– Fragment –
Interpretarea picturii nonfigurative, „citirea“ textelor confuze cu grad mare de indeterminare si, nu mai putin, perceperea semnalelor sonore indistincte ne arata cat de importanta e proiectia dirijata si in ce masura coplesitoare cunostintele si asteptarile noastre creeaza reprezentari.
Este vorba de ceea ce psihologia numeste „perceptia materialului simbolic“, o chestiune care tine, in aceeasi masura, de „teoria informatiei“, de notiunile de mesaj, zgomot, incarcatura informationala si sistem de asteptari.
Ceea ce credem ca vedem sau auzim sau mirosim este furnizat de propria memorie, simturile fiind influentate de cunostintele, asteptarile, predispozitiile noastre. Ne sugestionam, ne iluzionam intr-o masura invers proportionala cu probabilitatea ivirii indiciilor orientative.
Contextul actiunii si prezenta (sau crearea) unor predispozitii conditioneaza aparitia iluziei si pictorii de trompe l’oeil s-au folosit cu succes de aceasta legatura dintre iluzie si predispozitie, provocand, fireste, predispozitii. Nu putini poeti moderni (precum Nichita Stanescu) ne-au creat predispozitii de lectura si de interpretare, trezindu-ne, prin mici trucuri sau prin absorbtii masinale de elemente recognoscibile, „facultatea imaginativa“ si dorinta de completare.
Despre aceasta dorinta de reformare-completare a suprafetelor goale sau vag definite vom mai vorbi atunci cand ne vom ocupa de fragmente si de forta absentei, a incompletitudinii, a invizibilului (vezi arta decoratorilor de la Pompei sau arta extrem orientala – chineza mai ales – care se foloseste de limbajul spatiilor goale).
In fata picturii abstracte – ca si in fata poemelor indefinite – se intampla sa avem un tip de comportament asemanator cu cel mistic. Vedem intrucat credem si in masura in care credem. Puterea sperantei si nu a cunoasterii logic-conceptuale este aceea care produce si modeleaza ceea ce vedem. Nu vom sti, probabil, niciodata cat datoreaza acestei credinte felul cum am innobilat, cu subiectivitatea noastra binevoitoare, panzele si textele in care am crezut.
In cadrul culturii europene, cel putin, ideea de arta e strans si, in chip traditional, legata de ideea de autor. Ceea ce ne impinge sa interpretam imaginile si formularile artistice ca produse sau indicii ale intentiilor unui creator – chiar si atunci cand nu sunt.
Credinta noastra primara e ca tot ce face autorul (cu care ne identificam instinctiv) trebuie sa aiba o noima, un sens. Drept consecinta, cand imaginile sau textul, fiind confuze, insuficient articulate, nu ne ofera indicii concludente le vom afla, mentalmente, un loc intr-o serie cunoscuta si, prin puterile noastre intelectuale compensatoare, le vom da un sens.
Facultatea noastra de a proiecta si suplimenta este intretinuta si de sentimentul flatant al apartenentei la o elita atotpricepatoare, dar si de sentimentul stingheritor ca am putea fi banuiti ca apartinem vastei categorii a „suficientilor”, a filistinilor. Ne simtim imbolditi sa indraznim sa atribuim semnificatii si acolo unde, cantarind intentiile probabile si verificand logica situatiei, nimic nu ne-ar indreptati sa o facem.
E amuzant, dar si instructiv, sa urmaresti discutiile din 17 mai 2013 de pe portalul www.piticigratis.com (sub titlul Arta abstracta e un rahat). Pretextul a fost pretul de vanzare (43 mil. de dolari) al unui tablou de Barnett Newman (1905-1970) intitulat Onement VI (din 1948) si reprezentand un patrat albastru taiat de o dunga alba.
Daca ignoram limbajul licentios al mistocarelii si furiile starnite de pretul, intr-adevar exorbitant, al tabloului, vom constata ca avem sub ochi (in vitro cum s-ar zice) situatiile tipice ale receptarii artei abstracte: categorii de interpreti, pozitionari, atitudini, modalitati de argumentare, psihologii.
