– Fragment –
Induram mai usor viata in lagar, ori poate ca doar ma obisnuisem cu ea. Gardienii ma palmuiau in continuare pentru cele mai mici greseli: ca nu ma plecasem destul de adinc sau de iute, ca imi faceam treaba prea incet. In fiecare zi vedeam barbati aliniati in fata colibei lui Yun Hong. Dar cel putin femeile de acolo primeau portii mai mari decit ceilalti prizonieri. O data la doua saptamini un medic militar le controla sa nu fie bolnave. Dupa ce le examina, doctorul Kanazawa venea la popota ofiterilor si statea acolo singur, fara sa spuna o vorba cuiva.
— Fetele astea au noroc, mi-a zis intr-o zi, dupa ce s-a uitat peste umar ca sa se asigure ca sintem singuri in sala de mese. In marile orase, jugan ianfu servesc cincizeci, saizeci de soldati pe zi. Hai, hai, fetele noastre sint norocoase.
Mi s-a parut ca vorbeste mai mult ca sa se convinga singur decit pe altcineva. Mai tirziu am aflat ca printre indatoririle lui era si sa faca avorturi.
Ofiterii mincau bine, asa ca nu-mi era greu sa sterpelesc resturi din bucatarie ca sa le impart cu Yun Hong si cu femeile din coliba mea. Eram atit de cunoscuta in lagar, ca nimeni nu-si mai batea capul sa ma opreasca si sa ma perchezitioneze. Am inceput sa nu ma mai feresc ca inainte.
Intr-o seara, cind plecam de la bucatarie, capitanul Fumio a aparut din intuneric si m-a oprit. Si-a strecurat miinile pe sub hainele mele si m-a pipait, zgiriindu-mi sfircurile sinilor cu unghiile prost taiate. M-am infiorat, asa cum ar fi dorit el.
— Soh, soh, soh, a murmurat cind a dat cu degetele de cele doua picioare de gaina pe care le legasem cu sfoara la briu si le ascunsesem intre picioare.
In coliba unde se faceau interogatoriile, un gardian m-a tinut de git, ca sa vad ce face Fumio. Acesta a pus picioarele de gaina pe masa in fata mea, a scos cutitul din teaca si, cu o miscare iute, a retezat ghearele, taind deopotriva pielea, carnea si osul. Alt gardian mi-a pus mina pe masa si mi-a rasfirat degetele. Plingeam in hohote, implorindu-l pe Fumio sa ma crute, dar el a ridicat din nou cutitul. Ma zbateam innebunita. I-am izbit pe gardieni cu picioarele, dar nu mi-au dat drumul.
— Curva chinezeasca, a strigat Fumio in engleza, dupa care a vorbit iarasi in japoneza. Te crezi asa desteapta ca ne furi mincarea? Ia sa te invat o zicala de-a noastra: „Pina si maimutele cad din copaci“.
Am inceput sa urlu si am urlat si cind a coborit cutitul si mi-a retezat ultimele doua degete de la mina stinga. Tipam si mi se parea ca e glasul altcuiva. Inainte sa-mi pierd cunostinta, m-am vazut plimbindu-ma printr-o gradina din Kyoto. Apoi n-am mai stiut de mine si nici de durere.
A durat mult pina ce rana s-a vindecat. Aveam febra si dureri foarte mari, dar Fumio m-a trimis sa lucrez in bucatarie la nici o saptamina dupa ce imi taiase degetele. Ceilalti prizonieri au facut tot ce-au putut ca sa-mi poarte de grija. Doctorul Kanazawa mi-a cusut rana si imi dadea fiole de morfina din putinele ramase si care erau rezervate doar japonezilor. Ma tineam deoparte deceilalti prizonieri, preferind sa fiu singura cu gindurile mele. Ca sa-mi mut gindul la altceva, am creat o gradina in minte, pornind de la amintiri. Pe Yun Hong n-am vazut-o saptamini in sir, dar l-am rugat pe doctor sa-i spuna ca ma imbolnavisem de malarie. De aflat, insa tot a aflat. A avut Fumio grija sa-i spuna.
— Am sa-l omor, a zis cind m-am intremat indeajuns cit sa ma duc sa o vad.
A intins mina printre gratii, dar eu tineam bratele pe linga corp.
— Vreau sa vad…, m-a rugat si atunci am ridicat mina stinga, infasurata in bandaje. Vai, Ling… a murmurat. Ce bestie.
— Se va vindeca, am zis si, ca sa schimb vorba, i-am povestit de gradina care imi aparuse in fata ochilor chiar inainte sa-mi reteze Fumio degetele.
— O sa ne cream si noi gradina noastra, mi-a raspuns. Locul de unde nimeni nu ne va putea lua.
In noaptea aceea, stind intinsa pe pat, imi tot veneau in minte vorbele pe care mi le spusese inainte sa ne despartim:
— Daca ai vreodata prilejul sa scapi de aici, te rog sa nu sovai, Ling. Nu, nu vreau s-aud nimic. Promite-mi ca ai s-o rupi la fuga. N-ai sa te gindesti la nimic. N-ai sa privesti inapoi. Ai sa fugi.
