…traditionalul sandvis bifana – de fapt, trifana pentru ca avea trei bucati de carne de porc intr-o chifla subtire ca lipia (la Lisabona mancarea e pe cat de accesibila pe atat de generoasa) –, strada nu stiu cum pe unde tramvaiul 28 circula la un metru de case si care, noaptea, parea cea mai fermecatoare strada dintre toate strazile fermecatoare batute 17 ore pline in rampa, panta, aliniament sau palier, orasul ziua si orasul noaptea (cand e mai frumos pentru ca turistii se odihnesc), avioanele care decoleaza sau aterizeaza la fiecare jumatate de minut (aeroportul e aproape in oras), apartamentul Metropolis din Hotelul Florida (hotel „cu specific“ cinematografic; mi-ar fi placut sa stau la Robert Redford, dar era chiar langa lift; cele doua poze in marime naturala cu Audrey Hepburn si Humphrey Bogart din lifturi care te faceau sa crezi, de cate ori se deschideau usile, ca mai e cineva acolo), locurile unde te intrebai „Da’ oare Leo a fost pe aici?“, margaretele din strada, batranica portugheza pe care am rugat-o sa ma ajute sa iau cartela de metrou de la aparat si care, odata ajunse pe peron, s-a ridicat de pe scaun numai ca sa vina sa-mi spuna ca pot folosi cartela un an de zile, angajatii plini de solicitudine de la ICR Lisabona (care te pun in tema cu orice vrei sa stii despre Lisabona si Portugalia) si, in general, lumea care zambeste (pana cand, la Amsterdam, te sui in Tarom si din cele doua stewardese de la intrare una asteapta sa fie salutata, iar cealalta sta cu profilul la tine) si, in fine, IndieLisboa cu cateva filme vazute (prea putine intr-un timp atat de scurt).
Festivalul International de Film Independent IndieLisboa a ajuns la a 11-a editie. Inca de la infiintare a programat filme romanesti, desi procesul de selectie e destul de sever si tot mai multe filme au fost inscrise pe masura ce festivalul a dobandit prestanta, devenind cel mai tare festival de film din Portugalia. Cum in 2013 a fost pauza in Romania la finantarile pentru productia de filme (portughezii inteleg asta prea bine, si ei au avut pauza intre 2012 si 2014), nu prea au avut de unde alege in materie de film romanesc. Totusi, au selectionat documentarul experimental al lui Corneliu Porumboiu Al doilea joc, scurtmetrajul lui Radu Jude O umbra de nor si scurtmetrajul documentar Rio 2016, realizat de Bianca Rotaru, care e studenta la UNATC. Pentru ca Porumboiu si Jude sunt in pregatire cu noile lor lungmetraje, iar Bianca Rotaru era ocupata cu un nou film de scoala, productiile au fost reprezentate, cu sprijinul ICR Lisabona, de Ioana Draghici, producator executiv al scurtmetrajului O umbra de nor, si de Razvan Ilinca, monteurul lui Rio 2016.
In toamna: un program special consacrat filmului romanesc
Recitind ce am scris pana aici mi-am dat seama ca Lisabona si filmele de la IndieLisboa comunica. Festivalul a programat doua filme-omnibus realizate pentru programul Guimarães – Capitala Culturala Europeana 2012, Centro istorico (cu filmulete semnate de Aki Kaurismäki, Pedro Costa, Victor Erice si Manoel de Oliveira), respectiv 3X3D (cu filme realizate de Peter Greenaway, Edgar Pêra si Jean-Luc Godard). Cand am vazut scurtmetrajul lui Manoel de Oliveira (care, apropo, la 105 ani a anuntat un nou film), am regasit atmosfera popcorn-ica (sic!) si comica din Manastirea Jeronimos unde era plin de turisti. Filmul e o mica gluma despre turistii din grupurile organizate care fotografiaza/filmeaza compulsiv, dar ordonat, exact cand le spune ghidul sa priveasca spre un anume obiectiv. Aceeasi senzatie am avut-o pe o strada aproape de raul Tajo, cand in 25 aprilie, la implinirea a 40 de ani de la Revolutia Garoafelor, in loc sa savureze momentul, oamenii fotografiau si filmau de zor elicopterul militar care arunca de la 100 de metri garoafe deasupra orasului.
