– Fragment –
Nu o puteam numi – cel putin, raportat la mine – o amanta formidabila, avea reactii fizice lente, si ultimele secunde ale imbratisarilor o faceau deseori sa simta durere, si atunci ochii i se inchideau si pe chip i se intiparea fara voie o grimasa. Dar ceea ce o deosebea de celelalte femei era faptul ca provoca o incordare extrema si extenuanta a tuturor fortelor, si sufletesti, si fizice, iar in presentimentul tulbure ca apropierea de ea cerea un efort care distruge iremediabil, in certitudinea acestei presimtiri se afla, cred eu, puterea de neinvins cu care atragea. Iar dupa ce i-am simtit pentru prima oara apropierea fizica am stiut deja, absolut sigur, ca nu ma pot insela, ca nu voi uita niciodata acest lucru si ca acesta avea sa fie poate lucrul ultim pe care aveam sa mi-l amintesc murind. Am stiut asta dinainte si am stiut ca, oricum s-ar fi compus viata mea, nimic nu avea sa ma scape de regretul, care nu va mai inceta sa ma apese, ca totusi acest lucru o sa dispara inghitit de moarte, de timp sau de distanta, iar ametitoarea forta interioara a acestei amintiri va ocupa in existenta mea un prea mare spatiu sufletesc si nu va lasa loc altor lucruri care, poate, imi mai erau sortite.
Era deja noapte tirzie; Elena Nikolaevna nu isi putea ascunde oboseala. Aveam o senzatie de febra, ochii imi ardeau, mi se parea ca simt un foc nevazut. Am plecat la patru dimineata. Era frig, cerul era plin de stele. Am vrut sa umblu putin, mergeam pe strazile pustii – si atunci, tot pentru prima oara in viata mea, am simtit o stare neobisnuita, de fericire transparenta, si nici macar gindul ca putea fi ceva inselator nu m-a deranjat. Am retinut casele pe linga care treceam, si gustul aerului rece de iarna, si rafalele de vint cind dadeam coltul – toate acestea mi-au insotit sentimentul. Am avut cu adevarat senzatia de fericire stravezie, care mi s-a parut deosebit de neasteptata dupa ce vazusem timp de citeva ceasuri in fata mea ochii aceia linistiti, in a caror expresie era ceva umilitor pentru mine, de vreme ce nu reusisem sa o schimb.
Si cind m-am trezit a doua zi, ceea ce ma inconjura si era atit de obisnuit pentru mine, intregul univers de oameni si lucruri in care mi se desfasura de obicei viata – totul mi s-a parut schimbat si altfel, ca o padure dupa ploaie.
Ma despartisem de ea aproape in zori, si in ziua urmatoare, la ora unu, ma apropiam din nou de intrarea casei ei. N-as putea sa explic ce anume se schimbase in noaptea aceea, dar mi-era limpede ca nu vazusem niciodata ca acum nici rue Octave Feuillet, nici avenue Henri Martin, nici casa in care locuia ea. Toate acestea – zidurile de piatra, copacii desfrunziti, obloanele de la ferestre si treptele scarilor – tot ce stiam atit de bine si de atita vreme, toate acestea capatasera un sens nou, inexistent pina atunci, ca si cum serveau de decor pentru singura si, desigur, cea mai buna piesa pe care o putea crea imaginatia omeneasca. Puteau fi asemeni unui decor. Mai puteau semana si cu ceva ca o uvertura vizuala la o melodie – si ea, fireste, cea mai buna – pe care, dintre milioane de oameni, eu eram singurul care o auzea, si care era gata sa inceapa in clipa cind in fata mea avea sa se deschida usa de la etajul doi, o usa ca mii de alte usi si, totusi, unica in lume. Mi s-a parut atunci – si toata experienta mea, si tot ceea ce stiam, vazusem si intelesesem, si toate istoriile tradarilor, nefericirilor si dramelor, si tragica nesiguranta a tot ce exista nu puteau sa influenteze in vreun fel acest lucru – mi s-a parut atunci ca se petrecea ceea ce asteptasem atit de mult si in zadar intreaga mea viata si ceea ce n-ar putea sa inteleaga nimeni in afara de mine, pentru ca nimeni nu traise ce traisem eu si nimeni nu cunostea acea inlantuire a lucrurilor prin care se deosebea existenta mea. Mi se parea ca daca in istoria vietii mele ar fi fost un amanunt mai putin, senzatia mea de fericire si felul in care o percepeam nu ar mai fi putut fi atit de depline. Lucrul asta mi se parea pe cit de neindoielnic, pe atit de neverosimil. In timp ce mergeam pe avenue Victor Hugo, mi s-a parut deodata ca toate astea nu puteau fi aievea, si am simtit ceva ca o ameteala sufleteasca – ca si cum totul era o pagina dintr-o carticica pentru copii despre niste disparitii misterioase.
