Humanitas a inceput cu memorialistica recenta si a continuat cu autori de odinioara. Polirom a luat-o in ordine cronologica, ceea ce ma face sa sper ca va publica in colectia sa si memorialisti ca Papazoglu, colonelul, ori ca Lacusteanu, colonel si acesta, al carui condei i-a starnit admiratia lui Camil Petrescu, pentru stilul sau lipsit de zorzoane. Nu stiu cat de bine se vinde memorialistica din secolul al XIX-lea, dar, cum spunea Zigu Ornea, operatiunea e cultural binevenita, cu atat mai mult cu cat fiecare dintre cei care ingrijesc aparitia acestor memorii sunt cercetatori literari pe a caror competenta ne putem bizui, ca sa-l citez tot pe batranul Zigu, acest adevarat romancier al curentelor literare de la noi si al vietii lui Constantin Stere.
Zigu Ornea, om de biblioteca uneori neatent in articolele sale, era de o scrupulozitate de-a dreptul maniacala atunci cand ingrijea vreo editie. Cu istoria, zicea, nu te joci si nici n-o rasucesti ca sa pice bine pe moment. Gandea pe durata lunga si se simtea ca acasa in Biblioteca Academiei, unde se ducea fara sa precizeze despre care biblioteca era vorba. Il citise cu creionul in mana pe George Panu, care i se parea cam pricinos cu Amintirile lui de la Junimea din Iasi. Pe V.A. Urechia il stia, ca memorialist, din ziarele vremii si, cu toate ca nu-l avea la stomac pentru antisemitismul lui, spunea ca ar trebui sa-i scoata cineva memoriile intr-o carte. Despre Sion, pe care-l citise in volumul aparut in timpul Primului Razboi Mondial, era de parere ca ar fi meritat o soarta mai buna, dar ca asta depindea de relatiile noastre cu rusii. Cand a inceput sa se desire URSS si-l intrebam ce parere are, mi-a raspuns preocupat ca asta ar fi fost momentul pentru publicarea in intregime a amintirilor lui Sion, fiindca nu se stie cat le mai merge rau rusilor.
Cand am citit prima oara, in adolescenta, Amintirile de la Junimea ale lui Panu tin minte ca m-au enervat din cauza parerilor lui nesabuite despre Eminescu si despre varsta pana la care ii e ingaduit barbatului sa scrie poezie. Liberalul Panu nu inghitea politica de la Junimea, dar mai ales satirele antiliberale ale lui Eminescu, incat chiar daca, om inteligent, se simtea bine in atmosfera cenaclului, muscatorul condeier era dator sa protesteze oral, la moment, cand era cazul, iar in memorii n-a uitat sa-l mursice pe Eminescu. Cat despre parerea lui Panu despre scrierea poeziei, cu vadita trimitere la acelasi Easta, mi se parea si mai scandaloasa. De poezii te ocupi la tinerete, dupa care te apuci de treburi mai serioase! Mult mai tarziu, cand i-am recitit amintirile, Panu mi s-a parut vioi stilistic, stapan pe condeiul lui si, cum zicea Zigu Ornea, o sursa alternativa despre cenaclul junimistilor unde se coceau la foc mic idei conservatoare care aveau sa se transforme ulterior in doctrina de partid, chiar daca la acea vreme Maiorescu se mira, poate sincer: „Ce are a face literatura cu politica!?“. Ceea ce mi l-a facut simpatic a fost curajul lui de polemist care s-a pus pana si cu Voda, incat era sa intre la basca din cauza asta. Panu a fugit la Paris ca sa scape de puscarie. Carol I l-a iertat cand liberalul cu vederi republicane s-a intors in tara, dar n-a uitat, asa ca atunci cand batranul Panu a fost propus pentru un post de ministru, regele l-a respins net, pe temeiul ca nu poate fi ministru cineva care a tradat prin sustragere de la pedeapsa legea din tara sa. Nu s-a gasit nimeni sa-i explice atunci regelui ca fuga in strainatate era o cuminte traditie autohtona careia pana si altfel temerarul Panu ii daduse curs.
