Un discurs superb asupra dezradacinarii, asupra imigrarii, fizice si spirituale, asupra a ceea ce Kiran Desai numeste The inheritance of loss.
Asadar, ce spune poetul: trei familii, aparent fara nici o legatura, unite insa prin hotaririle unui Dumnezeu plin de rahat – un bengal, hotarit a se trage din „celebrul” Mangal Pande, cel care a declansat rascoala prematura impotriva Coroanei. Problema e ca parerile sint impartite si aici: gurile rele (si britanice) sustin ca eroul national indian ar fi fost cam drogat/ beat in momentul rascoalei, ca ar fi declansat miscarea printr-o actiune plina de lasitate (ar fi incercat sa omoare un ofiter britanic care-i arata imperialul spate).
Al doilea cap de familie, Archie Jones, aparent un timpit, este personajul care sustine frame-ul narativ: romanul debuteaza cu tentativa sa de suicid, impiedicata de interventia divina intrupata in persoana macelarului Mo Hussein-Ishamel (care nu poate ingadui gazarea cu aspiratorul stricat Hoover ce exhaleaza gazele in masina, tocmai pentru ca se afla in asteptarea unui transport de carnuri), si se „incheie cu un final deschis”, cind Archie este/ sau nu ucis accidental.
Cei doi se cunosc in finalul razboiului, cind servesc sub steagul Majestatii sale: blocati cu tot cu maretul tanc Churchill in Bulgaria, au parte de un incident ce le va schimba viata. Lipsiti de orice comunicare cu exteriorul, experimenteaza paradisurile artificiale (morfina) intr-o biserica parasita, dupa care pun mina pe un doctor francez aservit idealului de eugenie ariana: aici se afla unul dintre punctele de fuga ale romanului. Indianul Samad, intoxicat cu morfina, incearca sa dejoace mina de zaruri a unui Dumnezeu hotarit sa-i anuleze eroismul bovaric: uciderea doctorului francez ar anula in plan simbolic mina sa stinga paralizata, faptul ca nu se poate afla pe cer, bombardind Dresda, de exemplu… Numai ca aceasta crima ritualica nu poate fi infaptuita decit de catre Archibald-cel-fara-de-insusiri, englezul mocofan, lipsit de contur, miros, inteligenta ori curaj. O impuscatura rasuna in noapte, iar Samad traieste pentru aproape tot restul vietii crezind ca i-a daruit prietenului sau demnitatea de barbat. I-a daruit stralucirea dintilor albi.
Irie, purtatorul de cuvint al scriitoarei
Zadie Smith joaca totul pe cartea „drifting-ului” temporal, creind iluzia faptului ca descurca itele ratarilor, nevrozelor, obsesiilor celor doi barbati.
Vorbeam la inceput despre tentativa de suicid a lui Archibald: sansa care i se ofera se va materializa intr-o noua casnicie, cu jamaicana Clara, cea lipsita de dintii din fata (lipsa pe care o mascheaza – asa cum fac toate personajele acestei carti – cu o proteza). Fosta membra a Martorilor lui Iehova, superba jamaicana ii toarna lui Archie o fetita, pe Irie (in care ghicim purtatorul de cuvint al scriitoarei).
In partea cealalta, Samad se casatoreste cu miniona Alsana, ce va da nastere gemenilor Magid si Millat. Primul, trimis de tata in Bangladesh pentru a creste in spiritul adevaratei religii si al respectului fata de traditie, se va transforma intr-un englez get-beget, pe cind al doilea, golan inca din copilarie, va deveni un fundamentalist militant, un drogat gata oricind sa o puna de-un atentat.
Intervine, in momentul relativei maturizari a copiilor, cea de-a treia familie: Chalfenii, insurubati cu pasiune in spiritul clasei de mijloc, familie de evrei (pe jumatate) care se inchina la canapeaua domnului Freud, care pune „suflet” in salvarea celor trei copii de imigranti, reusind sa distruga definitiv legaturile firave ce uneau familiile. Romanul se incheie cu un atentat esuat impotriva tatalui Chelfen, cel ce experimenta pe Soarecele Viitorului, cautind, printre altele, the cure for cancer.
Smith coboara in trecutul personal al fiecarui personaj
Ma opresc aici din povesti pentru ca imi dau seama de faptul ca nu voi putea acoperi in acest spatiu ceea ce ofera Zadie Smith in 600 de pagini. Meditatia ei ironica asupra trecutului, asupra radacinilor cariate ale acestor dinti albi mi-a amintit in mod zguduitor de un alt roman care a concurat la Booker in 2005: Simbata, al lui McEwan. Acolo, protagonistul romanului, obsedat de fragilitatea unei lumi in care un atac terorist poate pune capat vietii oricui, este la un pas de moarte in urma unei ciondaneli cu niste baieti de cartier. Radacinile raului sint gasite la el in genetica, in ereditate. La fel, Zadie Smith coboara in timp, in trecutul personal al fiecarui personaj, la confluenta dintre istoria mica (o iubire, un viol semi-acceptat, refuzul de a impusca un om in razboi) si cea mare (cutremure, iminenta venire a Apocalipsei, Marele Razboi etc.), confluenta ce da nastere unor obsesii de neanulat, unor nevroze nevindecabile. Sau, dupa cum spune Irie, in izbucnirea ei din finalul cartii, in apologia facuta de ea vietii simple, necotropite de umbrele trecutului, a dintilor necariati:
„Ce existenta pasnica. Ce bucurie trebuie sa fie viata lor. Deschid o usa si dincolo de ea nu au decit o baie sau un salon. Numai spatii neutre. Si nu labirintul asta nesfirsit de camere prezente si camere trecute si lucrurile care s-au spus in ele cu ani in urma si peste tot numai vechile rahaturi istorice ale tuturor. Ei nu fac intruna greseli. Ei nu aud intruna aceleasi rahaturi. Nu dau reprezentatii publice de furie in mijloacele de transport in comun. Sincer, oameni din astia chiar exista. Credeti-ma.”
Lectia pe care o da aceasta minunata domnisoara Smith, toba de carte printre altele (se simte foarte fin in scriitura ei intertextualitatea practicata fara pedanterie, se simt atit scoala realismului/ romantismului englez, cit si a existentialismului francez) e cutremuratoare. Nu pot fi de acord cu prezentarea editurii, care o scoate drept „carte amuzanta”. Dumnezeule, atunci si camerele de gazare sint amuzante.
Zadie Smith reuseste ceea ce ratase Rushdie in Fury: sa aduca complexele imigrantului pe canavaua metropolei moderne. Si, daca tot a venit vorba despre Rushdie, un cuvint catre traducatoare: doamna, versuri scriu eu, scrieti dumneavoastra, insa cind vine vorba despre otrava turnata de Dumnezeu sau de Sheitan in urechea Profetului, haideti sa le numim Versete. Satanice. Ma refer la nota inchinata romanului lui Rushdie.
Dinti albi este, poate, unul dintre cele mai bune debuturi ale ultimilor ani, un roman total, lipsit de prejudecati, de teama, de minie sau de autocenzura. E o carte care are curajul sa traga in afara gingiile lumii in care traim, pentru a ne arata ca migrenele fundamentalismului de orice fel au radacini adinci, se trag din cariile istoriei.
Zadie Smith, Dinti albi, traducere de Alina Scurtu, Editura Leda, 2006