Anny mi-a spus ca Madame va veni imediat si m-a condus in sufragerie. Mica masa era deja pusa, se aflau pe ea doua tacimuri si doua pahare pentru vin – iar in unul dintre ele, ca si cum s-ar fi turnat in el un lichid invizibil, transparent, dansa un firisor subtire de lumina; mi-am amintit atunci ca era o zi de iarna cu soare. Sedeam intr-un fotoliu si fumam o tigara. Am observat ca fumez doar in clipa cind scrumul cazut mi-a ars mina si mi-a ajuns in manseta.
Elena Nikolaevna a intrat in camera cu citeva secunde inainte ca Anny sa inceapa sa serveasca micul dejun. Tocmai isi luase baia si nu isi daduse osteneala sa se imbrace. Era in halatul de baie, cu parul pieptanat pe spate, ceea ce dadea o deosebita claritate trasaturilor ei si, totodata, o neasteptata si placuta stare de bine sufletesc si fizic. M-a intrebat cu o tandrete ironica in glas daca am dormit bine si daca am pofta de mincare. Am zis da, fara sa-mi iau ochii de la ea. Se schimbase, asa cum se schimbase tot ce vedeam in jurul meu, de pe chipul ei disparuse expresia aceea de instrainare pe care i-o stiusem pina acum. Cind s-a aplecat peste masa, am zarit o alunita mare sub clavicula ei stinga – si in clipa aceea am simtit un val cald, de recunostinta si de duiosie fata de ea, si i-am prins privirea incremenita.
— La ce te gindesti? am intrebat.
— Ma gindesc ca ne cunoastem de atit de putina vreme si ca, uite, am impresia ca n-am cunoscut niciodata pe cineva care sa imi fie mai apropiat decit tine.
Pe urma a adaugat:
— N-am sa-ti spun mereu asemenea lucruri, asa ca mai bine nu te obisnui.
A turnat vin in pahare – ceva deosebit, tare si parfumat, si oricit de putin ma pricepeam la vinuri,
n-am putut sa nu imi dau seama ca era in mod cert foarte bun – si a spus:
— Pentru ce ciocnim?
— Ca sa nu ne obisnuim, am spus eu.
Ea a dat din cap si am baut in tacere. Si, in ciuda faptului ca, de fapt, nu era decit un mic dejun obisnuit cu o femeie pe care o intilnisem inainte cu o saptamina si care imi devenise cu o zi inainte amanta, iar asa cum ea nu era prima sau singura in viata mea, nici eu nu eram nici primul, nici singurul ei amant; in ciuda faptului ca, aparent, in toate astea nu era nimic formidabil sau iesit din comun, aceste cuvinte au sunat aproape solemn, ca niste vorbe pe care le rostesti poate o data in viata, ducindu-te la razboi sau plecind pentru totdeauna.
Dupa micul dejun, ne-am luat pe indelete cafeaua. In lumina soarelui care patrundea prin fereastra se rasuceau si piereau firele fumului de tigara. Ea ramasese asa, in halatul de baie, si cind i-am spus, mi-a raspuns zimbind:
— Nu astept pe nimeni, n-am pentru cine sa ma imbrac. Cit despre tine, am impresia ca ma preferi si fara halatul de baie, si in general, nu e nimic neprevazut aici. Nu, asteapta, a spus vazind ca eram gata sa ma ridic din fotoliu. Asteapta, sint aici, nu plec nicaieri si nici nu doresc sa plec de linga tine. Dar as vrea sa stam putin de vorba. Povesteste-mi cum ai trait pina acum, pe cine ai iubit si in ce fel ai fost fericit.
— Nu stiu de unde sa incep, am spus eu. E mult, complicat si
contradictoriu. In fiecare dimineata cind ma trezesc, ma gindesc ca, da, astazi incepe cu adevarat viata, mi se pare ca nu am cu mult peste saisprezece ani si ca individul acela care stie atitea lucruri tragice si triste, cel care a adormit asta-noapte in patul meu, mi-e strain, e departe de mine, si nu-i inteleg nici oboseala sufleteasca, nici amaraciunile. Si in fiecare noapte, adormind, ma simt ca si cum as avea o viata foarte lunga in urma, din care nu m-am ales decit cu dezgustul si povara unor ani prea lungi. Si uite, se face ziua, si pe masura ca ea se apropie de sfirsit, otrava asta a oboselii sufletesti patrunde tot mai adinc si mai adinc in mine. Dar, sigur, nu asta e povestea vietii mele. Iti spun doar cum ma simteam de obicei pina in seara cind s-a intimplat, din fericire, ca tu sa nu ai bilet la meci.
— Esti relativ tinar si, dupa parerea mea, perfect sanatos, a spus ea. Si orice mi-ai spune, nu prea cred in oboseala ta sufleteasca. Daca te-ai putea vedea singur in anumite clipe, ai intelege de ce cuvintele tale despre oboseala suna atit de neconvingator.
— N-am spus deloc ca pot simti oboseala in ceea ce te priveste. Si cind te vad…
— E ca si cum ar fi dimineata?
— E ca si cum ar fi dimineata.
— Dar ne indepartam, a spus ea. Unde te-ai nascut, unde ai crescut, unde si de ce ai plecat si care ti-e numele de familie? Ca pina acum nu-ti stiu decit numele mic. Unde ti-ai facut studiile si, in general, ai facut studii?
