Deci da, chiar am intalnit expresia „roman laureat al Premiului Nobel“, dar sa nu insistam, asta e, internetul suporta multe, mai multe decat hartia. Revenind, obiectul discutiei il reprezinta fascinanta carte a lui Kenzaburo?Oe, Starpiti raul de la radacina, impuscati copiii, care este comparata adesea cu Imparatul mustelor de William Golding. La randul sau, aceasta a fost pusa pe aceeasi treapta cu De veghe in lanul de secara a lui Salinger de catre „New York Times Review of Books“, pe motiv ca ar fi una dintre cartile de capatai ale tinerilor de pretutindeni. Data fiind aceasta relatie de rudenie, sa nu-i zicem filiatie critica, plus Nobelul acordat autorului in 1994 pentru „forta poetica si faptul de a fi creat o lume imaginara in care viata si mitul se impletesc pentru a forma o imagine uimitoare a dilemelor de astazi ale umanitatii“, devine evident ca ne aflam in fata unui roman esential.
La esenta naturii umane
Cum sunt, de fapt, oamenii? In mod natural, sunt ei buni sau rai? Si, chiar daca raspunsul este indecis, atunci cand se comporta ca si cum ar fi rai, cam cat de viabile le sunt justificarile? Pe scurt, cam despre asta este vorba in cartea lui Kenzaburo Oe. Adica acestea sunt intrebarile pe care le pune si la care nici macar nu vrea sa raspunda, dar la care ne propune sa meditam.
Este, desigur, o propunere pe care o putem accepta sau nu. Si, daca acceptam provocarea si ii citim cartea, nu va trebui sa il acuzam pe el in cazul in care incepe sa ne caute o lejera greata fata de semeni, uneori poate chiar fata de noi insine.
OK, acum ne relaxam, nu este cazul sa dramatizam excesiv. Intentionam doar sa arat ca Oe are un talent oribil de a te face sa te pui in pielea personajelor aflate in situatii limita, pentru a impinge apoi acea limita putin cate putin tot mai incolo si iarasi mai incolo. Si ce se intampla mai departe? Respiri, intelegi ca nu esti prizonier in povestea lui, dar asta nu te scuteste de o autoevaluare in raport cu situatiile pe care ti le prezinta, pentru ca te provoaca. Intelegi foarte bine motivatiile celor ce aleg sa devina „rai“, caci sunt oarecum logice. Admiti si faptul ca acestia au un nivel educational si/sau niste constrangeri date, insa tot te intrebi „oare eu ce as fi facut?“. Chiar reamintindu-ti ca situatiile exceptionale (aici sunt vremuri de razboi si epidemie…) genereaza comportamente exceptionale, este imposibil sa nu te gandesti la gama de decizii posibile.
Ati inteles asadar motivatia juriului care zicea ca… nu mai conteaza, n-o sa reiau citatul. Ideea e ca japonezul-nu-degeaba-nobelizat stie sa te bage in poveste; te face sa o traiesti si apoi te lasa acolo in ea, sa te descurci singur. E un scriitor versat.
Eticheta pusa e greu de dezlipit
Starpiti raul de la radacina, impuscati copiii ar fi un roman frumos, daca n-ar fi dur. Asa este doar bun. Marea sa calitate este aceea ca autorul imagineaza scenarii extrem de credibile. Inchipuiti-va o scoala de corectie undeva in Japonia celui de-al Doilea Razboi Mondial. Ce se poate intampla in situatia in care bombardamentele inamice devin tot mai agresive si intreaga populatie cauta sa fuga? Natural, evacuarea tuturor implica si evacuarea scolii de corectie. Cazul de forta majora le permite autoritatilor sa invite familiile sa-si recupereze copiii smulsi de la sanul lor pentru reeducare fortata. Doar ca nu multe familii isi doresc inapoi odraslele care le-au dezonorat. Mai rau, altele vor sa scuteasca un bol de orez pe zi si aduc pe nemeritate inca o odrasla la scoala de corectie. Dar acesta e abia inceputul.
In fapt, in cuvinte putine si simple, cartea se refera la tipurile de libertate si de temnite. Pentru copiii-infractori iesirea dincolo de zidurile inchisorii pentru minori, pretentios numita scoala de corectie, inseamna un fel de libertate, dar nu si iesirea la lumina, nici pe departe.