I-am fagaduit. Ce altceva as fi putut face?Parintele Kampfer a murit rapus de malarie si Fumio m-a numit interpret in locul lui. Intr-o zi, la vreo doi ani si jumatate dupa ce ajunsesem in lagar, prizonierilor li s-a ordonat sa construiasca o coliba noua. Cind a fost gata, Fumio mi-a poruncit sa ma infatisez acolo. Cu el era un barbat pe care nu il mai vazusem pina atunci, dar din respectul cu care il trata Fumio, mi-am dat seama ca e o persoana insemnata. Era putin trecut de patruzeci de ani, cu parul taiat scurt, cu fata slaba si prelunga. Purta pantaloni albi si tunica alba cu guler ingust. Numa dumiream cum de poate avea haine atit de imaculate in jungla. Mi-a spus ca il cheama Tominaga Noburu si ca are nevoie de cineva care sa-i traduca niste documente din engleza in japoneza.
— Inainte ma ajuta parintele Kampfer, s-a plins el.
— Ar mai fi si azi in viata daca oamenii dumneavoastra i-ar fi dat medicamentele de care avea nevoie, am raspuns.
Fumio a ridicat mina intr-un gest binecunoscut tuturor, dar Tominaga l-a oprit cu o privire.
— Te rog sa ne lasi, capitane Fumio.
Capitanul a strins mina pumn, apoi a lasat bratul in jos. A facut o plecaciune adinca in fata lui Tominaga si a iesit din coliba. Tominaga mi-a aratat un scaun si s-a dus la o sobita portabila ca sa prepare ceaiul. Intr-un colt al camerei se afla un birou acoperit cu diagrame, documente si harti. Pe un perete era atirnat un portret al imparatului Hirohito in uniforma militara. Pe alt perete era agatat un desen in carbune, inramat.
— O gradina koresansui, am zis, amintindu-mi ce imi spusese Yun Hong cindva, in ceea ce parea acum a fi o alta viata.
— Intr-adevar, o gradina de piatra, a zis Tominaga intors spre mine, uitind o clipa de ceainic.
— Unde se afla ?
A aruncat o privire spre mina mea, inca infasurata in bandaje patate, cu toate ca rana se vindeca.
— Stii ceva despre gradinile noastre ?
— In Malaezia, in Cameron Highlands, traia un gradinar japonez. Nu stiu daca mai e acolo, Nakamura… si nu mai stiu cum, am zis dupa ce m-am gindit putin. Asa il chema.
— Vorbesti de Nakamura Aritomo? A fost gradinarul imparatului.
— L-ati cunoscut ? am intrebat, agatindu-ma de acest firicel din viata pe care o stiam.
— Nakamurasensei este un gradinar foarte respectat, a raspuns Tominaga, asezindu-se pe scaunul de rattan din fata mea. Cum se face ca stii de el ?
Am sovait doar o clipa.— Dintotdeauna m-a fascinat Arta asezarii pietrelor.
— Ce-ai patit ? m-a intrebat, aratind spre cioatele degetelor mele. Cind a vazut ca nu raspund, s-a innegurat la fata. Fumio, a zis.
Am ridicat ceasca de ceai si am mirosit-o. De cind fusesem adusa in lagar nu mai bausem ceai. Uitasem cum miroase. Am inchis ochii, imbatata de parfumul lui.
Tominaga si-a dat foarte repede seama ca japoneza mea era departe de cea a parintelui Kampfer, insa nu a renuntat la mine asa cum ma temeam.
— Dar acum, ca esti supus japonez, mi-a zis, ar trebui sa ai un nume japonez.
A staruit sa-mi dea numele Kumomori si mi s-a parut mai intelept sa nu comentez. Ba chiar mi-am zis ca mi-ar prinde bine sa ma pot preface ca sint altcineva, o femeie care nu purta numele meu, atunci cind aveam de dus la indeplinire un lucru neplacut.
Ii placea mult sa vorbeasca despre gradinarit si asa am aflat ca, in timpul liber, crea gradini pentru prieteni. Studia neincetat hartile si lua notite amanuntite. La mina se ducea in inspectie de cinci sau sase ori pe zi. Trebuia sa intru cu el in galerii ca sa traduc instructiunile pe care le dadea prizonierilor. Cind ne apropiam, gardienii dadeau un semnal si toti – chiar si ei – erau obligati sa se plece si sa tina ochii in pamint. Eu nu mai intrasem in mina de cind incepusem sa lucrez la popota ofiterilor. Am fost uimita de cit fusese largita si cit de adinc cobora sub pamint. In pereti fusesera fixate rafturi de metal pe care erau inghesuite cutii de otel.
