– Fragment–
La azil
De la A, ca in „amontele“ dintru-nceput, despre care s-ar pomeni in avan-hronic, si pin’ la Z, ca in „zadar“, „zabala“, „zaiafet“ ori „zoaie“. Cuvinte din vechime, care s-au ispravit ori se-nvirtesc in roata fricii, excentric, si altele ce, dimpotriva, bagarete, mai au in ele ceva suflu: proscrise, izgonite intr-aiurea. Vai, tie, batrine Adam !
Au fost odata ca niciodata doi frati, care se numeau Jacob si Wilhelm si pe care lumea-i socotea nedespartiti. Erau vestiti in toata tara, fapt pentru care li s-a si spus, dupa numele de familie, Fratinii ori, mai degraba, Fratii Grimm. Chiar si dupa uzul vorbirii de astazi, careia ii cam place a se fuduli cu imprumuturi, au ajuns cunoscuti printr-o locutiune drept Grimm Brothers si, fie si numai din auzite, dar necitite, drept mosii cu „tolba cu povesti“, care ne spun basme cu Alba-ca-Zapada si Cenusareasa.
Fiind nascuti in acea parte a comitatului imparatesc Hessa care, dimpreuna cu orasul Hanau, forma unul dintre cele peste trei sute de petice din tesatura mereu cirpita si rascirpita a micilor state germane, cei doi si-au pastrat pina la batrinete felul de-a vorbi de pe meleagurile de bastina, chiar daca intru citva indulcit de schimbarea locurilor unde se stabileau pentru o vreme.
Jacob a venit pe lume in 1785, iar Wilhelm, cu un an mai tirziu – asadar ambii doar cu putina vreme inaintea Revolutiei Franceze, ce avea sa modifice, din Europa si pina in cele mai indepartate colonii, alcatuirea puterii, pe cind in comitatul Hessa abia dac-a schimbat ceva. In orice caz, nu se-ntimpla mai nimic nici in orasul natal, Hanau – unde tatal lor, Philipp Wilhelm Grimm, isi vedea de treaba ca avocat al Curtii penale, iar mai apoi ca secretar orasenesc –, nici in apropiatul Frankfurt, exceptie facind doar momentul incoronarii imparatului, de care fratii isi vor aminti mai tirziu, din departarea incetosata a anilor: parada trupelor landgrafului a fost un spectacol ce oferea imagini colorate, pe care memoria le mai si infrumuseta. Bubuitul tunurilor si grozaviile razboiului i-au ocolit, in schimb aveau in preajma padurea-ntunecata, unde se rataceau copii si doruri si dorinte si unde frica prinde radacini in felurite chipuri.
Apoi, cei doi Grimm au locuit la Steinau, un tirgusor aflat la drumul comercial ce lega orasele-tirguri Frankfurt si Leipzig. Aici Jacob si Wilhelm au fost educati de preceptori pina cind, dupa moartea tatalui, s-au mutat la Kassel, unde – traind in saracie – au urmat liceul cu sprijinul matusii lor Zimmer, care – ca doamna de onoare – se bucura de vaza si dispunea de oarece avere.
Dintre ceilalti trei frati si sora de care, dupa moartea mamei, au trebuit sa se-ngrijeasca Jacob si Wilhelm, posteritatea n-a retinut decit numele lui Ludwig Emil Grimm. Acesta, caruia ceilalti Grimm ii spuneau Louis, i-a desenat in creion pe cei doi frati vestiti – caci despre ei e vorba aici ! –, i-a caricaturizat din fuga penitei si i-a imortalizat pe placi de cupru cu acul de gravat: Jacob inaintea lui Wilhelm, infatisati dintr-o parte, astfel incit profilurile lor ni s-au imprimat in memorie cu trasaturi deslusite. Ambii de o tinuta aleasa – cel mai virstnic cu lavaliera innodata, in timp ce virfurile gulerului de la camasa celui mai tinar stau raschirate. Cu privirea catind drept inainte, atintita asupra unui lucru aflat, pesemne, departe. Parul unuia coboara in bucle, al celuilalt e abia ondulat. Cu o expresie foarte grava pe chipuri de fiecare data.
Fratii. Doi frati imbracati cu simplitate. Reprodusi pe paginile de titlu, tipariti pe bancnota de 1.000 de marci, imprimati pe timbre postale. Ori pe bilete de banca. Intru totul potriviti s-ajunga monumente, nume de strazi, festivaluri si sa-i atraga pe turistii dornici sa colinde in lung si-n lat: in trena vietii lor se asterne o cale de basm. Asa au si ajuns la noi, cit se poate de familiari si pe potriva gustului comun, osinditi sa ramina inofensivi.