Dintre filmele pe care le-am vazut, cel mai mult mi-a placut scurtmetrajul de animatie Symphony No. 42 de Reka Bucsi (Ungaria), care a primit Mentiune Speciala in competitia scurtmetrajelor: 10 minute de umor si tandrete suprarealista cu crocodili care ies prin gresia din bucatarie, vulpi care-si trag un glonte in cap, elefanti ce picteaza cu trompa un mare „Help Me“ care-i amuza pe vizitatorii de la gradina zoologica, in vreme ce o femeie cu un astfel de tablou in bucatarie isi da jumatate de cap pe razatoare, dar si cu o pisica ce se freaca de piciorul stapanei pana ce se face tot mai mare si o acopera cu blana ei. Filmul acesta a facut parte din competitia internationala unde am vazut si Der Unfertige/The Incomplete, un documentar nemtesc despre un gay care arata ca Gollum si care spune despre el ca e nascut sa fie sclav. Prin urmare, petrece aproape tot filmul gol si cu lanturi la maini, picioare, sex, expunandu-ne teoriile despre lume si viata sau facand smotru si o felatie la sfarsit in locuinta unui client care n-are nici o problema cu faptul ca e filmat. Nascut in 1984, Jan Soldat a mai facut un film despre zoofilie care a fost selectionat la Berlin, Be Loved, si se anunta un mic Ulrich Seidl. Oare cum isi convinge eroii sa se expuna? Mille Soleil de Mati Diop (Marele Premiu la competitia scurtmetrajelor) e un documentar care schiteaza tabloul Senegalului de azi prin intermediul lui Magaye Niang, care acum 40 de ani a jucat intr-un film devenit clasic, Touki, Bouki, si care, la fel ca personajul sau, a refuzat sa plece din tara, ratandu-se acasa si castigandu-si existenta conducand vitele printre ghene de gunoi (asa incepe filmul, banda sonora curgand cu Don’t Forsake Me, melodie lansata de High Noon, westernul cu Gary Cooper). Ce vreau sa spun e ca filmele din acest festival sunt foarte diferite, atuul si provocarea festivalului fiind faptul ca organizeaza si competitie nationala, si internationala, lasand documentarele, animatiile si filmele de fictiune sa se bata in sectiunea de lungmetraj, iar in cea de scurtmetraj primind si fictiune, si animatie, si documentar. Acest lucru presupune o selectie riguroasa.
In luna noiembrie, IndieLisboa va organiza separat de festival si in colaborare cu ICR Lisabona un program special consacrat filmului romanesc. Acesta va fi o continuare a programului din 2008 care a prezentat o selectie serioasa de filme romanesti, plus ca i-a dus si pe autorii lor la Lisabona. IndieLisboa nu prea organizeaza astfel de programe nationale, ci prefera programele dedicate unui singur cineast, dar echipa de selectioneri crede ca cinemaul romanesc merita sa fie urmarit indeaproape, mai ales ca deja a familiarizat publicul din Lisabona cu Noul Val Romanesc.
Nuno Sena, unul dintre directorii lui IndieLisboa: „Nu vrem ca festivalul sa devina caldut si lenes“
Inainte de a porni reportofonul, pe o banca din fata cinematografului Sao Jorge, Nuno Sena mi-a spus ca primele trei zile au mers bine ca numar de spectatori, dar ca invitatii au profitat de vremea buna si au sters-o la plimbare in oras. Asta-i riscul cand faci un festival intr-un oras superb care se bucura de vreme buna multe zile pe an. Cu toate astea, IndieLisboa a reusit sa devina, dupa 10 editii, cel mai important festival de film din Portugalia si unul dintre cele mai importante vitrine ale filmului independent din Europa. Impreuna cu Miguel Valverde, Nuno Sena conduce IndieLisboa de 11 ani.
De ce si-ar trimite un cineast roman filmul la IndieLisboa?
Avem o relatie indelungata cu cinematografia romana. Inca de la prima editie am aratat filme romanesti – aveam si multe filme romanesti care aplicau, deci eram atenti la ce se intampla acolo in materie de cinema. Avem, in plus, si o legatura speciala cu UNATC-ul, deci urmarim si tot ce a produs aceasta institutie in ultimii 10 ani. Cred ca suntem festivalul portughez care a aratat cel mai mare numar de filme romanesti.
De ce?
Suntem un festival international si unul generalist. Programam nu doar fictiune, dar si documentar, film experimental si animatie, ceea ce ne da o privire de ansamblu asupra a tot ce se intampla in orice tara din lume. In 2008 am organizat un program intreg dedicat filmului romanesc. A fost important pentru Portugalia pentru ca era prima data cand erau aratate filme mai vechi realizate de Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu sau Radu Jude.
Acela a fost un moment bun, dar in acest an nu prea sunt filme romanesti.
Asteptam mai mult de la cineastii romani, dar chiar si asa avem in festival un film de Radu Jude in programul de scurtmetraje, de asemenea un documentar de Corneliu Porumboiu, un scurtmetraj studentesc si, din fericire – cred ca nu e prea devreme sa vorbesc despre asta –, lucram impreuna cu ICR Lisabona la un program consacrat filmului romanesc si care va avea loc in noiembrie. Pentru acest program, care va fi o continuare a ce am facut in 2008, am pastrat cateva filme bune de anul trecut si din acest an.