Nu numai intamplarea face ca si G. Sion a fost o vreme prieten la Iasi cu junimistii, cum si spune in memoriile sale, dupa care, luat de valul liberalismului, ajunge cu ei la cutite. Junimea era magnetul intelectualitatii orasului, dupa ce capitala se mutase la Bucuresti, drept care Sion a frecventat cenaclul gazduit de Vasile Pogor si prezidat de Maiorescu. Numai ca, spre deosebire de mai coltosul Panu, care, ca polemist patit ce era, stia sa se pazeasca, Sion nimereste in catarea neiertatoare a lui Titu Maiorescu din Betia de cuvinte, ceea ce ii va nenoroci posteritatea literara, chiar daca G. Calinescu s-a straduit, pe drept cuvant, sa-i salveze memoriile in Istoria literaturii romane… Daca-i citesti azi Suvenirele contimpurane, descoperi ca bietul Sion, de pe urma caruia au mai supravietuit Plugusorul, fara sa mai stie nimeni ca a fost scris de el, si naiva, dar poate tocmai de aceea rezistenta la proba timpului, Limba romaneasca, avea un netagaduibil talent de prozator baroc, cu fraza grea de culoare si cu personaje de o umbroasa ciudatenie, prevestindu-l cumva pe Mateiu Caragiale, cel care avea s-o ia in casatorie pe fiica sa Marica, mai mult de dragul conacului de la Fundulea, cu beciul inzestrat cu vinuri irezistibile. Parca presimtind ca-l astepta o posteritate nesigura, mult incercatul Sion n-a lasat la bunul plac al urmasilor publicarea in volum a Suvenirelor sale, care au aparut mai intai in presa vremii, ci a avut grija s-o faca el insusi.
Mai optimist decat Sion sau bizuindu-se, poate, pe recunostinta patriei, V.A. Urechia nu s-a ingrijit de soarta amintirilor sale, care au fost adunate intr-o carte de-abia in acest an. La fel ca Gheorghe Sion, Urechia a fost mitraliat cu succes, in Betia de cuvinte, de Maiorescu, cel care l-a executat si ca istoric, si ca literat. Urechia a frecventat si el Junimea din Iasi, de care s-a despartit ca liberal de la pasopt si ca devotat al lui Kogalniceanu, care l-a ajutat sa propaseasca. Urechia are pretentii scriitoricesti mai mari decat il tine, in timp, cureaua. Micile lui satire de debut ii atrag atentia lui Kogalniceanu, care il ia sub aripa inca de pe vremea cand premierul reformator mai incerca sa-i dea directia zburdalnicului si prea voluntarului Cuza, care a fost dat jos printr-o manevra pe care liberalii au numit-o revolutionara, iar adversarii lor, lovitura de stat. Tanarul Urechia are un principiu de la care nu se va abatea toata viata. Cu voda nu te pui! Ceea ce, da de inteles memorialistul, nu inseamna ca nu-l poti abandona pe domnitorul perdant, chiar daca te-a protejat. Sprijinit de Kogalniceanu, dar si merituos, Urechia patrunde in clasa directorilor din guvern care stiu sa se faca utili in mai multe cabinete si care urmaresc incapatanati-inspirati proiecte care altfel ar scapa cabinetelor in permanenta schimbare.
Acest om care avea o problema de identitate tot cautand un nume cu care sa poata defila, de ajunsese de rasul junimistilor si care s-a dat la un moment dat drept urmas al cronicarului Ureche, de l-au luat in ras pana si amicii sai, avea o rigoare carteziana in privinta reformelor din invatamant, a ridicat scoli si a umerit la propasirea institutiei Ateneului din Bucuresti. Urechia s-a luptat si pentru infiintarea Academiei Romane, idee pe care Titu Maiorescu a luat-o peste picior initial, ca pe o dovada a formelor fara fond. Dar cum Urechia s-a asigurat de protectia M.S. Regelui pentru acest proiect, disciplinatul monarhist Maiorescu devine membru fondator al Academiei.
Daca-i iei la puricat pe acesti trei memorialisti de secol XIX, accepti ca soarta n-a fost prea generoasa cu fiecare in parte, la vremea lor. Le-a devenit in schimb binevoitoare cu timpul, poate chiar mai mult decat ar fi indraznit ei sa viseze.