Eu, insa, ii vad inhamati impreuna, pe viata, la carul totdeauna incarcat peste masura cu carti. Intorcind pe-o parte si pe alta terfeloage legate in piele de porc, stivuind foliante, luind urma unor mituri, legende, manuscrise pierdute – si asta inca de la Marburg, din vremea studentiei, iar mai apoi si prin alte locuri, oriunde s-ar fi putut depozita lucruri uitate. Niste romantici in drum spre Biedermeier, prefirind – impatimiti de limba – vorbe, numarind silabe, interogind limba asupra originilor ei, degustind pe cerul gurii mutatii consonantice, dind la iveala ambiguitati ascunse, retrezind la viata cu un sarut cele adormite, scuturind praful de pe venerabile monumente ale limbii, iar mai apoi, tot iscodind cuvinte, ajungind sa poarte de grija fiecarei litere si, mai cu seama, cu migala deosebita, vocalelor de la inceput de cuvint. Patima fara leac si corvoada impusa de bunavoie; zeflemitorii erau de parere ca ti-l puteai lesne inchipui pe Jacob ferecat intre copertile unei carti, legat in piele scumpa.
Dar, pentru inceput, nu vom insira aici tot ceea ce fratii Grimm, cu flerul lor, au scos la iveala din biblioteci – Wilhelm rascolind in arhive din beciuri, iar Jacob cotrobaind prin manuscrise si carti chiar si in timpul vreunei calatorii, de pilda la Viena, unde Congresul dansa, euforic, valsuri ori facea felurite invirteli cumparind si vinzind tari – pentru ca mai apoi sa resusciteze cele descoperite, gratie unei sirguincioase respiratii (in Biblia lui Luther i s-ar fi spus, poate, „rasuflatura“) gura la gura. O observatie doar: pe cit de ingemanati se prezentau cei doi frati in public, pe-atit de singulari si opusi intre ei erau. Si daca la inceput, inca de la insarcinarea poetului Brentano, s-au vazut lucrind un timp impreuna, mai apoi totusi, „intrucit lui Clemens ii lipseau fie staruinta, fie cheful sa duca treaba pina la capat“, doar Wilhelm singur a scos sub forma de carte toate basmele adunate, spre a nu le lasa sa cada in haul mereu cascat al uitarii. Aceste basme – povestite la sezatori in satele din Hessa si transmise fratilor de prieteni culegatori –, mai intii in stare bruta, fiind versiunea primara, fusesera apoi netezite cu grija si domolite ca ton. Raspindite in editii succesive, ne sint la indemina si azi ca Basmele Fratilor Grimm.
Jacob, cel mai virstnic dintre frati, se ingrijea mai mult de originea cuvintelor si cerceta modul lor de functionare gramaticala. Acolo unde Wilhelm, de dragul eufoniei, mai trisa din cind in cind, Jacob le raminea fidel cuvintelor. Cei doi se completau si se delimitau unul de celalalt. In diversele orase unde au trait, odaile lor de eruditi se gaseau una linga cealalta, ceea ce le permitea mai apoi, prin usa ocazional intredeschisa dintre ele, cite-un schimb (mut) de manuscrise ori de interpelari glumete, uneori chiar dispute purtate in surdina de la odaie la odaie. In tot acest timp au inghitit mult praf de carti, ce-i facea rau mai ales lui Wilhelm, a carui sanatate era precara. Bolea adesea, era umoral, vedea mereu abisuri cascindu-i-se in fata, parind atunci absent si avind nevoie de imbarbatarea fraterna.
Deseori cei doi cautau o compensatie in natura, motiv pentru care ii voi intilni cit de curind si in repetate rinduri plimbindu-se fie prin parcul palatului, la Kassel, fie pe malul riului Fulda ori, mai tirziu, prin parcul Tiergarten din Berlin, dar prezentindu-se chiar si la dorinta mea ori citati de mine cu siretenie. Cind unul cite unul, fiindca stiu ca Jacob merge cu pas mai ager, cind unul linga celalalt, pentru o bucata scurta de drum. Amindoi sint tulburati pina-n strafunduri de navala cuvintelor, care se-nfatiseaza, chemate ori nechemate, isi manifesta, susotind, atasamentul, se-nghesuie si staruie vociferind sa li se dea intiietate. De cum au fost strigate, cuvintele se si prezinta, cu mic, cu mare, cu sau fara noima; si-aproape toate au pretentia sa fie confirmate prin citate.
