorba de tine?
— E vorba de oricine.
— Ce se va petrece cu noi dupa?
— Lumea se-apropie de sfirsit, Tomo!
— Vom disparea, nu-i asa?
— Termenii pacatuiesc prin lipsa adecvarii. Pentru cei nechemati, efortul va trece neobservat.
— Cine va fi prezent?
— Valorile lor n-au capacitatea de-a aproxima asupra nivelurilor superioare. De participarea lui Mihoel sint sigur.
Inceputul virfului
Un barbat inalt trage un scaun alaturi, se asaza.
— Malak al-Maut va pazi intrarile. Efractia necesita masuri de precautie. Ma aflu peste tot, ma puteti chema oricind. Plec sa aplanez impresiile, razboinicii lui verzui au umplut cartierul si e posibil sa ingrozeasca fiinte nevinovate. Iti amintesti ce-a fost cind ne-am ciocnit in biserica din Copou…
Se ridica, dispare.
— Cine-a fost?
— Arhanghelul Mihoel.
— Pare blind… deloc infiorator…
— Daca l-ai vedea minios, n-ai mai putea povesti. Natura lor e complet diferita. Nu numai raportat la noi, dar chiar la miile de ramificatii functionale care impart cerurile.
— Chipul si asemanarea…
— Aparenta, imprumut…
— Analogia……
— Prea complicata s-o-ntelegem ca atare…
— Nu invoca toate acestea un set de moravuri diferit?
— Sortul lor poate lua orice viata tocmai pentru ca sint pregatiti s-o poata recrea in orice context. De unde si alta legislatie morala, corp filozofic, sensibilitate spirituala.
Cortul era plin. Nu in sensul aglomerarii urbane, al inghesuielii in mijloace de transport in comun ori al luptelor de supravietuire la un meci de fotbal pentru accederea in liga superioara, ci in ideea ca nimic nu ameninta confortul, ordinea, calmul imobilizate sub cupola de pinza. Becurile ardeau fara sa orbeasca, un cvartet de coarde tinea tacerea animata in compozitii scurte de Bach, Beethoven, Brahms, Bruckner.
Dinspre intrarea de la strada se aud strigate. Un barbat vinjos este tinut in loc de palma deschisa a oribilului Malak al-Maut.
— Vreau sa intru!
— Prietene, n-ai fost invitat…
— Domin tot ce misca pe strazile astea de cind ma stiu, am nevoie de convocare? Eu sint Selat Sirag, spaima orasului!
— Neinfricate cavaler, in seara asta n-avem libertatea de-a isca paguba, mergi in plata ta, vom lua atitudine la timpul potrivit. Nu acum, nu aici…
— Da-te la o parte, ba, tatuatule, ca te bag in spital!
Din adapostul gardului o umbra se detaseaza cu vigoare. Malak al-Maut ingheata. Selat Sirag da sa mai spuna ceva, se trezeste inconjurat de o plasa de pinze de paianjen groase cit degetul, se zbate chitcaind ca un soarece, se roteste in aer, devine o sfera de tendoane, falange si solzi, se micsoreaza, dispare cu un scrisnet abrupt. Mihoel se intoarce spre Malak al-Maut, care continua sa dirdiie de spaima.
— In noaptea asta vei fi spulberat daca mai ingadui vreun act de perturbare!
Cornisa mijlocie
In clipa aceea, intre ei se iveste un necunoscut cu par grizonat, zimbind afabil dintr-o roba bleumarin. Mihoel face un pas inapoi, inclina capul, matura aerul cu palma. Barbatul ridica doua degete, gardul se transforma intr-un zid pal acoperit cu tigla galbena, locul cortului este luat de o cladire impodobita cu turnuri de bazalt, ferestre prelucrate din clestar, candelabre taiate in aur frantuzesc, mozaic lucitor reproducind imagini renascentiste, fintini arteziene gotice din marmura irizata, fotolii de catifea si argint, mobilier de nuc, onix si puncte de rubin. Eli’havar ocupa un loc in coltul chenarului de mese. Vocea lui suna ca tumultul unui fluviu. Cei din sala cad in genunchi.