S-au scurs luni si luni, musonii au venit si au trecut. Ii invidiam pentru faptul ca erau liberi. De fiecare data cind vorbeam cu Yun Hong, o rugam sa-mi spuna mai multe despre gradinile japoneze si foloseam cele aflate in discutiile mele cu Tominaga. L-am rugat sa-i dea drumul lui Yun Hong, dar m-a refuzat.
— Nu pot sai dau drumul uneia si celorlalte nu. N-ar fi corect.
— Dar e corect sa permiteti sa fie violata in fiecare zi? Nu-mi pasa ce e corect si ce nu, Tominagasan, am continuat, vazind ca nu-mi raspunde. Nu vreau decit sa o crut pe sora mea de suferinta. Ma gindeam daca nu cumva profitase si el de ea si, cu toate ca stiam ca ea nu mar ierta niciodata, am adaugat: Ramin eu in locul ei. Va rog, scoateti-o de acolo.
— Am prea multa nevoie de tine, Kumomori, mi-a raspuns.
Prin lagar a inceput sa circule zvonul ca Japonia pierde razboiul. Simtind o schimbare in atitudinea detinutilor, gardienii ii bateau si mai salbatic. De fapt, nu pe „ei“, ci pe „noi“. Intr-adevar, mi se intimpla sa uit ca, oricit de binevoitor s-ar fi purtat Tominaga cu mine, oricit as fi fost crutata de cruzimea gardienilor datorita prieteniei pe care mi-o arata, ramineam totusi un prizonier, un sclav al japonezilor. Cind i-am pomenit despre iminenta infringere a japonezilor, Yun Hong a amutit.
— O sa fie nevoiti sa ne dea drumul curind, am spus, mirindu-ma ca nu-mi impartasea bucuria. Vom fi libere sa ne intoarcem acasa.
— Si ce vor spune oamenii despre mine ?
— Nimeni nu va sti ce s-a intimplat aici, iti promit.
— Pina la urma tot se va afla. Cineva are sa vorbeasca. Stii si tu asta, a mai spus, intorcind capul ca sa-mi evite privirea.
— N-o sa vorbim niciodata de asta dupa ce plecam de aici. N-o sa afle nimeni, am spus apasat.
— Chiar daca n-o sa mai vorbim niciodata, am sa citesc in ochii tai de cite ori o sa te privesc.
De la usa din fata s-au auzit risete vulgare si glasuri de barbati.
— Mai bine du-te, m-a indemnat Yun Hong si a plecat de la fereastra.
Intunericul s-a inchis in urma ei.
Cutiile soseau acum in fiecare saptamina. Numarul prizonierilor scazuse sub o suta. Ultimul grup fusese adus in lagar cu patru luni in urma. Tominaga pleca o data la doua saptaminiintr-o dubita a Crucii Rosii. Cind se intorcea, citeva zile mai tirziu, era morocanos, cu gindul aiurea.
Nu l-am intrebat niciodata unde pleaca sau ce misiune avea in razboi. Parea ca se simte cel mai bine cind discutam despre gradini. Uneori desena pe nisip cu un bat ca sa-mi explice o idee sau un concept pe care il intelegeam mai greu. Iar eu ii puneam intrebari despre cele mai mici amanunte. Ma interesa ce spune, dar in acelasi timp voiam sa stau cit mai mult in preajma lui aminind inevitabila intoarcere la viata din lagar.
— Cind se va sfirsi razboiul, trebuie sa mergi sa vezi gradina lui Nakamura Aritomo, mi-a spus intr-o zi.
— O sa se termine in curind ?
Mi-a aruncat o privire, apoi s-a intors sa se uite la cele doua cascade aflate pe coasta muntelui, sus, deasupra lagarului. Slabise intr-atit, incit ochii i se alungisera si parca se strimbasera, ca si cum se topeau odata cu fata lui.
AUTORUL
Tan Twan Eng s-a nascut in Penang, Malaezia. Romanul sau de debut, Darul ploii, a fost nominalizat la Man Booker Prize si a fost tradus in italiana, spaniola, greaca, romina, ceha si sirba. A facut studii de drept la University of London, lucrind ulterior ca avocat in cadrul uneia dintre cele mai importante firme de avocatura din Kuala Lumpur. Cind nu isi imparte pur si simplu timpul intre Kuala Lumpur si Cape Town, Tan Twan Eng isi manifesta vointa de sustinator fervent al conservarii cladirilor de patrimoniu.
CARTEA
Romanul Gradina ceturilor din amurgeste povestea vietii fascinante a judecatoarei Teoh Yun Ling. Impartita in trei planuri temporale, actiunea romanului se intoarce in trecut, la perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, cind Yun Ling si sora ei, Yun Hong, sint prizoniere intr-un lagar japonez. Dupa terminarea razboiului, Yun Ling vrea sa-si tina promisiunea facuta surorii moarte – aceea de-a construi o gradina japoneza in casa lor natala din Kuala Lumpur – si devine ucenica si mai tirziu iubita maestrului Nakamura Aritomo. Amenintata de pierderea memoriei, Yun Ling hotaraste sa-si puna viata pe hirtie si descopera secretul vietii iubitului ei.