Unele verdicte sint nedrepte, dar si mai multe sint racoritoare pentru cinefilul care nu prea mai gaseste azi pareri nu doar transante, ci pur si simplu avizate despre filmele romanesti. (Criticii nu mai au unde sa scrie, iar cei care scriu nu sint critici, ci reporteri care copiaza din comunicate de presa sau bloggeri care nu stiu despre ce vorbesc.) Tudor Caranfil e un critic de formatie veche, care a studiat filosofia inainte de a trece la filmologie si care a invatat din timp sa descrie si sa comenteze lapidar, colorat si accesibil un film. Prezenta lui fizica poate fi derutanta, dar e inedita. Esti sau nu de acord cu ce scrie, dar nu poti nega ca e un personaj. Genul profesorului distrat, dar mereu cu antenele intinse. Pleaca de la un film dupa 10 minute daca se plictiseste, a circulat pina nu demult prin Bucuresti cu bicicleta pina i-a fost furata (cu ea venea si la vizionari), iar la Cannes si Berlin apare mereu cu un minut inainte sa inceapa proiectia si absolut de fiecare data gaseste loc, oricit de mare a fost coada. Capacitatea de a se descurca in orice situatie e fascinanta, ca si nonsalanta sa (aparent) uituca. Tachinarile dintre el si Magda Mihailescu, un alt critic din vechea generatie, sint proverbiale.
Uitati toate astea cind incepeti sa cititi Dictionarul subiectiv…
Mosul e rau si de multe ori le spune bine, cu riscul de a fi injurat de vreun Marius Theodor Barna sau chiar Dan Pita, fata de care e cu totul dezinhibat. Volumul incepe cu Gabriel Achim si se termina cu Andrei Zinca. Filmul de debut al lui Achim, Visul lui Adalbert, i se pare de „intensa originalitate“ in ciuda finalului ratat, dar e ingaduitor cu debutul lui Zinca, Puzzle, pe care il considera „bine scris, pregnant in atmosfera pe care o invoca si admirabil interpretat“. Intre aceste doua coperte se afla in jur de 250 de regizori care nu sint toti romani. Titlul volumului, usor interpretabil, scuza introducerea unor nume precum Costa-Gavras, Theo Angelopoulos, David Yates si chiar F.W. Murnau (pentru Nosferatu) si Bruce Beresford, care ori au filmat in Romania productii straine, ori au facut filme despre Romania. De fapt, ei n-aveau ce cauta intr-un dictionar al regizorilor romani, nici macar pentru a le umfla rindurile.
Argumentul autorului, plasat la inceputul volumului, care pleaca de la ideea „oportunitatii“ unui astfel de dictionar, nu-si are sensul. Fireste ca e necesar! Presa si cartile de cinema sint in suferinta, cineastii reproseaza criticii faptul ca nu e la inaltimea filmelor lor, dar ce e mai trist e ca spectatorii (tineri) nu au de unde sa caute opinii despre filmele pe care le vad. Ca sa evite acuzatiile ca a fost prea subiectiv in subiectivismul lui (!), Tudor Caranfil l-a rugat pe Mihai Fulger sa scrie atit despre fiul sau, Nae Caranfil, cit si despre Cristian Nemescu, a carui plecare prematura l-a afectat.