Organizati astfel de programe si despre alte cinematografii nationale?
Nu. Colaboram, de regula, cu centrul de cultura Culturgest (care e si el partener al festivalului), dar aceste programe nu sunt o regula si majoritatea sunt consacrate unor regizori (pe care ii si invitam) ca Serghei Loznitsa sau Brillante Mendoza. De data asta am decis ca, in loc sa ne concentram pe un singur cineast, sa facem un focus cu o selectie de filme romanesti realizate din 2010 pana azi. Avem deja antamat jumatate de program, dar e inca secret, asa ca… In orice caz, o sa avem sapte-opt grupaje de scurt- si mediumetraje, dar vom arata si lungmetraje si, de asemenea, documentare. Cu totul vor fi 10-13 filme.
In acest an s-au inscris in festival 4.000 de filme, dar ati ales doar 330 (deci cele mai multe au ajuns in videoteca deschisa pe durata festivalului). Ce cautati intr-un film?
Am avut cam 1.000 de filme de lungmetraj si 3.000 de scurtmetraje inscrise, ceea ce a facut ca procesul de selectie sa fie foarte obositor. Fireste, printre aceste 1.000 de lungmetraje o gramada erau pur si simplu plicticoase (nu se fac atatea filme interesante in fiecare an), dar pentru noi acest proces e util pentru ca ne permite sa intelegem ce se intampla in cinemaul mondial. Vedem sute de filme frantuzesti, zeci de filme italiene sau romanesti, iar la final avem o idee precisa despre cum stau lucrurile.
Ce cautam intr-un film, dincolo de criteriile obiective aplicabile pentru intreaga selectie – filmul sa aiba distributie in salile portugheze, sa nu fi fost aratat la alt festival portughez si, pentru competitia internationala, sa fie film de debut sau al doilea film –, e capacitatea fiecarui film de a ne surprinde. Apreciem filmele care nu sunt conventionale si care se straduiesc sa fie unice. Nu ne place sa vedem un film si sa avem impresia ca l-am mai vazut deja. Vrem sa auzim vocea regizorului inauntrul filmului.
De ce ati optat acum 11 ani pentru un festival de film independent?
In primul rand, ne place cum suna titulatura de „festival international de film independent“, pentru ca in Portugalia „independent“ inseamna numai lucruri bune. E un concept pozitiv. Si ne place sa fim cat mai liberi. Nu am dorit un festival de film de autor sau unul de film de avangarda. „Independent“ inseamna ca oricine e binevenit atata timp cat filmele sale sunt inovative si originale. Nu are prea mare legatura cu bugetele, ci cu cantitatea de idei care au intrat in aceste filme.
Faptul ca sunteti selectivi cu filmele portugheze si straine a facut sa deveniti cel mai important festival de film din Portugalia?
Se pare ca da. Ideea e ca nu aratam filme portugheze care nu ne plac. Nu vrem sa fim un festival provincial, asa ca suntem atenti la scena internationala. Daca alegem un film e pentru ca il consideram interesant pentru publicul portughez, dar si pentru cel international. Nu selectionam un film portughez doar pentru ca e portughez, ci pentru ca gasim la el aceleasi calitati pe care le cautam intr-un film strain din festival. Nu vrem ca festivalul sa devina caldut si lenes.
Ce fel de public aveti?
Avem mai multe feluri de public – in primul rand cinefilii, fireste –, dar si categorii de nisa. Totusi, studentii alcatuiesc cea mai mare parte a publicului. Selectia noastra e in asa fel alcatuita incat sa atraga aproape pe oricine e interesat de cinema.
E foarte simpatic unul din posterele festivalului care preia scena de la finalul lui Lost in Translation, cea in care Bill Murray se desparte de Scarlett Johansson spunandu-i la ureche ceva ce nu auzim. Ce credeti ca i-a spus?
Sper ca ceva romantic pentru ca eu insumi sunt o persoana romantica. Poate ceva de genul: „Nu te intoarce in State!“.
Dar ea totusi pleaca…
Hmm, nu stim asta. Sigur, scena e un omagiu la filmul lui Rossellini, Calatorie in Italia, dar mie imi place pentru ca se potriveste ideii pe care o am despre cinema, ca nu trebuie sa iti dea totul mura-n gura despre poveste sau psihologia personajelor. Si noua, la IndieLisboa, ne place sa pastram lucrurile deschise, la fel ca finalul lui Lost in Translation.