O insarcinare de o natura speciala le-a trezit elocinta. Pas cu pas il aud pe Jacob, dupa ce-a ajuns de la „alabastru“ la „albastru“, de la „alune“ la „anume“, lucrind si variind aerul pe care-l tragi in piept, il aspiri, „ce minunat adie aerul dinspre muntii natali“ la Schiller si cum mai „sare-n aer o caruta cu pulbere“ la Goethe, iar apoi ia de buna o vorba din batrini a lui Fischart, care-i numeste pe „cimpoierii ce pentr-un gologan isi dau si aerul, si duhul“ – „vinzatori de aer rasuflat“; asta in timp ce Wilhelm, tinindu-se pe urmele fratelui sau, trecind de la „darac“ la „dor de duca“, din segmentul lexical al literei D, nu reusea sa vada un capat de drum nici chiar facind pe dracu-n patru: acum e la „dorinta“, la cele trei dorinte din basme.
AUTORUL
Günter Grass s-a nascut in 16 octombrie 1927, la Danzig, unde si-a petrecut copilaria si adolescenta. La saptesprezece ani s-a inrolat in Waffen-SS, iar in 1945 este luat prizonier de catre americani. Dupa razboi a urmat Academia de Arta din Düsseldorf (1947-1952), apoi Universitatea de Arte Plastice din Berlin. A trait un timp la Paris, apoi in Italia, iar din 1960, in Berlinul de Vest si la tara, in landul Schleswig-Holstein. A debutat in 1956 cu volumul de poezii Avantajele gainilor-girueta, dar ulterior s-a afirmat ca prozator, cu romanul care il va consacra pe plan international, Toba de tinichea (1959). Impreuna cuPisica si soarecele (1961) si Ani de ciine (1963), acesta intra in alcatuirea „Trilogiei Danzigului“. Poet, prozator si dramaturg, Günter Grass a publicat numeroase carti, dintre care amintim romanele Anestezie locala (1969), Calcanul (1977), O chestiune incurcata (1995) si In mers de rac (2002), volumele de proza scurta Intilnire la Telgte (1979), Rubrica nasteri sau germanii sint pe moarte (1980) si Povestiri lugubre (1992), volumul de eseuri si polemici politice Din jurnalul unui melc (1972), volumele de versuri Ultimul dans (2003) si August stupid (2007). In 2006 i-a aparut prima carte de memorii, Decojind ceapa, urmata doi ani mai tirziu de Aparatul de fotografiat, ambele stirnind controverse aprinse. Activitatea sa literara a fost recompensata cu cele mai prestigioase distinctii, culminind cu Premiul Nobel pentru Literatura (1999). La Editura Polirom au aparut: Toba de tinichea (2005, 2007, 2012), Anestezie locala (2008), Pisica si soarecele (2009), Secolul meu (2012), In mers de rac (2002, 2013), Decojind ceapa (2007, 2012), Aparatul de fotografiat (2010), Intre Germania si Germania (2012).
CARTEA
Cuvintele Fratilor Grimm(2010), cel de-al treilea volum de memorii al lui Günter Grass, foloseste drept pretext cuvintele propuse de Jacob si Wilhelm Grimm in Dictionarul limbii germane pentru a se intoarce in timp si a rememora diverse episoade din viata celor doi frati, dar si din trecutul autorului insusi. Cind sobra, cind hitra, presarata cu digresiuni intortocheate, jocuri de cuvinte sclipitoare si turnuri de fraza ingenioase, naratiunea urmareste viata atit de celebrilor Frati Grimm, ale caror povesti sint cunoscute astazi pina in cele mai indepartate colturi ale lumii – ne sint dezvaluite firile si aspiratiile lor diferite, li se confera substanta, iar cititorii ajung sa-i vada aievea, ca pe doi oameni in carne si oase. Dictionarul limbii germane, publicat intre anii 1852 si 1960 in treizeci si doua de volume, inceput de Jacob si Wilhelm Grimm la propunerea editorilor Karl Reimer si Salomon Hirzel si continuat de numerosi colaboratori, devine astfel nu doar o insiruire monotona de cuvinte, ci si o tesatura vie de vocabule vechi si noi, folosite inca sau date uitarii, in care se impletesc soaptele, ezitarile, stradaniile, revoltele, slabiciunile si bucuriile celor doi frati.