Bianca Burta-Cernat
In primul deceniu de dupa 1989, proza acestui autor, socanta prin abordarea detabuizanta a unor subiecte si atipica sub aspectul scriiturii, intr-o epoca a excesului de artificiu postmodern deja manierizat, a retinut intr-o mica masura atentia criticilor. Cu cateva exceptii, intre care Mihai Zamfir, care gasea in cartile lui Aldulescu preocuparea unui prozator „célinian“ pentru problematica extrem de complexa si de subtila a raului si il considera pe autor drept un veritabil creator de limbaj. In ciuda originalitatii si a percutantei lor, romanele publicate de Aldulescu in anii ’90 – Sonata pentru acordeon (1993), Ingerul incalecat (1994), Amantul Colivaresei (1994) si Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare (1997) –, aparute in tiraje mici, lipsite de sprijinul sustinut al criticii, ea insasi in criza de identitate in acei ani, dar dezavantajate si de prezenta foarte discreta a autorului intr-o lume literara care il percepea ca pe un outsider, ar fi alunecat extrem repede in uitare daca nu ar fi fost redescoperite si reeditate dupa 2000, mai precis, dupa ce Aldulescu revine in forta in actualitatea editoriala cu Proorocii Ierusalimului si cu Mirii nemuririi. Acesta este pragul de la care, in ciuda unor inevitabile controverse, incepe sa se negocieze, in campul criticii, imaginea de scriitor de varf a lui Radu Aldulescu.
Amanul Colivaresei este al treilea, nu al doilea roman al prozatorului, cum mentioneaza toate notele biobibliografice ale editiilor mai noi; si a aparut prima data in 1994, nu in 1996 (in acelasi an cu prima versiune a Ingerului incalecat, despre care se spune ca ar fi fost publicat in… 1997). Erori care (si nu am dat decat doua-trei exemple!) – iertata sa-mi fie mania exactitatii istorico-literare – s-ar cuveni indreptate cat mai curand si care sunt de-a dreptul siderante, daca ne gandim ca ele nu privesc o epoca prea indepartata din istoria literaturii romane, ci istoria cea mai recenta, careia multi dintre cei ce scriu azi comentariu de carte i-au fost contemporani. Surprinzatoare amnezie! (Nu ma pot impiedica sa mai dau inca un exemplu: intr-un articol de dictionar scris in urma cu un deceniu, Dan C. Mihailescu pretinde ca Radu Aldulescu ar fi debutat in 1986, in „Suplimentul literar“ al „Scanteii tineretului“, cand el, de fapt, debutase in 1973, in „Amfiteatru“ – in numarul 2, mai precis – cu o povestire intitulata Saracul Sfantul Ilie…).
O lume de o concretete surprinzatoare
Roman stufos, cu epica arborescenta, picaresca si in care, totodata, discursul prozastic atinge subtilitatile unei foarte bine orchestrate polifonii, Amantul Colivaresei aduce in atentie (prin personajul Dimitrie Cafanu), odata cu o galerie variata de tipuri umane (comune ori excentrice), un caz de declasare voluntara ca forma de revolta sociala si metafizica. In goana dupa o iluzie, personajele tranziteaza spatii si medii dintre cele mai diferite (de la acelea pe care le frecventeaza familiile de nomenclaturisti comunisti la cele rau famate, de la statiuni de vacanta si cluburi de box la ateliere, hale, colonii de munca si penitenciare), dand curs tuturor provocarilor posibile ale unei vieti traite periculos. Invocat sau evocat obsedant, Diavolul se amesteca printre personaje, intr-o proza eteroclita ca formula ce paraseste, in unele momente, domeniul realist, privind cu fascinatie catre teritoriile realismului magic.