Cele 270 de pagini care adapostesc 250 de portrete cereau multa concizie. Tudor Caranfil o are si o exprima in sfichiuiri de bici – unele nejustificate, dar acesta e beneficiul subiectivitatii (cum ar fi aratat un dictionar obiectiv?) . „Prolificul“ Marius Theodor Barna e „o nulitate regizorala“, Terente, regele baltilor, de Andrei Blaier, „e un proiect mai trivial si mai dezgustator decit Crucea de Piatra“, pentru ca in Dulcea sauna a mortii, actrite de valoare sa fie „puse sa evolueze mai mult cu sinii“, Radu Gabrea „a fost mereu un excesiv“, dar Cocosul decapitat e o „productie expozitiva, maniheista si paupera in idei vizuale, desueta si academica“. Glissando e „cel mai dureros esec“ al lui Mircea Daneliuc, fiind un „produs epigonic, incoerent, baroc si calofil“, pentru ca dupa ’90 vina cineastului sa se stinga: „In conditiile in care «noul val» romanesc se afirma, cu autoritate, pe plan international, peliculele semnate Daneliuc apareau – ce-i drept! – ca o plaga dezgustatoare pe corpul mai viu ca oricind al cinematografiei noastre“. In Cei care platesc cu viata de Serban Marinescu, „totul e fals, afectat si hidos“, in vreme ce Concertul, de Radu Mihaileanu, „e un divertisment popular de calitate“, Rascoala, de Mircea Muresan, e o „insailare de stereotipuri vizuale lipsite de forta si emotie, care amintea numai vag de Rebreanu“, Terminus Paradis, de Lucian Pintilie, e si el o „insailare de clisee“, Pas in doi, de Dan Pita, un „studiu de atelier chinuit, fara sinceritate si emotie reala“, Concurs e o copie dupa Croaziera, care, la rindul lui, e „unul dintre cele mai virulente atacuri la adresa unei lumi acuzate de genocid al tineretii“.
La Pozitia copilului, desi admite ca nu e „fara calitati“, pe critic il deranjeaza ca se vorbeste prea vulgar („Desigur ca, folosind acest limbaj, cineastii denuntau «neamul prost» al elitelor noastre actuale, dar, Doamne!, de ce «pana mea» atita ostentatie?“). O luna in Thailanda, de Paul Negoescu, e „un fel de Antonioni dres cu Perinita“, Florin Piersic, Jr. „ramine, deocamdata, un campion al cinemaului nostru, independent, dar nu si profesionist“, Eminescu versus Eminem fiind, printr-o exprimare rautacioasa, „mai curind joaca gingava de-a cinematograful a unor zgimboi cu posibilitati materiale“.
Sergiu Nicolaescu si Dan Pita se lafaie pe cite sapte pagini, dar Caranfil e mult mai putin tolerant cu Pita pe cit e cu Nicolaescu, din a carui creatie postdecembrista remarca laudativ Poker pentru „eficacea satira sociala“, dar si pentru „debutul stralucit“ al lui Jojo. Cind ajunge la Pita, desfiinteaza Hotel de lux amintind de epitetul pe care i l-a pus ilustrul Michel Ciment de „pateu politic“, epitet pe care il reia si cind vorbeste despre Pepe si Fifi, in vreme ce Femeia zilei il face sa vorbeasca despre „grandomania diletantis“. Nici filmul lui Lucian Pintilie, De ce trag clopotele, Mitica?, nu l-a innebunit pe Tudor Caranfil, care considera ca „noroiul ineaca literalmente imaginea, inabusa, ca o magma, sugestia, intretinind impresia saraciei de mijloace si inspiratie“. In schimb, numai vorbe bune despre Politist, adjectiv, de Corneliu Porumboiu, in vreme ce Aurora i se pare confuz, actorul Cristi Puiu plimbindu-si prin el „expresia habauca si perplexa“. Mai precaut cu Aurora, autorul face praf Toata lumea din familia noastra, de Radu Jude, pe care il acuza ca e „alcatuit din prefabricate“ si ca „ii lipsesc dureros elementele ce au creat, in ultimii ani, renumele noului nostru val: inteligenta si originalitatea“. Caranfil nu a gustat nici Pescuit sportiv (de Adrian Sitaru), dar i-a placut Eu cind vreau sa fluier, fluier (de Florin Serban).
Opiniile lui Tudor Caranfil sint atacabile (aici le-am reprodus pe cele mai virulente), dar vin de la cineva a carui meserie a fost timp de 50 de ani sa scrie despre filme. Azi, cind informatia e la indemina, presa se deprofesionalizeaza si opinii avizate nu prea mai gasesti, sa spui ca astfel de carti sint necesare suna banal. Ca un contraexemplu, am citit recent o cronica sideranta la Faust-ul lui Sokurov pe site-ul postmodern.ro unde se vorbea despre o „imagine atit de sofisticata si artistica (…) incit te lasa fara rasuflare si te prinde in mreje ca o vraja (…), aproape tinindu-te cu miinile de scaun ca sa nu cazi din starea de gratie pe care ti-o transmite“. Despre asta e vorba!…