Definiti drept rai de la bun inceput, pentru ca au ajuns unde au ajuns, foarte tinerii japonezi isi plimba inchisoarea pe drumul fugii de aviatia inamica. In fond, prizonieratul in mars fortat prin mijlocul unor populatii ostile nu are cum sa fie mai comod decat cel dintre gardurile inalte cu sarma ghimpata. Si nu este deloc surprinzator ca adultii intalniti in cale nu ii vad ca pe niste copii cu probleme, ci ca pe niste raufacatori sau macar potentiali raufacatori. Este eticheta care le va pecetlui viitorul.
Insule de bunatate si iubire intr-o mare de murdarie
Pe undeva, este corecta comparatia romanului lui Kenzaburo Oe cu Imparatul mustelor. Daca ne referim strict la usurinta cu care se pot abrutiza copiii, paralela sta in picioare foarte bine. Daca mergem mai departe cu analiza, comparatia functioneaza pana cand luam in calcul, sa le zicem asa, pulsiunile de bunatate. Le vedem la cei mici si necopti, dar le intalnim si la cei mari. Ciudat sau nu este detaliul ca si unii, si ceilalti au de multe ori tendinta de a-si reprima accesele de bunavointa. Unii se straduiesc sa fie buni, altii nu vor sa fie rai sau prea rai. Si aici apar conflictele interioare, cel mai adesea se dovedeste a fi mai profitabil sa nu te manifesti ca fiind prea bun, prea corect. In sinea ta stii ca nu esti rau, insa faci lucruri poate nu chiar convenabile pentru propria constiinta, dar necesare ca sa iti mearga ceva mai bine, adica nu foarte rau. Iar lucrurile acestea neplacute, cu care nu esti de acord, insa le faci, pot fi uneori foarte urate, judecate din afara. Dar scuze, vom vedea, se gasesc mereu, si inca pentru fapte din ce in ce mai murdare. Caci numai de murdarie nu ducem lipsa in romanul lui Oe, de unde si avertismentul legat de necesitatea unui stomac tare.
Totusi, probabil ca prea multa cruzime creeaza un gol, un dezechilibru si este posibil sa nasca nevoia de gesturi frumoase. In ultima instanta se ajunge inclusiv la nevoia pura de a avea curajul sa faci gesturi frumoase. Sunt multi cei care isi doresc acest curaj, fie ei adulti sau copii, dar sunt putini cei care il gasesc in sine. Restul se vor gandi fixist doar ca n-au avut incotro, ca au fost fortati de imprejurari. Va suna cunoscut? Cu siguranta, nu degeaba. Este genul de discurs care s-a auzit la Nuremberg si la care au apelat inclusiv tortionarii din inchisorile comuniste de pe la noi. O fi, sa zicem, o scuza universala a celor care detin resursele necesare pentru a practica rautatea.
Exista insa si altii mai predispusi, din varii motive, sa comita acte de bunatate si chiar sa iubeasca. Cine sunt acestia? Ca intotdeauna, cei care nu mai au nimic de pierdut: cei foarte singuri si slabi si care se simt mai bine daruind. Uneori, ei nu mai au nici macar ceva de castigat. Si atunci, ceea ce ii mai salveaza este doar afisarea raspicata a curajului, atitudine socotita indeobste eroism sau nebunie.
Sa ai curajul sa fii curajos
Nu mai conteaza care este miza, daca o fi vreuna. Cand zidurile temnitei te strang mai tare ca niciodata, lasitatea celor apropiati din care izvoraste tradarea te sufoca mai rau decat caramida. Probabil ca asa se nasc curajul sinucigas si, odata cu el, speranta oarba ca totusi nu te sinucizi. Aproape mort de frig, lesinat de foame, pandit de molime nenumite si intratabile, indragostit, disperat, vandut, folosit si abuzat, eroul minor al lui Kenzaburo Oe face cea ce si-a dorit demult: devine curajos. Iar asta nu inseamna moartea sau cel putin nu inca, ci doar o dificultate ceva mai mare de a ramane in viata.
Dar sa nu cadem in patima vorbelor mari. Sa incheiem cu precizarea ca japonezul nostru (da, l-am adoptat deja, ne place oricat de greu i-ar fi numele de pronuntat!) a faptuit o carte buna, dar grea. Zic grea nu pentru ca ar presupune o lectura greoaie – ba dimpotriva, cele 200 de pagini se citesc dintr-o suflare! –, ci pentru ca iti trebuie stomac tare. Adica e greu de digerat, dar totusi frumoasa!