Scenograful Nic Ularu, stabilit de vreo trei decenii peste ocean, dar pastrand legatura cu tara natala si realitatile ei estetice, a lucrat cu actorii ieseni Hieronymus. E un proiect teatral inspirat de viata si opera lui Bosch, pe care-l gandise cu ani in urma pentru Nationalul din Tg. Mures. Neconcretizat in Romania, l-a realizat in 2012 la acelasi La MaMa New York, intr-o varianta restransa adaptata la spatiul ce i-a fost pus la dispozitie. Dorind totusi sa-l faca si in Romania, a gasit disponibilitate la Iasi, unde i s-a oferit sala de la Cub pentru un spectacol la care Nic Ularu semneaza textul, regia si scenografia. Din asumarea acestor trei posturi creative provin si problemele montarii, caci se resimte nevoia rigorii dramaturgice si a pregatirii actorilor. In avantajul general ar fi fost ca echipa de realizatori sa includa un dramaturg si un regizor, iar Nic Ularu sa se fi ocupat exclusiv de plastica scenografica.
Hieronymuse un text de canon traditional, care alatura intamplari reale din biografia lui Hieronymus Bosch, secvente onirice, momente de fictiune. Tipul acesta de piesa care-si propune sa contrapuna nivelul prozaic al existentei si fascinanta lume interioara a unui mare artist e, de altfel, destul de uzat, istoria genului inscriind multe exemple stralucite. Hieronymus e o scriere cu calitati teatrale modeste, cu o structura dramatica edificata pe secvente simple, de cate doi-trei actori, in care se vorbeste tot timpul, dar nu se transmite pe masura. Faptul ca se povesteste mai mult decat se intampla nu e deloc in favoarea spectacolului. Nararea excesiva face ca dupa prima treime sa nu mai existe surpriza, sa lase loc previzibilului si sa plictiseasca spectatorul. Nu-mi dau seama daca piesa a fost scrisa in romana sau engleza, dar oricum versiunea prezenta ar fi necesitat multe corecturi filologice. Autorul ei n-are simtul replicii, nu reuseste o dinamica adecvata care sa vina din balansul verbal. Pe alocuri sunt folosite cuvinte deocheate la care ar fi fost mai indicat sa se renunte, nu din considerente pudibonde, ci pur si simplu pentru ca nu erau la locul lor acolo unde au fost asezate. In conditiile in care partea vizuala a spectacolului este, din conceptie, dominatoare, partea de text ar fi trebuit pastrata doar atat cat sa transmita informatiile biografice privitoare la relatia lui Bosch cu sotia, socrul si Confreria care-i asigura confortul material si protectia in fata Inchizitiei. Abundenta de cuvinte suprapusa pe abundenta de imagini duce in redundanta, face ca spectacolul sa fie epuizant, chiar in formula studio, de o ora si douazeci de minute, cat dureaza.
Cea mai slaba stagiune a Nationalului iesean
Cand Nic Ularu se ocupa de ceea ce este calificat sa faca, scenografie, lucrurile merg mai bine. Ingenioasa e solutia cu elementul de decor rotativ delimitand un interior/un exterior, pe care, la un moment dat, zace ucenicul bolnav de ciuma. E aici o prelucrare subtila a regulilor de perspectiva picturala specifice scolii de pictura din Tarile de Jos de secol XV.
Proiectii video animate cu elemente decupate din lucrarile pictorului se plimba prin fata ochilor nostri pe o cortina semitransparenta, trasa si retrasa manual de un figurant, delimitand partea unde sed privitorii de partea unde evolueaza actorii. Doar ca la Cub, publicul sta foarte aproape de perimetrul de joc, iar distanta mica dauneaza videoproiectiilor, perturbandu-le claritatea. Actorii isi sustin partiturile in semiobscuritate, ceea ce ingreuneaza si mai mult privitul, obosind. Universul artistic al lui Bosch e citat nu numai prin proiectii, ci si prin picturile de pe sevalete si personajele prelinse parca din panze, intrupate de un corp ansamblu coregrafic, interesante ca idee. Astfel, scena e suprapopulata, precum creatiile lui Bosch, compozitii epice continand in ele insele o sumedenie de povesti, locuite de aratari hibride, suprarealiste, emanatii plastice ale unei imaginatii fabuloase. Picturile lui Bosch au ceva hipnotic, te urmaresc, iti prind privirea si greu ti-o mai poti dezlipi. Patesc asta cand rasfoiesc albumele cu reproduceri si cand am vazut live o parte dintre originale pe simezele de la Prado, unde, pentru ele si Velazquez, am revenit doua zile la rand, si Luvru.
Cronicile americane ale spectacolului ii reprosau lui Nic Ularu cam aceleasi lucruri care n-au reusit nici la Iasi: saturarea vizuala, nepotrivirea dintre stilul clasic al piesei si modernitatea imagistica, defectele tehnice ale proiectiilor, problemele de ecleraj etc. De ce nu le-a corectat, oare? Corectii semnificative ar fi necesitat si jocul actoricesc. Interpretii, mai ales cei care n-au mai jucat de ceva vreme, s-ar fi descurcat mai bine daca ar fi beneficiat de repetitii cu un regizor. Asa, multi nu se aud, au deficiente de dictie, incurca replicile, nu-si asculta partenerii, nu intra-n relatie scenica.
Premiera lui Nic Ularu a pus capat sezonului 2013-2014 la Teatrul National Iasi. Privind in urma la zece luni de activitate se vad multe spectacole noi, semnate de nume importante ale regiei actuale, proiecte esuate pe parcurs, foarte putine reusite. Stagiunea peste care acum se lasa cortina e cea mai slaba din ultima vreme. Trist, dar deloc de mirare, in absenta unui proiect institutional coerent, de anvergura si a nepasarii celor care se ocupa in prezent de gestionarea teatrului.