Spunem despre îndrăgostiți că sunt „ca niște porumbei“, dar felul în care ne purtăm noi cu porumbeii îi împiedică să spună despre ai lor, chiar și în bătaie de joc, că „se poartă ca oamenii“.
Dacă vi se pare că exagerez, îi dau înainte: columbofilii se poartă oribil cu porumbeii, chiar dacă îi hrănesc și îi țin în cotețe curate. (Imaginile pe care le-am văzut la televizor cu porumbei călători din timpul războiului, care sunt medaliați și li se agață de gât – pentru filmele de propagandă – o decorație mai grea ca ei sunt grotești și barbare.)
Modalitatea prin care porumbeii sunt motivați pentru concursuri e și mai monstruoasă. Porumbeii – care se deosebesc de om în multe privințe – se împerechează pe viață, deci locuiesc în porumbar cu aceeași porumbiță până la sfârșitul zilelor. Când are loc un concurs, omul desparte cuplul o perioadă și i-o aduce pe porumbiță sportivului cu foarte puțin timp înainte de plecare, ca să-l întărâte. Apoi îl duce pe sportiv spre locul de start, care e la o anumită distanță de casă. Când i se dă drumul, porumbelul – ajutat de simțurile sale extraordinare (se spune că și mirosul l-ar ghida), o pornește glonț înapoi spre casă, grăbit să ajungă mai repede la perechea lui. De aici performanța. Zbor egal iubire.
Imaginați-vă acum un campion mondial care se pregătește pentru un mare concurs. Ca să fie sigur că elevul lui „vrea victoria“, antrenorul îl trimite într-un weekend la munte cu soția, după care înscenează răpirea soției și o pretinsă eliberare a ei în schimbul unui record mondial. Cam așa e cu motivarea. Dezumanizant pentru oameni.
Un film făcut pe aer
Sunt însă și oameni care iubesc păsările. În 2001 a ieșit pe ecrane un foarte frumos documentar realizat de Jacques Cluzaud, Michel Debat și Jacques Perrin, pe care îl puteți vedea în această vacanță lipsită de noutăți cinematografice, care ne obligă să trăim din trecut. Pentru ca să poată face Le Peuple migrateur, care e aproape în întregime filmat din aer, realizatorii au recurs la o metodă deșteaptă. Au crescut ei înșiși păsări din mai multe specii, pe care le-au obișnuit cu aparatura de filmare. Nu s-a filmat de pe păsări, așa cum am văzut într-un documentar foarte interesant despre porumbei, unde fusese instalată o cameră de luat vederi în spatele unui porumbel, oferind o imagine extraordinară – deși smucită – a zborului. Autorii Le Peuple migrateur au folosit un întreg arsenal de planoare, baloane și avioane ultraușoare.
Planoriștii știu că păsările – mai ales berzele, ereții, pescărușii (cele mai prietenoase cu omul fiind berzele) intră în termică și spiralează odată cu planorul. Păsările se uită la tine și nu se sperie, probabil te consideră unul de-al lor. (Berzele, pescărușii, ulii urcă până la 2.000 de metri, la plafon, pentru că în spirală nu obosesc și astfel își conserva energia pe distanțe mari.)
Dacă nu ați văzut încă Le Peuple migrateur, vi-l recomand cu căldură. Te umple de respect pentru aceste ființe atât de mici și atât de puternice. L-aș fi preferat fără muzică (deși e compusă de Bruno Coulais), dar merge și așa.