Din preaplinul Celui care va slujeste, fiti binecuvintati de iubirea acestei clipe!
Karma isi imbratiseaza invitatii, trece de la unul la altul, se apropie de Marele Oaspete. Eli’havar ii face semn sa se aseze linga el. Cu coada ochiului ia nota de prezenta lui Shamai. O formatie de jazz formata din noua insi deprimati, cu Duke Ellington la pian, cinta… And His Mother Called Him Bill prabusiti peste instrumente. Ran si Nerval se indreapta spre Karma. Lavo schimba vorbe cu Elena. In togi purpurii, perechi pasesc printre perechi. Altele stau in racoarea unor arteziene de masa. O pace nefireasca ii moleseste vioi. Un final de drum in care, cu putina straduinta, ar putea vedea structura tunelului prin care s-a ivit Don’abar, aflat in mijlocul mesei. Linga el, impunatoarea Anabe’lia. Frumosi ca un renume wagnerian.
Pregatirea inaltului
In jurul lui Eli’havar se contureaza un cimp magnetic intens, cei din preajma lui sint impinsi indarat. Un sentiment de ruptura ii pune pe zdruncin. Zumzete succinte si bubuituri rebele sfisie armonia, seismul zguduie cladirea cu un set de vibratii pompoase, tavanul este despicat de impetuozitatea unui tunet, o lumina orbitoare navaleste in taria salii. Pentru o seama de momente, pina ce nivelul cuantelor este domolit, o tacere de stinca intepeneste frecventa zero in inima adunarii.
AUTORUL
Liviu Cangeopol s-a nascut pe 28 martie 1954, la Iasi. Studii de filologie intrerupte in anul al III-lea, apoi de contabilitate si business administration incheiate la New York si Atlanta. Publica primele proze in revista „Dialog“ (august 1978), debut editorial in 1989, Ce-ar mai fi de spus, co-autor Dan Petrescu (1989 – Agora, USA, Editura Minerva, 1990, Editura Nemira, 2000). In anul 2007, publica romanul Zimbetul la Editura Humanitas.
CARTEA
Calmul prelevat in furtunapoate fi considerat un roman anacronic daca n-ar fi atemporal (Ingeri pe fisia cuantica ar fi un subtitlu potrivit). Sase destine care se impotmolesc odata cu lumea in fluviul metaforic care desparte cele doua universuri. La nivel filozofic, romanul pleaca de la o remarca scapata de Heidegger cu prilejul ultimului sau interviu, in care face referire la existenta unei cai de trecere intre aceste universuri. Partea diurna este incitata de incipitul nebuniei lui Nietzsche, care a atras dupa ea, in viziunea unui cineast de geniu, desfacerea lumii in sase zile.
„Partea mizerabila a creatiei, imaginata de oameni simpli, criminali de instinct, femei nehotarite, betivi arestati de obsesii, adolescenti cu psihic dereglat, autori nesemnificativi imbatrinind insotiti de sensul inutilitatii, contrapusa celeilalte opere, cu autori zburind pe deasupra mediei, eroi fara urma de spaima, sfinti cu virtuti intacte, femei convingatoare. Poarta de trecere dintre lumi ne dezvaluie ca primii sint aceiasi cu ceilalti, separati de cautarea himerei alcatuite din surplusul celor doua norme: literatura si iubirea.
Combinatia de anost/glorificare, ratacire/regasire, agresivitate/agonie va duce, prin exercitiu si eliminare, la aparitia diamantului optim. Lumea va fi cufundata, dar rostul ei nu este traiul indestulat, ci salvarea creatiei prin destinul fiintei.“ – Liviu Cangeopol