O concluzie isi face drum si, din intreaga animata dezbatere, rezulta ca orice pictura nonfigurativa (abstracta) se poate bizui pe un public gata sa se prinda in joc, ca artistii abstractionisti isi creeaza mult mai repede decat ceilalti o elita, propria lor elita, o elita combativa, atatata de neant, ingenioasa in a gasi argumente si unghiuri interpretative.
Cu cat sunt mai putine surse de informare (amanunte) pe panza cu atat ne simtim mai putin stanjeniti in a ne iluziona.
„Campul cultural“ a lucrat cu succes de cateva decenii bune pentru a ne simti stimulati sa ne declansam mecanismul proiectarii – iluzionarii, fara a mai cerceta, prea indeaproape, calitatea autorului si indreptatirile operei.
La o astfel de pictura proba de indemanare care alegea si tria autorii de arta figurativa, dand de-o parte pe impostori si pe amatori – nu mai functioneaza.
De ce am insistat asupra felului in care a fost atras privitorul in cercul magic al creatiei? Pur si simplu pentru ca, odata devenit coautor si provocator de iluzii, s-au ivit premisele multiplicarii la infinit a interpretarilor si a stergerii granitelor dintre expresivitatea scontata si expresivitatea involuntara.
Interpretului pe care il visam – cel ce innoieste chiar in pofida intentiilor autorului – i se deschide o vasta arie speculativa ori de cate ori panzele ofera zone de indeterminare si confuzie sau sunt in intregime produsul intamplarii si confuziei. Nici un scrupul legat de adecvare si respect nu-l mai poate opri sa-si valorifice imaginatia, sa-si declanseze mecanismul proiectarii- iluzionarii. Pentru ca arta formelor nedeslusite l-a invatat sa creada si sa spere – un astfel de privitor – cel mai minunat din cati pot fi inchipuiti – nu se va da in laturi sa atribuie semnificatii tuturor speciilor de pictura, fie ele la fel de clar-univoce precum „patratul negru pe fond alb“, dar si „patratul alb pe fond alb“ ale lui Malevici. El isi va exercita disponibilitatea interpretativa si acolo unde „produsul“ e rodul intamplarii.
CARTEA
Studiul profesorului Eugen Negrici, Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelitatii, propune o poietica a receptarii innoitoare, oferind exemple pentru un indrumar de educare a privirii, de orientare in hatisurile textului, dar si in lumea artelor plastice, avansand cateva metode de stimulare a perceptiei, de cultivare si reformare a imaginatiei.
Cartea este dedicata tuturor celor care, odata intrati in contact cu un produs artistic, ii schimba destinul, reusind, prin capacitatea lor de interpretare, sa-i dea noi sensuri, sa-l readuca la viata si, deschizand cai nebanuite de receptare, sa devina coautori.
AUTORUL
Eugen Negrici s-a nascut la 28 noiembrie 1941, in Ramnicu Valcea. Este critic, istoric literar, stilistician si profesor de literatura romana contemporana la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti.
A publicat urmatoarele volume: Antim. Logos si personalitate, 1971, Naratiunea in cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin, 1972, Expresivitatea involuntara, 1977, Figura spiritului creator, 1978, (Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania), Imanenta literaturii, 1981, Introducere in poezia contemporana, 1985, (Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti), Sistematica poeziei, 1988, Poezia medievala in limba romana, 1996, (Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, Premiul Soros), Literature and propaganda in communist Romania, The Romanian Cultural Foundation Publishing House, 1999, Literatura romana sub comunism. Proza, 2002 si Literatura romana sub comunism. Poezia, 2003, Iluziile literaturii romane, 2008 (Cartea Anului 2008, desemnata de „Romania literara“ si Fundatia Anonimul; Premiul Manuscriptum, 2008; Premiul pentru critica/istorie literara al revistei „Observator cultural“, Premiul de excelenta al revistei „Convorbiri literare“).