— Da, am spus eu. Probabil, degeaba, dar m-am tinut mult timp de carte si de lucruri destul de diverse.
Si am inceput sa ii povestesc despre mine. Aveam impresia ca propriul meu destin nu-mi fusese niciodata mai clar ca acum. Am descoperit in amintirile mele multe lucruri pe care inainte nu le remarcasem, niste lucruri aproape lirice – si simteam numai vag, fara sa sa ma opresc din vorbit, ca daca nu ar fi fost Elena Nikolaevna, cu siguranta ca nu as fi reusit sa le descopar intensitatea si prospetimea iesite brusc la iveala si care, poate, nici nu ar fi existat in afara gindului la ea si in afara prezentei linga mine a acestei femei in halat de baie, cu parul dat pe spate si cu o privire care venea de departe in ochii ginditori.
— Nu te superi daca in relatarea mea nu o sa fie o ordine cronologica stricta? am intrebat.
Ea a dat din cap. I-am povestit in ziua aceea despre multe: despre razboi, despre Rusia, despre calatorii, despre copilaria mea. Mi-au aparut in fata ochilor cei mai feluriti oameni: profesori, ofiteri, soldati, functionari, colegi – si tari intregi s-au perindat prin fata ochilor mei. Mi-am amintit peisaje subtropicale, patrate regulate de pamint cafeniu, drumuri inguste si albe si scirtiitul, auzit de departe in aerul dogoritor si nemiscat, al unui car amarit de lemn; ochii tristi ai unei vaci pipernicite si slabe ca un schelet, inhamata alaturi de un magar la plugul cu care un taran grec cu un burnuz de postav gri-inchis si cu o palarie alba de pisla ara pamintul tare; si cum in Turcia distanta se masoara cu ajutorul timpului – pina in cutare loc nu sint atitia kilometri, ci atitea ceasuri de mers; vinturile inghetate din Rusia centrala si scirtiitul elastic al zapezii sub picioare, apoi mari, fluvii, si ratele salbatice deasupra Dunarii, pe urma vapoare si trenuri – tot parcursul inexplicabil al vietii mele. Pe urma am revenit la razboi si la acele mii de cadavre pe care le-am vazut – si brusc mi-a venit in minte cuvintul profesorului de rusa, rostit la serbarea de absolvire:
— Voi va incepeti viata si va va fi dat sa luati parte la ceea ce se numeste lupta pentru existenta. Spunind lucrurilor pe nume, ea este de trei feluri: lupta pentru a infringe, lupta pentru a distruge si lupta pentru concordie. Sinteti tineri si plini de forta si, desigur, sinteti atrasi de primul fel. Amintiti-va insa intotdeauna ca cel mai uman si cel mai profitabil dintre ele este lupta pentru concordie. Si daca veti face din asta principiul intregii voastre vieti, asta va insemna ca acea cultura pe care noi ne-am straduit sa v-o transmitem nu s-a dus fara urme, ca voi ati devenit adevarati cetateni ai lumii si ca noi, poate, nu am trait in zadar pe lume. Pentru ca, daca nu ar fi asa, ar insemna ca noi n-am facut decit sa ne pierdem vremea. Noi sintem batrini, nu mai avem putere sa faurim o lume noua, noua ne ramine o singura speranta – voi.
AUTORUL
Gaito Gazdanov s-a nascut la Sankt-Petersburg, a crescut in Siberia si Ucraina, iar in 1919, la doar 16 ani, s-a inrolat in Armata Alba a Baronului Vranghel si a participat la Razboiul Civil Rus pina in 1920. Dupa o scurta perioada in Gallipoli si Constantinopol, unde si-a desavirsit studiile, a plecat la Paris; aici a lucrat ca docher, spalator de locomotive si muncitor la fabrica de automobile Citroën. In 1928 a inceput sa-si cistige existenta ca sofer de taxi in timpul noptii, lucru care-i permite sa asiste ziua la cursuri la Sorbona si sa scrie. Primele sale povestiri apar in revistele de limba rusa ale emigrantilor. In 1929 publica O seara cu Claire, roman apreciat, printre altii, de Maxim Gorki. In 1953 incepe la Radio Europa Libera un program despre literatura rusa, pe care-l va realiza timp de aproape douazeci de ani. Moare in 1971 si este inmormintat la Sainte-Geneviève-des-Bois, linga Paris. Opera lui Gazdanov a fost publicata in Rusia abia dupa 1990.
CARTEA
Spectrul lui Alexander Wolfisi incepe actiunea in timpul Razboiului Civil Rus. Naratorul-personaj se descrie ca tinar soldat, impuscind un barbat calare pe un cal alb. Desi indreptatita, caci a omorit ca sa-si salveze viata, „crima“ ajunge sa-l obsedeze multa vreme. Totul pare sa se invirta in jurul acestui eveniment nefericit, pina cind, la un moment dat, aflindu-se la Paris, tinarul citeste o carte al carei continut schimba mersul lucrurilor.