Haotica, strabatuta de miscari browniene, lumea imaginata de Aldulescu i se infatiseaza cititorului intr-o concretete surprinzatoare. Autorul percepe cu acuitate reliefurile, nu ignora nici unul dintre detaliile care ar putea fi semnificative si, de altfel, pare ca refuza exclusivitatea prim-planului, laolalta cu nesocotirea arrière plan-ului, a decorului, a fundalului, a secundarului – pentru ca totul poate deveni, in anumite conditii, relevant, iar etichete precum „important“ si „neimportant“ sunt simple conventii. De aceea, prozatorul staruie indelung asupra unor amanunte ale cadrului, descriptia atingand de foarte multe ori virtuozitatea; si de aceea fizionomia personajelor sale secundare, ba chiar si a celor episodice, este adesea la fel de atent examinata si de expresiva ca a personajelor de prim-plan. Fata de oameni si lucruri, autorul manifesta deci o atitudine „democratica“, la radacina careia distingem o filosofie si, implicit, o conceptie asupra literaturii, a-ierarhica si anti-autoritara. Potrivit acesteia, nu exista subiecte „majore“ si „minore“, nimic nu e de dispretuit – oamenii marunti si intamplarile lor nespectaculoase, de exemplu. De aici si predilectia autorului pentru explorarea marginalitatii.
Un alt aspect semnificativ: Aldulescu practica un tip special de proza citadina. Daca in ceea ce priveste interesul sau special pentru atmosfera si umanitatea pitoresca a periferiei i s-au identificat, corect pana la un punct, precedente in G.M. Zamfirescu sau Eugen Barbu, in schimb, ca ilustrator si „documentarist“ al vietii orasului industrial, Aldulescu nu are antecesori (cu exceptia, poate, a lui Augustin Buzura din romanul Vocile noptii), si nici urmasi. Peisajul urban industrial, memorabil descris, asigura fundalul nesfarsitelor peregrinari ale personajelor. Prada unui neastampar inradacinat in fiinta lor, (anti)eroii romanelor sale strabat orasul de la un capat la altul, dinspre cartierele marginase spre centru si inapoi, pierzandu-se intr-o multime care, la Aldulescu, nu e nicidecum informa, ca la alti autori, mai vechi sau mai noi, ci capata la randu-i corp si identitate. Orasul insusi, cotropit de canicula sau potopit de zapezi (extreme care, aici, sunt in mod sugestiv privilegiate), cu „padurea sluit de blocuri“, cu monstruoasele sale platforme industriale, cu halele uzinelor, constant comparate cu bolgiile damnatilor, e vazut ca un organism urias, deseori in tuse apocaliptice, cvasi-expresioniste. Figura proletarului nu este nicaieri, in literatura romana, mai autentica decat in romanele lui Aldulescu.
Ca si in celelalte romane ale sale, Aldulescu tematizeaza aici destramarea, instabilitatea, dezordinea, lipsa, golul, negativitatea insasi, picaro-ul demonic fiind investit simbolic cu functiile unui agent al disolutiei (sociale si nu numai). Fie ca e intruchipat de personaje precum Mite Cafanu (inrudit, intr-un fel, cu Robert Stan zis Diavolul, din Ingerul… si din Cronicile genocidului), fie ca se lasa doar intrevazut, ca personaj fantasmatic, ca silueta de fum, invocat cotidian sau bantuind visele agitate ale unora dintre eroi, diavolul strabate, fara exceptie, spatiul tuturor romanelor acestui autor; prezenta lui se subsumeaza unei viziuni care nu este una pur si simplu „realista“, ci realist-apocaliptica, nu fara accente ironice. Perfect adecvata reflectiei implicite asupra destructurarii unei/unor lumi, insasi constructia romanesca integreaza sugestia dezarticularii. Centrifugale, nesudate in jurul unui ax epic bine precizat, cu o intriga nu tocmai usor de circumscris si o cronologie neliniara ce urmareste nu atat „fapte“, cat meandrele unui flux al constiintei, romanele lui Aldulescu expun, intr-o forma rizomatica, intregi colectii de destine, unele banale, altele pigmentate de o doza de „senzational“, „istorii ale vietii“ varsandu-se aluvionar intr-o istorie mare, ale carei semnificatii transcend imediatul.
Radu Aldulescu, Amantul Colivaresei, editia a IV-a, colectia „Top 10+“, Editura Polirom, 2013